Treceți la conținutul principal

Când s-a-ntâlnit hoțul cu prostul, sau despre suferințele tinerilor manageri clujeni

Poate că nu ați remarcat, dar Clujul este un oraș care abia mai răsuflă de atâta cultură cât îi apasă umerii. Diverși cățărători pe piscurile rarefiate ale spiritului ne blagoslovesc cu prezența lor în urbea someșană, oraș cu ștaif, oraș cu pretenții, nu? Dar ce să vezi! - de la atâta cultură prăvălită deasupra lui, orașului - lipsit de vigoarea mitologicului Atlas - încep să-i pocnească încheieturile (noroc că Avram mai stă încă neclintit pe soclu). Și care credeți că ar fi cauza acestui defect de funcționare? Cetățenii săi, bineînțeles, o gloată de neciopliți, obișnuiți să aștepte să le pice din cer cultura, de pomană, în niciun caz pregătiți să se ridice la înălțimea binefacerilor servite pe tavă de către diverși oameni de bine.

Despre ce e mai exact vorba? Despre două concerte ce trebuiau să aibă loc în viitorul apropiat, dar au fost anulate din cauza numărului mic de bilete care s-au vândut: Hooverphonic și Maria Nazionale. Nimic special până aici. Oricum de Maria Nazionale nu cred că a auzit nimeni, iar Hooverphonic erau o trupă prizată pe vremea când eram în liceu. Însă în presa locală au apărut o serie de articole ( aici și aici) în care, zădărâți de curiozitatea jurnaliștilor, organizatorii acestor evenimente, cu aerul profesorului binevoitor care-și mustră elevul doar pentru ca acesta să poată fi pus pe drumul cel bun, au chemat la bară învinuiții: cetățenii, ireparabil stricați de evenimentele la care intrarea este gratis și care, dedați la astfel de vicii, strâmbă din nas când e vorba să scoată bani din buzunar pentru cultură (așa cum fac toți europenii, nu?).

          Cică „Clujul nu este pregătit (...) pentru acest flux de evenimente. Poate nu sunt pregătiți să iasă în față clujenii.” Sau cică iar: „Se fac foarte multe evenimente la Cluj care au intrarea gratuită. Acest lucru îngreunează situaţia când organizezi evenimente.” Poate că încă nu v-ați prins: „Oamenii nu îşi dau seama ce se întâmplă şi preferă să aibă acces gratuit.” Or avea sărmanii organizatori dilemele lor, dar le am și eu pe ale mele: poate domniile lor nu au mai circulat de multă vreme cu mijloacele de transport în comun prin oraș, sau poate se întâmplă să locuiască prin centru pe undeva, altfel nu îmi explic cum de au confundat locuitorii cartierelor Mărăști, Mănăștur, Iris, Someșeni (grosul populației de altfel), cu băeții care stau pe terasă la Diesel. Ne îmbătăm deseori cu imaginea Clujului universitar, boem, artistic și localizat strict într-un centru și așa prea strâmt, și uităm că de fapt orașul e în altă parte, e în cartierele compuse, în marea lor majoritate, din foștii proletari pe care tranziția a avut grijă să-i condamne definitiv la marginalizare într-un ungher al spectrului social. Ca să nu mai spun că, în măsura în care orașul este asociat cu efervescența pe care o găsești în centru, la fel putem să-l definim și prin relația sa cu cetățenii pe care a decis să-i trimită la Pata Rât. Mă mai întreb iarăși și dacă cei pe care i-am citat mai sus știu care este salariul mediu pe economie în țara pe care se străduie s-o scoată din barbarie, dar a cărei cetățeni se opun cu îndărătnicie oricărei tentative de civilizare. Nu de alta, dar acesta se poate dovedi a fi un detaliu esențial atunci când te hotărăști să scoți la vânzare bilete cuprinse între 100 și 300 de lei pentru un concert cu o cântăreață din Italia care nu e mai bună și nici mai rea decât Corina Chiriac a noastră (poate doar ceva mai tânără).

