Ștefan
Agopian, „Scriitor în comunism (niște amintiri)”, Editura
Polirom, Iași, 2013.
Scriu
din obligație – obligația de a scrie despre cartea citită, așa
cum îi stă bine unui cititor care se pretinde profesionist, sau,
cel puțin, cu lentile critice. Scriu despre ultima carte citită.
Scriu despre o carte ce mi-a atras atenția.
Iar voi veți citi despre asta.
Volumul
cu „niște amintiri” al lui Ștefan Agopian publicat la editura
Polirom în explozibilul1
an 2013 schimbă macazul unui tren pe care l-am tot auzit turuind pe
întregul teritoriu al discursului cultural românesc, de la Cluj, la
Iași, București etc. Rememorările lui Ștefan Agopian scapă de
retorica înverșunată anticomunistă. Avem de-a face cu o nouă
formă de reconstituire a acestei perioade, detașată, ironică și,
mai ales, umanizantă. Asta nu înseamnă că nu există o
perspectivă critică. Mai exact, dăm peste o abordare ce asumă
toate compromisurile vieții de zi cu zi și de peste zi.
Acum
câțiva ani, un astfel de discurs ar fi stârnit un scandal visceral
în mediul cultural: autorul îi ia apărarea lui D.R. Popescu, este
mulțumit de efectul Tezelor din iulie 1971, nu își exprimă în
scris ura față de informatori; nicio urmă de patetism, nicio
încercare de idolatrizare, niciun autoportret de dizident.
Cartea
iese și de sub tiparele speciei sale. În mod curent, amintirile
sunt evocări cu o mare doză de artificialitate, convenționale,
formale, ele devin, de multe ori, un pretext pentru ca autorul să
expună ce mari personalități a cunoscut el (nu dau nume acum).
Dacă
Mircea Mihăieș spunea despre jurnalul intim al unui diarist că îl
prezintă pe autor în halat și în papuci de casă, aceste amintiri
ni-i arată pe marii scriitori în fundul gol, bețivani, labagii,
impotenți, zgârciți, egoiști. Umanizarea lor nu ni-i face
antipatici, ci ni-i aduce în sufrageria, baia și dormitorul
cititorilor. Stai la un pahar de vodkă cu Nichita Stănescu, simți
cum îi miroase gura a usturoi, după tratamentul său zilnic, de
dimineață (un cățel de usturoi pe stomacul gol). Dar asta e doar
partea „comercială”, pentru degustătorii de bârfe literare și
pentru publicul dezinhibat, pregătit să simtă parfumul de diaree
al lui George Ivașcu, într-o toaletă de hotel din Bratislava.
Scriitorul
nu se ferește să povestească toate plocoanele pe care era nevoit
să le ofere pentru a publica un roman, cum a trebuit să îi
plătească o masă la Capșa lui Marin Preda, cum a ajuns redactor
la „România literară” printr-un telefon dat de Dumitru Radu
Popescu, cum a fost în fiecare an, în vizită la Alexandru
Paleologu, până la pensionarea acestuia, întrebând când i se va
publica romanul. În situațiile penibile sunt puse nu numai
personalități „moarte” (dar bine înfipte în posteritate) ale
culturii române, ci și însuși autorul.
Un
fir al rememorărilor urmărește lungul drum spre publicare în
perioada comunistă, cum putea să fie recunoscut cineva ca scriitor;
volumul oferă un posibil traseu spre afirmare, în versiunea
comercială, am spune că prezintă cheia succesului unui artist
într-un regim dictatorial. În termenii lui Pierre Bourdieu, prin
acest text, se reface dinamica relațiilor de putere în viața
socială a scriitorilor, trasând anumite pârghii ale câmpului de
producție cultural românesc.
Cartea
are aspect de muzeu al literaturii române, cu multe statui de
scriitori mâzgălite cu graffiti, dezbrăcate ca niște statui ale
lui Michelangelo, de unde li se pot observa organele mai mult sau mai
puțin dotate. În aer, domină un fum de tămâie ca într-o
biserică ortodoxă, e tonul autorului, detașat, împăciuitor,
iertător cu bețivanii, curvarii, ipocriții și parveniții
literaturii române.
„Scriitor
în comunism” satisface setea de bârfă și cancan, dar nu alunecă
într-o pantă superficială, opera stă dreaptă pe raftul
bibliotecii ca un egodocument gata să își deschidă picioarele și
mintea pentru istoria literaturii, pentru o istorie culturală.
Astfel, se pot urmări cu ochi miopi și profesioniști, mecanismele
cenzurii, raporturile de putere dintre scriitori, schimbările vieții
cotidiene și ale celei culturale din 1950 până în 1989. Așa cum
eficient exprimă și titlul, aceste amintiri vorbesc despre
destinului scriitorului/unui scriitor în epoca de aur.
1Scriu
„explozibilul” de amorul epitetelor gratuite care împănează,
de obicei, frazele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu