Treceți la conținutul principal

Când s-a-ntâlnit hoțul cu prostul, sau despre suferințele tinerilor manageri clujeni

Poate că nu ați remarcat, dar Clujul este un oraș care abia mai răsuflă de atâta cultură cât îi apasă umerii. Diverși cățărători pe piscurile rarefiate ale spiritului ne blagoslovesc cu prezența lor în urbea someșană, oraș cu ștaif, oraș cu pretenții, nu? Dar ce să vezi! - de la atâta cultură prăvălită deasupra lui, orașului - lipsit de vigoarea mitologicului Atlas - încep să-i pocnească încheieturile (noroc că Avram mai stă încă neclintit pe soclu). Și care credeți că ar fi cauza acestui defect de funcționare? Cetățenii săi, bineînțeles, o gloată de neciopliți, obișnuiți să aștepte să le pice din cer cultura, de pomană, în niciun caz pregătiți să se ridice la înălțimea binefacerilor servite pe tavă de către diverși oameni de bine.

Despre ce e mai exact vorba? Despre două concerte ce trebuiau să aibă loc în viitorul apropiat, dar au fost anulate din cauza numărului mic de bilete care s-au vândut: Hooverphonic și Maria Nazionale. Nimic special până aici. Oricum de Maria Nazionale nu cred că a auzit nimeni, iar Hooverphonic erau o trupă prizată pe vremea când eram în liceu. Însă în presa locală au apărut o serie de articole ( aici și aici) în care, zădărâți de curiozitatea jurnaliștilor, organizatorii acestor evenimente, cu aerul profesorului binevoitor care-și mustră elevul doar pentru ca acesta să poată fi pus pe drumul cel bun, au chemat la bară învinuiții: cetățenii, ireparabil stricați de evenimentele la care intrarea este gratis și care, dedați la astfel de vicii, strâmbă din nas când e vorba să scoată bani din buzunar pentru cultură (așa cum fac toți europenii, nu?).

          Cică „Clujul nu este pregătit (...) pentru acest flux de evenimente. Poate nu sunt pregătiți să iasă în față clujenii.” Sau cică iar: „Se fac foarte multe evenimente la Cluj care au intrarea gratuită. Acest lucru îngreunează situaţia când organizezi evenimente.” Poate că încă nu v-ați prins: „Oamenii nu îşi dau seama ce se întâmplă şi preferă să aibă acces gratuit.” Or avea sărmanii organizatori dilemele lor, dar le am și eu pe ale mele: poate domniile lor nu au mai circulat de multă vreme cu mijloacele de transport în comun prin oraș, sau poate se întâmplă să locuiască prin centru pe undeva, altfel nu îmi explic cum de au confundat locuitorii cartierelor Mărăști, Mănăștur, Iris, Someșeni (grosul populației de altfel), cu băeții care stau pe terasă la Diesel. Ne îmbătăm deseori cu imaginea Clujului universitar, boem, artistic și localizat strict într-un centru și așa prea strâmt, și uităm că de fapt orașul e în altă parte, e în cartierele compuse, în marea lor majoritate, din foștii proletari pe care tranziția a avut grijă să-i condamne definitiv la marginalizare într-un ungher al spectrului social. Ca să nu mai spun că, în măsura în care orașul este asociat cu efervescența pe care o găsești în centru, la fel putem să-l definim și prin relația sa cu cetățenii pe care a decis să-i trimită la Pata Rât. Mă mai întreb iarăși și dacă cei pe care i-am citat mai sus știu care este salariul mediu pe economie în țara pe care se străduie s-o scoată din barbarie, dar a cărei cetățeni se opun cu îndărătnicie oricărei tentative de civilizare. Nu de alta, dar acesta se poate dovedi a fi un detaliu esențial atunci când te hotărăști să scoți la vânzare bilete cuprinse între 100 și 300 de lei pentru un concert cu o cântăreață din Italia care nu e mai bună și nici mai rea decât Corina Chiriac a noastră (poate doar ceva mai tânără).

          În caz că nu știți ce-a dat peste noi cu atâtea evenimente culturale, vă spun eu: pretenția, tupeistă aș putea spune, la titlul de capitală culturală europeană a Clujului pentru anul 2021. Întru această perspectivă glorioasă s-a pus în mișcare un întreg mecanism de producere și implementare a tot felul de evenimente care să crească nivelul de cultură al orașului. Toată această spoială nu cred să aibă mare efect asupra a ceea ce orașul producea deja pe cont propriu din punct de vedere artistic, însă e ocazia ideală pentru tot felul de biznisuri, mai mult sau mai puțin îndoielnice, care, sub pavăza culturii, dau ocazia celor dibaci în mânuirea fondurilor de indiferent care proveniență să se îmbrace la costum și să ne țină predici despre cum să ne comportăm când dăm nas în nas cu madam cultura. Privindu-ne de sus, ei ne spun că festivalul berii, stropit cu alcool, în fum de mici și acompaniat de manele nu poate fi opțiunea unor europeni civilizați, și că, dacă vrem să ajungem la un loc cu lumea bună, trebuie să scoatem bani din buzunar. Ceea ce ne propun ei în schimb este exact același lucru, împachetat însă cu ceva mai multă grijă: spectacolul, artificialul, eternul divertisment, o marfă ca oricare alta, a cărei singură satisfacție e chiar consumarea ei. 

