miercuri, 30 ianuarie 2013

Cultura română între Constantin Noica şi Adrian Marino - de Felician Velimirovici






                                                               Motto: „Funcţia intelectualului este să spună nu oricărui abuz, oricărei aberaţii politice sau de altă natură, să se împotrivească mortificării gândului şi obstacolelor puse libertăţii.”[1]
                                                                                                                Albert Camus


Adrian Marino


O lege sociologică fundamentală, remarcată şi pusă în evidenţă de criticul de idei Adrian Marino, a funcţionat (şi) pe parcursul dictaturii ceauşiste în mod indiscutabil: nimeni nu poate trăi într-o societate fără a fi condiţionat într-un fel sau altul, într-o măsură sau alta, de acea societate, cu atât mai mult cu cât ea este una extrem de represivă, de tip autoritar-comunist. Din acest punct de vedere foarte general, puritatea absolută este o idee care de fapt nu prea are corespondent în realitate: toţi cei care au publicat atunci au fost ,,colaboratori” ai regimului, prin simplul fapt al existenţei lor sociale şi culturale publice sub acel regim.[2] Bineînţeles, gradele pot să difere şi diferă de la caz la caz.
În ceea ce priveşte societatea comunistă românească şi condiţia intelectualului în cadrul acesteia, o reflecţie amară, lucidă, tulburătoare şi în multe privinţe disuasivă asupra ei a fost oferită postum de către Adrian Marino în autobiografia sa intelectuală şi ideologică publicată (recent) sub titlul Viaţa unui om singur. Din perspectiva aroniană a înţelesului formulei, Adrian Marino a fost un spectator angajat, adică un om pentru care forţa prezentului a fost mai ,,tare” decât lectura cărţilor; chiar dacă acestea din urmă au ajutat orientarea atenţiei sale, decisivă pentru descoperirea politicii a fost trăirea experienţei, o trăire care, consideră Raymond Aron, relevă spectatorului „răutatea şi duritatea existenţei umane”.[3]

sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Bătrânul anticar clujean





Obişnuiam prin anii de facultate să cotrobăi din când în când prin ungherele anticariatelor clujene, în căutarea unor cărţi „bune şi ieftine”. Lucram la un chioşc de cărţi în Piaţa Mare, în faţă  Librăriei Universităţii, dar nu îmi permiteam să-mi cumpăr prea des cărţi noi. Fireşte că împrumutam din „gestiune” cărţi, atât pentru mine cât şi pentru prietenii împătimiţi de lectură. Se ştiu ei. Dar doream să am şi cărţile mele. Era o ambiţie care mă rodea din anii copilăriei. Aşa că atunci când primeam salariul, după berile de rigoare consumate la Ema, treceam şi pe la bătrânul anticar ce-şi avea sediul pe strada I. M. Klein. Devenisem client fidel şi, ocazional, partener de discuţie al bătrânului anticar, astfel că în momentul în care a decis să-şi încheie socotelile cu comerţul de cărţi, era cât pe ce să ne vândă anticariatul mie şi unui bun prieten, şi el cumpărător înfocat. Dar nu a fost să fie pentru că am optat să facem credite bancare pentru a ne upgrada tehnologic, adică ne-am luat calculatoare, şi nu pentru a investi în cărţi. Bătrânul anticar a părut trist când i-am spus că, în pofida reducerii semnificative făcute, nu avem bani să-l luăm. Dorea să lase afacerea unor oameni care iubeau cărţile. Aşa ne-a spus.  Ne-a povestit cum în trecut lăsase altor tineri anticariate ctitorite de dânsul. De la un anticariat nouăzecist pe care l-a ţinut ani de zile pe strada Piezişei, în Haşdeu, până la vechiul anticariat de pe strada Ion I.C. Brătianu, pe care l-au preluat două foste angajate. N-am luat anticariatul, dar am rămas cu o groază de cărţi de acolo. Practic, în afară de puţinele cărţi achiziţionate sau primite în anii de şcoală primară sau în liceu, prin cărţile luate de la bătrân am pus bazele bibliotecii mele.

vineri, 25 ianuarie 2013

Kurt Vonnegut, Galápagos






Am început să citesc din cărţile lui Kurt Vonnegut la recomandarea fostului meu profesor de română din liceu. Prima dată am devorat Mama Noapte, descoperind cu încântare încă un mare scriitor contemporan pe care îl neglijasem până atunci (din neştiinţă). În septembrie, fiind pentru câteva zile la Buzău am făcut tradiţionala vizită la Anticariatul Aurora de unde îmi procur de ani buni rafturi de cărţi, spre uimirea (şi folosul) tovarăşilor într-ale lecturii care-mi trec constant pragul bonţidean. Aşa m-am trezit faţă în faţă cu Galápagos –ul lui Vonnegut, ediţia Univers din 1988. Era într-o stare excelentă şi costa numai 3 lei. Părea numai bună de citit pe drumul de întoarcere spre Cluj. Dar am început-o abia în 2013, fiind unul din romanele care mi-au desfătat noroiasele zile ale acestei luni. Aveam să constat că, deşi îşi odihnea cotoarele pe rafturile anticariatului buzoian de ceva vreme, după ce zăcuse prin (probabil) vitrina unei mobile de apartament optzeciste, această carte era neîncepută. Am avut onoarea, la aproximativ 25 de ani de la publicarea în graiul autohton, să fiu primul care-i desface paginile lipite şi să citească rândurile pe care niciun cititor nu le citise înaintea mea. Şi totuşi se cuvine să spun câteva cuvinte despre conţinutul ei.

miercuri, 23 ianuarie 2013

Recomandare cinefilă: Adaptation (2002)


„Nu vreau să burduşesc scenariul cu sex sau violenţă sau cu scene de urmărire, înţelegi? Sau cu personaje care învaţă lecţii profunde de viaţă, care să ajungă în cele din urmă să se placă unele pe altele sau să depăşească toate obstacole şi să învingă într-un sfârşit. Cartea nu este aşa şi nici viaţa nu este aşa!” În felul acesta încearcă Charlie Kaufman (Nicolas Cage), scenaristul şi artizanul din spatele peliculei de succes Being John Malkovich, să-şi argumenteze viziunea artistică în faţa producătorului Valerie Thomas (Tilda Swinton) la o cină informală. “Povestea” care-i este încredinţată lui Kaufman spre adaptare nu este o poveste în adevăratul sens, cu intrigă, acţiune şi deznodământ (“Cartea nu are nicio poveste. Nu e o poveste!” se vaită acesta agentului său de promovare într-o criză de disperare) ci relatarea înduioşătoare a experienţei trăite de jurnalista Susan Orlean (Meryl Streep) alături de “hoţul de orhidee” John Laroche (Chris Cooper), un horticultor amator care manipulează legislaţia dubioasă a statutlui pentru a “bracona” orhidee. Ce vedem însă pe ecran, în mare parte, este depresia cauzată de blocajul creativ în care se află Kaufman. Asistăm de fapt la incapacitatea acestuia de a realiza filmul care, în mod paradoxal, ni se derulează în faţa ochilor.

luni, 21 ianuarie 2013

Call for papers - Carte – Cunoaştere – Putere. De la Biblie la Pagini Aurii, rolul cărţii în societate



În zilele de 25 – 26 Iulie 2013 va avea loc ediţia a II – a a „Conferinţelor de vară de la Telciu” în Telciu şi Runcu Salvei, judeţul Bistriţa – Năsăud, la care sunt invitaţi să participe doctoranzi şi cercetători  din România şi din străinătate. Tema acestei ediţii este: Carte – Cunoaştere – Putere. De la Biblie la Pagini Aurii, rolul cărţii în societate.
Cei care doresc să participe sunt rugaţi să trimită până în data de 25 Mai 2013 un rezumat al prezentării în limbile română şi engleză  de maximum 300 de cuvinte şi un scurt CV, la următoarele adrese de e-mail: valer_cosma@yahoo.com  sau vatavu_bogdan@yahoo.com. Prezentările pot fi în limba română sau engleză şi trebuie să se încadreze în limita a 20 de minute. Până în data de 1Iunie 2013 vor fi trimise răspunsuri celor care aplică.
  Sunt asigurate cazarea şi mesele pe durata conferinţei, precum şi costurile de publicare a volumului (în limbile română şi engleză) cu lucrările ce vor fi susţinute şi supuse spre dezbatere. Pentru întrebări şi informaţii vă stăm la dispoziţie.

În cele ce urmează vă prezentăm pe scurt tematicile pe care dorim să le abordăm în cadrul acestui eveniment. 
     
      Raportul Carte – Cunoaştere – Putere oferă posibilitatea unor lecturi şi analize variate în care interdisciplinaritatea este abordarea cea mai potrivită. Cartea, sub toate formele sale şi cu întreg cortegiul de semnificaţii şi utilizări, a jucat un rol major în istoria omenirii, influenţând profund imaginarul uman şi relaţiile de putere. În ultimele decenii numeroase lucrări şi studii ştiinţifice au analizat rolul cărţii în societatea umană, dezvăluindu-i complexitatea şi conexiunea strânsă cu conceptele de cunoaştere şi putere. Prin conferinţa de faţă dorim să creăm premisele necesare unor dezbateri şi discuţii fructoase care să aducă noi contribuţii şi intepretări în legătură cu acest raport. În acest sens propunem următoarele tematici, cu specificarea că sunt binevenite şi contribuţii care aduc în atenţie alte aspecte şi abordări posibile ale subiectului.

