marți, 6 mai 2014

Note de lectură - Ștefan Agopian, „Scriitor în comunism”


Ștefan Agopian, „Scriitor în comunism (niște amintiri)”, Editura Polirom, Iași, 2013.


Scriu din obligație – obligația de a scrie despre cartea citită, așa cum îi stă bine unui cititor care se pretinde profesionist, sau, cel puțin, cu lentile critice. Scriu despre ultima carte citită. Scriu despre o carte ce mi-a atras atenția. Iar voi veți citi despre asta.
Volumul cu „niște amintiri” al lui Ștefan Agopian publicat la editura Polirom în explozibilul1 an 2013 schimbă macazul unui tren pe care l-am tot auzit turuind pe întregul teritoriu al discursului cultural românesc, de la Cluj, la Iași, București etc. Rememorările lui Ștefan Agopian scapă de retorica înverșunată anticomunistă. Avem de-a face cu o nouă formă de reconstituire a acestei perioade, detașată, ironică și, mai ales, umanizantă. Asta nu înseamnă că nu există o perspectivă critică. Mai exact, dăm peste o abordare ce asumă toate compromisurile vieții de zi cu zi și de peste zi.
      Acum câțiva ani, un astfel de discurs ar fi stârnit un scandal visceral în mediul cultural: autorul îi ia apărarea lui D.R. Popescu, este mulțumit de efectul Tezelor din iulie 1971, nu își exprimă în scris ura față de informatori; nicio urmă de patetism, nicio încercare de idolatrizare, niciun autoportret de dizident.
Cartea iese și de sub tiparele speciei sale. În mod curent, amintirile sunt evocări cu o mare doză de artificialitate, convenționale, formale, ele devin, de multe ori, un pretext pentru ca autorul să expună ce mari personalități a cunoscut el (nu dau nume acum).
      Dacă Mircea Mihăieș spunea despre jurnalul intim al unui diarist că îl prezintă pe autor în halat și în papuci de casă, aceste amintiri ni-i arată pe marii scriitori în fundul gol, bețivani, labagii, impotenți, zgârciți, egoiști. Umanizarea lor nu ni-i face antipatici, ci ni-i aduce în sufrageria, baia și dormitorul cititorilor. Stai la un pahar de vodkă cu Nichita Stănescu, simți cum îi miroase gura a usturoi, după tratamentul său zilnic, de dimineață (un cățel de usturoi pe stomacul gol). Dar asta e doar partea „comercială”, pentru degustătorii de bârfe literare și pentru publicul dezinhibat, pregătit să simtă parfumul de diaree al lui George Ivașcu, într-o toaletă de hotel din Bratislava.
      Scriitorul nu se ferește să povestească toate plocoanele pe care era nevoit să le ofere pentru a publica un roman, cum a trebuit să îi plătească o masă la Capșa lui Marin Preda, cum a ajuns redactor la „România literară” printr-un telefon dat de Dumitru Radu Popescu, cum a fost în fiecare an, în vizită la Alexandru Paleologu, până la pensionarea acestuia, întrebând când i se va publica romanul. În situațiile penibile sunt puse nu numai personalități „moarte” (dar bine înfipte în posteritate) ale culturii române, ci și însuși autorul.
       Un fir al rememorărilor urmărește lungul drum spre publicare în perioada comunistă, cum putea să fie recunoscut cineva ca scriitor; volumul oferă un posibil traseu spre afirmare, în versiunea comercială, am spune că prezintă cheia succesului unui artist într-un regim dictatorial. În termenii lui Pierre Bourdieu, prin acest text, se reface dinamica relațiilor de putere în viața socială a scriitorilor, trasând anumite pârghii ale câmpului de producție cultural românesc.
      Cartea are aspect de muzeu al literaturii române, cu multe statui de scriitori mâzgălite cu graffiti, dezbrăcate ca niște statui ale lui Michelangelo, de unde li se pot observa organele mai mult sau mai puțin dotate. În aer, domină un fum de tămâie ca într-o biserică ortodoxă, e tonul autorului, detașat, împăciuitor, iertător cu bețivanii, curvarii, ipocriții și parveniții literaturii române.
      „Scriitor în comunism” satisface setea de bârfă și cancan, dar nu alunecă într-o pantă superficială, opera stă dreaptă pe raftul bibliotecii ca un egodocument gata să își deschidă picioarele și mintea pentru istoria literaturii, pentru o istorie culturală. Astfel, se pot urmări cu ochi miopi și profesioniști, mecanismele cenzurii, raporturile de putere dintre scriitori, schimbările vieții cotidiene și ale celei culturale din 1950 până în 1989. Așa cum eficient exprimă și titlul, aceste amintiri vorbesc despre destinului scriitorului/unui scriitor în epoca de aur.
1Scriu „explozibilul” de amorul epitetelor gratuite care împănează, de obicei, frazele.

Comentarii

Translate this blog