          Despre interesele financiare din spatele ideii de capitală culturală europeană vă las să citiți aici. În acest decor festiv, cultura, cu al său nimb aurit, e cea sub poalele căreia biznisu poate căpăta aparența unui proiect paideic dezinteresat, și unde o simplă întorsătură din condei poate masca derapajele. Exemplul vine și de data aceasta tot din rândul organizatorilor de evenimente: „Aceste domenii [de cultură] trebuie identificate şi decis ce trebuie făcut ca ele să devină viabile la un anumit nivel de calitate. Pentru a se ridica la o anumită calitate, trebuie susţinute financiar atât de Ministerul Culturii, cât şi de administraţia locală.” În traducere liberă, biznisul nu-i biznis destul dacă nu-i făcut și cu statul. De ajutorul lui e nevoie ca de aer, mai ales atunci când organizezi evenimente „de nișă”, la care lumea nu dă buluc așa ca la o apariție a lui Sandu Ciorbă. Un astfel de eveniment de „nișă” este și Transylvania Jazz Festival, a cărui director se miră că nu mai vine lumea la concerte. Festivalul începuse bine, dar a mers din rău în mai rău de la an la an, jazzul ajungând aproape inexistent în program, înlocuit fiind cu diverse muzici care se folosesc de această denumire pentru a promova clișee, platitudini, locuri comune, numai bune de a conserva buna impresie de sine a doritorilor de rafinament și extravaganțe. 

         Promisiunea ineditului, a specialului, a depășirii propriei condiții (sociale și intelectuale), a calității și a autenticului este ceea ce ne flutură sub nas promoterii noștri. Ceea ce primim este însă mereu același-ul, prefabricatul, produsul în serie, inertul, deghizat diferit în funcție doar de destinatar. Însă în spatele acestui circuit global al falsului, biznisul își continuă drumul nestingherit, asigurându-se că prostimea nu-i va cere niciodată nimic din ceea ce el nu ar putea (sau nu ar fi dispus) să-i ofere. Când se mai întâmplă însă să mai aibă mici sincope, să se mai anuleze vreun super-concert, băieții întreprinzători se grăbesc să ia la șuturi tot pe cei care oricum ies pe minus la această afacere. Și cu beșteleala trasă, și cu trubaduri obscuri, numai buni de dus la Sighișoara, pe post de jazzmani. Singurul lucru cu care ne-am putea eventual alege după asemenea acte artistice ar fi iluzoria emancipare socială sau intelectuală pe care o creează participarea la un eveniment cu ștaif. O aparență cu un potențial foarte periculos, ce poate adânci și mai mult clivajele care există deja dintre un segment al populației aparent educat și prosper, izolat în insula sa din centrul orașului, lăsat să-și întrețină mulțumirea de sine la umbra produselor de top ale industriei culturale, și marea masă a orașului, difuză, fără contur precis, agramată, cu gusturi îndoielnice, fasonate de cele mai gregare produse ale aceleiași industrii culturale și care ne face bineînțeles de rușine atunci când vrem să ieșim în lume. Și apropos de bezna în care orbecăie pleava neplătitoare de bilete, nu cred că v-a reproșat nimeni, domnilor manageri, că nu mergeți să dați dedicații de câteva sute de lei la concertele lui Bogdan de la Cluj, nu?       



   

Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Punk Was Not Dead: Aventuri de Coteț

Prin anii nouăzeci, cînd copilăream pe la Telciu și-mi plimbam cizmele prin slotăraia de pe Valea lui Stan și Zugău, nu prea aveam habar că sunt/urmează să devin un om recent, cu atît mai mult în momentele extrem de enervante cînd mă trezeau ai mei înainte de 8, ca să duc vacile pe imașul de deasupra gării. Mai grav, habar n-aveam că o să devin punk înainte de a avea buletin și că voi realiza contribuția pe care am adus-o eu muzicii, culturii și idealului punk, doar în anii facultății, cînd eram deja plecat de multă vreme dintre dealuri și balegi. Îmi plimbam prin colb și slotăraie nu doar cizmele sau bascheții, în funcție de sezon, ci și ignoranța și entuziasmul hrănit, în primul rînd de TV-ul nostru Olt, alb negru, de pe măsuța cu mileu. Și asta se întîmpla vara, cînd la ora aia abia începeau să se încingă corturile prin Vama Veche și prelatele teraselor de pe litoralul de unde ne transmiteau seara emisiuni despre cum se distrează lumea și cum se trăiește viața din plin. Uneori mă …

Comentarii