          În caz că nu știți ce-a dat peste noi cu atâtea evenimente culturale, vă spun eu: pretenția, tupeistă aș putea spune, la titlul de capitală culturală europeană a Clujului pentru anul 2021. Întru această perspectivă glorioasă s-a pus în mișcare un întreg mecanism de producere și implementare a tot felul de evenimente care să crească nivelul de cultură al orașului. Toată această spoială nu cred să aibă mare efect asupra a ceea ce orașul producea deja pe cont propriu din punct de vedere artistic, însă e ocazia ideală pentru tot felul de biznisuri, mai mult sau mai puțin îndoielnice, care, sub pavăza culturii, dau ocazia celor dibaci în mânuirea fondurilor de indiferent care proveniență să se îmbrace la costum și să ne țină predici despre cum să ne comportăm când dăm nas în nas cu madam cultura. Privindu-ne de sus, ei ne spun că festivalul berii, stropit cu alcool, în fum de mici și acompaniat de manele nu poate fi opțiunea unor europeni civilizați, și că, dacă vrem să ajungem la un loc cu lumea bună, trebuie să scoatem bani din buzunar. Ceea ce ne propun ei în schimb este exact același lucru, împachetat însă cu ceva mai multă grijă: spectacolul, artificialul, eternul divertisment, o marfă ca oricare alta, a cărei singură satisfacție e chiar consumarea ei. 

          Despre interesele financiare din spatele ideii de capitală culturală europeană vă las să citiți aici. În acest decor festiv, cultura, cu al său nimb aurit, e cea sub poalele căreia biznisu poate căpăta aparența unui proiect paideic dezinteresat, și unde o simplă întorsătură din condei poate masca derapajele. Exemplul vine și de data aceasta tot din rândul organizatorilor de evenimente: „Aceste domenii [de cultură] trebuie identificate şi decis ce trebuie făcut ca ele să devină viabile la un anumit nivel de calitate. Pentru a se ridica la o anumită calitate, trebuie susţinute financiar atât de Ministerul Culturii, cât şi de administraţia locală.” În traducere liberă, biznisul nu-i biznis destul dacă nu-i făcut și cu statul. De ajutorul lui e nevoie ca de aer, mai ales atunci când organizezi evenimente „de nișă”, la care lumea nu dă buluc așa ca la o apariție a lui Sandu Ciorbă. Un astfel de eveniment de „nișă” este și Transylvania Jazz Festival, a cărui director se miră că nu mai vine lumea la concerte. Festivalul începuse bine, dar a mers din rău în mai rău de la an la an, jazzul ajungând aproape inexistent în program, înlocuit fiind cu diverse muzici care se folosesc de această denumire pentru a promova clișee, platitudini, locuri comune, numai bune de a conserva buna impresie de sine a doritorilor de rafinament și extravaganțe. 

         Promisiunea ineditului, a specialului, a depășirii propriei condiții (sociale și intelectuale), a calității și a autenticului este ceea ce ne flutură sub nas promoterii noștri. Ceea ce primim este însă mereu același-ul, prefabricatul, produsul în serie, inertul, deghizat diferit în funcție doar de destinatar. Însă în spatele acestui circuit global al falsului, biznisul își continuă drumul nestingherit, asigurându-se că prostimea nu-i va cere niciodată nimic din ceea ce el nu ar putea (sau nu ar fi dispus) să-i ofere. Când se mai întâmplă însă să mai aibă mici sincope, să se mai anuleze vreun super-concert, băieții întreprinzători se grăbesc să ia la șuturi tot pe cei care oricum ies pe minus la această afacere. Și cu beșteleala trasă, și cu trubaduri obscuri, numai buni de dus la Sighișoara, pe post de jazzmani. Singurul lucru cu care ne-am putea eventual alege după asemenea acte artistice ar fi iluzoria emancipare socială sau intelectuală pe care o creează participarea la un eveniment cu ștaif. O aparență cu un potențial foarte periculos, ce poate adânci și mai mult clivajele care există deja dintre un segment al populației aparent educat și prosper, izolat în insula sa din centrul orașului, lăsat să-și întrețină mulțumirea de sine la umbra produselor de top ale industriei culturale, și marea masă a orașului, difuză, fără contur precis, agramată, cu gusturi îndoielnice, fasonate de cele mai gregare produse ale aceleiași industrii culturale și care ne face bineînțeles de rușine atunci când vrem să ieșim în lume. Și apropos de bezna în care orbecăie pleava neplătitoare de bilete, nu cred că v-a reproșat nimeni, domnilor manageri, că nu mergeți să dați dedicații de câteva sute de lei la concertele lui Bogdan de la Cluj, nu?       



