Treceți la conținutul principal

Note de lectură - Ștefan Agopian, „Scriitor în comunism”


Ștefan Agopian, „Scriitor în comunism (niște amintiri)”, Editura Polirom, Iași, 2013.


Scriu din obligație – obligația de a scrie despre cartea citită, așa cum îi stă bine unui cititor care se pretinde profesionist, sau, cel puțin, cu lentile critice. Scriu despre ultima carte citită. Scriu despre o carte ce mi-a atras atenția. Iar voi veți citi despre asta.
Volumul cu „niște amintiri” al lui Ștefan Agopian publicat la editura Polirom în explozibilul1 an 2013 schimbă macazul unui tren pe care l-am tot auzit turuind pe întregul teritoriu al discursului cultural românesc, de la Cluj, la Iași, București etc. Rememorările lui Ștefan Agopian scapă de retorica înverșunată anticomunistă. Avem de-a face cu o nouă formă de reconstituire a acestei perioade, detașată, ironică și, mai ales, umanizantă. Asta nu înseamnă că nu există o perspectivă critică. Mai exact, dăm peste o abordare ce asumă toate compromisurile vieții de zi cu zi și de peste zi.
      Acum câțiva ani, un astfel de discurs ar fi stârnit un scandal visceral în mediul cultural: autorul îi ia apărarea lui D.R. Popescu, este mulțumit de efectul Tezelor din iulie 1971, nu își exprimă în scris ura față de informatori; nicio urmă de patetism, nicio încercare de idolatrizare, niciun autoportret de dizident.
Cartea iese și de sub tiparele speciei sale. În mod curent, amintirile sunt evocări cu o mare doză de artificialitate, convenționale, formale, ele devin, de multe ori, un pretext pentru ca autorul să expună ce mari personalități a cunoscut el (nu dau nume acum).
      Dacă Mircea Mihăieș spunea despre jurnalul intim al unui diarist că îl prezintă pe autor în halat și în papuci de casă, aceste amintiri ni-i arată pe marii scriitori în fundul gol, bețivani, labagii, impotenți, zgârciți, egoiști. Umanizarea lor nu ni-i face antipatici, ci ni-i aduce în sufrageria, baia și dormitorul cititorilor. Stai la un pahar de vodkă cu Nichita Stănescu, simți cum îi miroase gura a usturoi, după tratamentul său zilnic, de dimineață (un cățel de usturoi pe stomacul gol). Dar asta e doar partea „comercială”, pentru degustătorii de bârfe literare și pentru publicul dezinhibat, pregătit să simtă parfumul de diaree al lui George Ivașcu, într-o toaletă de hotel din Bratislava.
      Scriitorul nu se ferește să povestească toate plocoanele pe care era nevoit să le ofere pentru a publica un roman, cum a trebuit să îi plătească o masă la Capșa lui Marin Preda, cum a ajuns redactor la „România literară” printr-un telefon dat de Dumitru Radu Popescu, cum a fost în fiecare an, în vizită la Alexandru Paleologu, până la pensionarea acestuia, întrebând când i se va publica romanul. În situațiile penibile sunt puse nu numai personalități „moarte” (dar bine înfipte în posteritate) ale culturii române, ci și însuși autorul.
       Un fir al rememorărilor urmărește lungul drum spre publicare în perioada comunistă, cum putea să fie recunoscut cineva ca scriitor; volumul oferă un posibil traseu spre afirmare, în versiunea comercială, am spune că prezintă cheia succesului unui artist într-un regim dictatorial. În termenii lui Pierre Bourdieu, prin acest text, se reface dinamica relațiilor de putere în viața socială a scriitorilor, trasând anumite pârghii ale câmpului de producție cultural românesc.
      Cartea are aspect de muzeu al literaturii române, cu multe statui de scriitori mâzgălite cu graffiti, dezbrăcate ca niște statui ale lui Michelangelo, de unde li se pot observa organele mai mult sau mai puțin dotate. În aer, domină un fum de tămâie ca într-o biserică ortodoxă, e tonul autorului, detașat, împăciuitor, iertător cu bețivanii, curvarii, ipocriții și parveniții literaturii române.
      „Scriitor în comunism” satisface setea de bârfă și cancan, dar nu alunecă într-o pantă superficială, opera stă dreaptă pe raftul bibliotecii ca un egodocument gata să își deschidă picioarele și mintea pentru istoria literaturii, pentru o istorie culturală. Astfel, se pot urmări cu ochi miopi și profesioniști, mecanismele cenzurii, raporturile de putere dintre scriitori, schimbările vieții cotidiene și ale celei culturale din 1950 până în 1989. Așa cum eficient exprimă și titlul, aceste amintiri vorbesc despre destinului scriitorului/unui scriitor în epoca de aur.
1Scriu „explozibilul” de amorul epitetelor gratuite care împănează, de obicei, frazele.

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii