miercuri, 14 mai 2014

De ce aştept războiul



Lieutenant Dan from "Forrest Gump"
 Eu unul recunosc cu mâna sub inimă, că mi-ar prinde bine un război. Moblizare şi colb în nări să fie, în rest n-am treabă în cine trag. Fac parte din generaţia care a fost vitregită de obligaţia stagiului militar, aşa că n-am mai avut ocazia să învăţ să trag cu puşca şi să pun gresie prin case de colonei roşii în obraji de-atâta drag de patrie. Iar ideea de a măcelări pe cineva nu mi se pare tocmai rea, mai ales acum când nu prea am multe de făcut. Măcar în război ai o cazarmă, un blid cu ceva de-ale gurii, mai pică şi câte-o vedetă în turneu de încurajare. E viaţă, ce mai!
Spre deosebire de această perioadă de plictis şi pace prelungită, războiul oferă multe posibilităţi şi oportunităţi pentru tinerii fără job-uri sau fără prea multe perspective de carieră în domeniile în care s-au pregătit. În primul rând li se oferă ceva concret: o armă în mână. O armă poate ciurui multe uşi până atunci închise, poate desface picioarele multor femei aparent inaccesibile, poate găuri o ţeastă umană sau mai multe, a ta sau ale altora. Pe de altă parte, războiul ne mai şi răreşte, purifică trupul coclit al naţiunii eliminând elementele slabe şi-l pregăteşte pentru o renaştere de zile mari. Războiul ne poate ajuta să învăţăm să apreciem micile bucurii ale vieţii, precum o strujă de pâine şi-un Snickers şi ne face mai îngăduitori faţă de marile neplăceri ale aceleiaşi vieţi. Războiul poate opri dezbinarea în care s-a adâncit poporul român din vremuri imemoriale, unindu-ne în sfârşit sub scutul propagandei, în foame, frică şi disperare.
Hai să nu fim total negativişti şi să recunoaştem că în fundătura asta întunecoasă în care zace România de la etnogeneză încoace, un război, cât de cât, poate aduce o brumă de speranţă şi ordine. Problema multor guri care ar trebui hrănite şi a braţelor ce pretind angajare s-ar rezolva dintr-un foc, sau mai multe. Cu austeritatea ne-am dedat încă de la înţărcare, cei mai mulţi dintre noi, aşa că mare schimbare n-ar fi. Cel puţin ar căpăta un sens. 
Cât despre mine personal, eu sunt destul de încrezător şi, ca fire deschisă, oarecumva pofticios într-ale războiului. Aştept cu nerăbdare ziua în care se va instaura Legea Marţială iar eu, ca vrednic soldat,  voi intra în componenţa unui pluton de execuţie, să văd mutrele ălora care se vor pişa pe ei de frică înainte să fie găuriţi, duşmani sau trădători la un loc. Mi-ar plăcea chiar să văd la celălalt capăt al ţevii moaca strivită în prealabil de foame şi bătăi a unor cunoscuţi din vremurile anterioare militarizării mele. În rest, mi-ar plăcea să cumpăr ţigări şi să duc tava cu băutură generalilor cocoşaţi de medalii şi răspunderi, precum  şi progeniturilor acestora, împodobite cu grade şi împăiate prin birouri, că doar elitele trebuie protejate pentru a avea cu cine reconstrui ţara după război. Asta dacă nu mă voi rezolva de vreun post la propagandă sau cenzură.
Dar cel mai mult aştept ziua în care o să mă cac pe mine, paralizat de frică, între nişte dărâmături şi bucăţi de carne caldă încă şi, recunosc, mă înduioşează până la lacrimi perspectiva unui scaun cu rotile în care o să fiu scos la plimbare de mama mea în după-amiezile călduroase. O şi văd pe ea, extrem de mândră de hîrburile argintii şi cu spoială tricoloră, atârnate în pieptul meu scorojit, scoţând bolovanii de pe Valea lui Stan în care se împotmoleşte căruciorul meu şi blestemând ziua în care...

Comentarii

Translate this blog