   

Comentarii

  1. foarte bine punctat și binevenită observația. mai ales când sunt fonduri europene în joc, „cultura” intră într-un joc al imposturii din care tot clujenii ies prost dacă ratează ocazia „culturalizării”.

    RăspundețiȘtergere
  2. Mircea Buteanu / Diesel Events20 mai 2014, 14:31

    Am ajuns, oarecum întâmplător, să citesc articolul de mai sus. Am constatat că sunt citat și interpretat. Probabil că autorul, th.c., necunoscut mie, nu a participat la discuția din care reproduce, denaturând sau neînțelegând sensul afirmațiilor mele. Afirmam că este foarte important să se distingă domeniile pe care mulți, din greșeală sau intenționat, le contopesc. Pe de o parte este show business-ul(și nu bijnița/biznis cum îl definește autorul) care acoperă, de regulă, domeniul divertismentului și care funcționează după regulile cererii și ofertei, iar pe de altă parte sunt educația, arta și cultura în diversele lor forme. Dacă show business-ul aduce bani la buget, precizez că în România sunt printre cele mai mari taxe din Europa, celelalte trebuie să beneficieze de susținere, atât din parte statului/guvernului, cât și din partea administrațiilor locale, fiind activități necomerciale. Un oraș, o comunitate are nevoie de viață culturală, de artă, de locuitori educați. Pentru a susține aceste domenii, este nevoie ca administrața locală, să le identifice pe cele realmente valoroase si necesare, benefice comunității. De la Teatrul de păpuși Puck, impreună cu festivalul respectiv, la festivalul de muzică de cameră Sonoro, de la festivalul de chitară clasică, la Toamna muzicală și așa mai departe, toate acestea nu sunt interesante pentru sponsori, nu aduc voturi partidelor politice, dar sunt necesare locuitorilor orașului și trebuie susținute. Cât, cum, când, trebuie să decidă cei care se pricep. Cu siguranță, multe dintre afirmațiile critice ale autorului th.c. sunt adevărate și pertinente, dar a arunca de-a valma, jigniri peste toți și toate, este la fel de condamnabil,ca și faptele descrise. Noi, unii dintre cei aratați cu degetul de dl. th.c., am organizat multe, foarte multe evenimente, fără a cere vreodată bani publici, îmbogățind, chiar dacă nu vă place, viața artistică și culturală a orașului. Iar publicul ne-a răsplătit, venind la spectacole, plătind și sume foarte mari pe bilete, atunci când a fost cazul. Și pentru că nu ne place nici vehemența de dragul vehemnței și nici populismul gratuit, vă afirmăm fără reținere că facem show business și nu bijniță și ne merge bine. Norocul nostru este că în Cluj sunt destui oameni care se bucură de ce li se oferă și preferă participare, cârcotelii nefertile.

