Treceți la conținutul principal

Note de lectură. Octavian Soviany, „Viața lui Kostas Venetis”


Octavian Soviany, „Viața lui Kostas Venetis”, Editura Polirom, Iași, 2013.

        De cum deschizi cartea asta, te izbește un miros de împreunare à la Marchizul de Sade,1 de transpirație și hormoni irosiți între bărbați și bărbați, un miros de igrasie amestecată cu boală. Peste toate astea, duhnește a moarte.2 După ce dai prima filă și citești cuvintele de lămurire ale autorului, paginile se crăcesc apoi în fața ta, anunțând veridicitatea narațiunii.3 Și așa încep episoadele ca într-o mie și una de nopți, în felul ăsta își începe Kostas Venetis povestea vieții sale, aflat pe patul de moarte.
       Muribundul își dictează autobiografia cu ultima suflare amantului său, Nemțoaica. Astfel, se nasc două planuri narative, rememorarea vieții lui Kostas Venetis într-un trecut îndepărtat și derularea evenimentelor din prezentul degradat, amenințat de moarte.
        Preferința scriitorului pentru personaje marginale, pentru o estetică a urâtului, a carnavalescului apar încă de la începutul romanului. Atmosfera amintește, în acest sens, de filmele felliniene „Notti di Cabiria”, „La strada”, „Satyricon” etc., unde degradarea umană, perversiunile, grotescul devin o sursă de explorare și fascinație.
        Fragmentele dedicate unor personaje episodice le permit acestora să își spună povestea vieții și să mărturisească în ce fel au ajuns la un anumit nivel de „degradare” socială și spirituală. Tehnica vine să amintească cititorului de imprevizibilitatea și complexitatea vieții, dublată de sentimentul perisabilității – nu știi niciodată când propria viață îți poate scăpa printre degete, când te pomenești deodată pe un cu totul alt traseu, averile și statutul social se pot pierde la fel de ușor ca virginitatea, trăirile mistice se pot aprinde și stinge ca o lumânare, dumnezeu și diavolul fac schimb de roluri în viețile oamenilor.
Romanul dostoievskian de 427 de pagini (publicat pentru prima dată în 2011) are în ediția actuală un scris mărunt care sfidează privirea mioapă a unor cititori și răbdarea contemporanilor. Limbajul este dens, profesionist contextualizat în secolul al XIX-lea în medii sociale din cele mai diverse, alături de spații diferite, de la suburbii la palate regale, în Grecia, Țara Românească, Franța, Imperiul Austro-Ungar, Italia.
        Cu toate acestea, nimic nu poticnește ritmul alert al lecturii, poate doar foamea sau somnul cititorului, pe care dacă le va învinge, va rămâne fidel poveștii lui Kostas Venetis. Pentru că evenimentele se derulează rapid, iar viața personajelor se schimbă brusc de multe ori, aproape incredibil, autorul strecoară din precauție câteva trimiteri teoretice, semn că nu avem ce să-i reproșăm: „Unele din lucrurile pe care ți le povestesc s-au petrecut poate cu adevărat, altele doar în vis și-n închipuire. Fiecare din noi are o viață visată și o viață trăită, între care nu trebuie să facem însă nicio deosebire, căci în fața lui Dumnezeu, păcatul cu gândul ori visul și păcatul cu fapta sunt una.” (p. 97) Cu această avertizare, cititorul e purtat prin viața lui Kostas Venetis din mănăstiri și convertiri la crime și violuri, răzbunări ciclice, comploturi anarhiste, războaie (printre care la Grivița și Plevna), paturi cu așternuturi puturoase, paturi înmiresmate, cârciumi ce îmbie la desfrânare. Puterea voinței sfidează credința în dumnezeu și reușește să stăpânească jocuri de magie și să dobândească puterea de a vindeca oameni. Invocările din textele biblice și pasajele cu accente mistice nu se stingheresc de perversiunile și crimele la care se dedă protagonistul. Nu avem impresia de nicio contradicție, totul pare de o complexitate vie, greu de pătruns, pe care Octavian Soviany reușește să o surprindă cu mare finețe și profunzime. Personajul îndrăcit și sfânt în același timp își salvează tatăl de la o boală mortală, așa cum va mai reuși să salveze și alte vieți. Victimă și călău, Kostas Venetis e învins de propriul destin de multe ori, însă, renaște de fiecare dată, cu noi puteri. Finalul romanului îl transformă pe protagonist într-un mit, un nemuritor a cărui poveste va continua la nesfârșit. „Din orice poveste care se termină se naște mereu o altă poveste. Cine știe, poate Kostas Venetis n-a murit niciodată.” (p. 427)
1vezi moto-ul romanului.
2Vezi prima frază a romanului: „Kostas a duhnit toată noaptea a moarte.” (p. 11)
3„Iar singurul merit al paginilor care urmează este acela de a fi, întru câtva, o operă arhivistică.” (p. 9)

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Discoteca

Copilăria mea s-a sfârșit brusc, într-o seară de vară, exact în anul 2000, când am trecut întâia oară pragul discotecii din sat. Aveam să descopăr că acolo bate adevărata inimă a satului, în ritmurile tot mai întețite ale beat-urilor techno și dance ce răsunau din boxele dosite în colțurile lăcașului. Inocența mea, câtă mai rămăsese, avea să se destrame degrabă, precum catapeteasma templului israelit, datorită cutremurului provocat de revelația vieții de noapte ce anima satul în acele vremuri dospind de sărăcie și euforie. Trecuseră doar câteva luni de când lăsasem strana bisericii unde îngânam icos-uri, psalmi și tropare, alături de bătrânii dieci ai bisericii și-mi luasem gândul de la orice ambiție de-a mă preoți. Pășeam pe un alt tărâm, cu ochii căscați larg și-nfundați de luminile pestrițe ale stroboscopului și electrizat de vigoarea cu care răzbăteau din difuzoare muzici din cele mai recente și mai răscolitoare. Atât de dragă avea să-mi devină discoteca, cu băile ei aglomerate și…

Omul Nou Ardelean

De ce transilvănismul e o ideologie la fel de toxică și de penibilă precum naționalismul pe care, cică, îl combate în numele unei solidarități supranaționale și multiculturale? Sau în ce constă superioritatea Omului Nou Ardelean?
        Am avut o perioadă în care am cochetat cu ideile transilvaniste, ca formă de contracarare a funarismului și naționalismului de hazna ce scotea din sărite orice om de bun-simț. Îmi cădea bine ideea de asumare a diferențelor regionale și locale existente (însă nu în termeni de superioritate) și a bogăției culturale presupuse de secole de conviețuire multietnică și multiconfesională. Am citit texte faine scrise de transilvaniști de ieri și de azi, am purtat discuții din care am aflat multe despre Transilvania și popoarele sale și în continuare urmăresc cu drag poveștile multor oameni și rămîn un suporter al diversității, multiculturalismului, csardașului și mă scot din sărite răsuflatele povești naționaliste despre neamuri și misiunile lor. Însă, deși am …

Comentarii