    RăspundețiȘtergere
  3. Domnule Buteanu,

    Bineinteles că nu am participat la discuția în urma căreia a rezultat articolul din presă la care fac trimitere. Iar dacă ar trebui să fie acuzat cineva de denaturare, atunci cred ca mult mai potrivit ar fi ziaristul care a redactat acest articol, de unde reiese că dumneavoastră pledați pentru implicarea statului sau a administrațiilor locale în susținerea evenimentelor culturale. Având în vedere că eveniment cultural este și un concert gratuit organizat pe Cluj arena, afirmațiile dumneavoastră care apar în articol, fără lămuririle pe care le faceți în comentariul de mai sus, par extrem de suspecte. Cred că știți și dumneavoastră nenumărate cazuri în care parteneriate public-private s-au încheiat cu păgubirea sectorului public și cu căpătuiala celui privat (acele ”biznisuri” la care mă refer). În ceea ce privește cultura așa-zis înaltă, susținerea statului este, într-adevăr, indispensabilă, dar, din păcate, nu asta se înțelege din intervenția dumneavoastră din articolul respectiv (sau cel puțin nu am reușit eu să înțeleg).

    Cât despre vehemență, domnule Buteanu, e singura reacție de care sunt în stare când niște privați (nu neapărat dumneavoastră) țin morală oamenilor obișnuiți, reproșându-le gusturile sau moravurile păcătoase, din cauza cărora ei, privații, nu reușesc să obțină profit. Faptul că oamenii sunt săraci sau slab educați e un fapt care, de cele mai multe ori, nu li se poate reproșa. Nu ei sunt de vină pentru că statul nu dă doi bani pe educația lor (lăsându-le acestora doar alternativa televizorului sau a scării de bloc), pe sistemul de sănătate, sau pe distribuția echitabilă a averii. Dacă toate aceste aspecte ar fi măcar parțial rezolvate, sunt sigur că ar exista public pentru orice fel de manifestare culturală. Până atunci e normal să existe tot felul de disfuncționalități, ceea ce nu ar trebui să-i transforme pe cei din sectorul privat în moraliști, pentru că, din câte știu eu, asumarea riscurilor face parte din definiția inițiativei private.

    Theodor Constantiniu

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Discoteca

Copilăria mea s-a sfârșit brusc, într-o seară de vară, exact în anul 2000, când am trecut întâia oară pragul discotecii din sat. Aveam să descopăr că acolo bate adevărata inimă a satului, în ritmurile tot mai întețite ale beat-urilor techno și dance ce răsunau din boxele dosite în colțurile lăcașului. Inocența mea, câtă mai rămăsese, avea să se destrame degrabă, precum catapeteasma templului israelit, datorită cutremurului provocat de revelația vieții de noapte ce anima satul în acele vremuri dospind de sărăcie și euforie. Trecuseră doar câteva luni de când lăsasem strana bisericii unde îngânam icos-uri, psalmi și tropare, alături de bătrânii dieci ai bisericii și-mi luasem gândul de la orice ambiție de-a mă preoți. Pășeam pe un alt tărâm, cu ochii căscați larg și-nfundați de luminile pestrițe ale stroboscopului și electrizat de vigoarea cu care răzbăteau din difuzoare muzici din cele mai recente și mai răscolitoare. Atât de dragă avea să-mi devină discoteca, cu băile ei aglomerate și…

Omul Nou Ardelean

De ce transilvănismul e o ideologie la fel de toxică și de penibilă precum naționalismul pe care, cică, îl combate în numele unei solidarități supranaționale și multiculturale? Sau în ce constă superioritatea Omului Nou Ardelean?
        Am avut o perioadă în care am cochetat cu ideile transilvaniste, ca formă de contracarare a funarismului și naționalismului de hazna ce scotea din sărite orice om de bun-simț. Îmi cădea bine ideea de asumare a diferențelor regionale și locale existente (însă nu în termeni de superioritate) și a bogăției culturale presupuse de secole de conviețuire multietnică și multiconfesională. Am citit texte faine scrise de transilvaniști de ieri și de azi, am purtat discuții din care am aflat multe despre Transilvania și popoarele sale și în continuare urmăresc cu drag poveștile multor oameni și rămîn un suporter al diversității, multiculturalismului, csardașului și mă scot din sărite răsuflatele povești naționaliste despre neamuri și misiunile lor. Însă, deși am …

Comentarii