-         metafora cărţii, imaginarul cărţii
-         de la cartea sacră la cartea laică
-         cartea ca obiect ce înmagazinează cunoaşterea (informaţia), cartea ca instrument de difuzare a cunoaşterii
-         cartea ca simbol/semn al puterii
-         cărţi interzise, de la Inchiziţie la totalitarismele secolului XX
-         cărţile ca oglindă  a epocilor
-         cărţi cu impact, cărţi care au pus lumea în mişcare
-         cartea, garant al adevărului
-         carte – discurs - putere
-         carte şi memorie
-         cartea şi cultura alternativă, cartea şi cultura populară
-         cartea ca instrument pedagogic
-         oamenii cărţilor (autori, cărturari, „manipulatori” ai cărţilor)
Despre ediţia de anul trecut (tematică, program şi invitaţi) puteţi afla mai multe aici.

duminică, 20 ianuarie 2013

Despre intelectuali şi comunism. Din nou! - Felician Velimirovici




Mihai Dinu Gheorghiu, Intelectualii în câmpul puterii. Morfologii şi traiectorii
sociale, Iaşi, Ed. Polirom, 2007, 377 p.
Rolul jucat de intelectuali în timpul celor patru mari „cutremure” politice care s-au resimţit în câteva state din Europa Centrală şi Răsăriteană în perioada postbelică este în clipa de faţă unul cunoscut şi recunoscut de toată lumea. Polonia şi Ungaria în 1956, Cehoslovacia în anii ’60 şi iarăşi Polonia spre sfârşitul deceniului opt şi începutul celui următor nu ar fi fost cu putinţă fără angajamentul civic al intelectualilor. Nici „Solidarność” şi nici „Charta 77” nu ar fi fost de imaginat dacă pe certificatul lor de naştere nu şi-ar fi pus semnătura, alături de muncitori, şi intelectualii. Un loc central în gândirea ,,ideologilor” grupurilor de iniţiativă civilă precum „Charta 77”, „Opoziţia Democratică”, ori „Solidarność” l-au avut concepte precum ,,cetăţenie”, ,,democraţie” (dar nu socialistă), ,,pluralism”, ,,legalitate” (dar nu socialistă), ,,civism” ,,drepturile omului” şi ,,responsabilitate guvernamentală”. Aceste concepte au fost articulate şi promovate de intelectuali. Mai mult chiar, înseşi formele de asociere şi solidaritate civică, constituite în mod autentic voluntar la nivelul unei societăţi civile incipiente, necontrolate şi nemanipulate de către Partidul-Stat, în numele unor principii care au încorporat o indiscutabilă încărcătură etică, nu au cerut reformarea sistemelor existente, ci pur şi simplu înlocuirea lor cu altele mai responsabile, cu adevărat reprezentative, liberal-democratice şi autentic pluraliste[1]. Din moment ce această societate civilă incipientă s-a organizat, implicit, împotriva statului[2], propunând forme alternative de organizare politică animate de principii liberale, ea a practicat aşa-numita ,,politică antipolitică”. Nimic din toate acestea în România. Raportând-o la statele vecine, povestea intelectualilor români din timpul regimului comunist nu este una impresionantă. Incapabili să-şi negocieze un statut autonom în raport cu puterea politică, intelectualitatea română a cedat în cele din urmă, în ansamblu, complet în faţa acesteia.

joi, 17 ianuarie 2013

Şcoala doctorală clujeană parte a lumii a III-a”




Posibile soluţii împotriva soluţiei finale aplicate la Cluj
                                               spre completarea unei postări mai vechi
Tomi Ungarer

Odată cu apariţia primilor ghiocei pe străzile Clujului, vânduţi la preţ de nimic de diferiţi amărâţi, se întrezăresc şi primele soluţii cu adevărat eficiente pentru tinerii doctoranzi (posdrişti sau nu) din urbea someşană şi din întreg cuprinsul patriei. Seminarul organizat ieri de către asociaţia noastră întitulat „Şcoala doctorală clujeană parte a lumii a III-a” a reunit cele mai grele nume ale prezentului în materie de cârpeală, căpătuială, amânare şi improvizaţie. După ce au omagiat intervenţia salutară a unui membru al Ligii care a reuşit prin soluţiile ingenioase propuse să readucă zâmbetul şi spiritul sărbătorilor şi în casele doctoranzilor ubebişti, participanţii la acest seminar au propus şi dezbătut pe îndelete chestiunea politicii de înfometare şi îndatorare la care este supusă o anumită categorie a populaţiei universitare. În cele ce urmează, vom spicui cele mai alese luări de poziţie ale specialiştilor invitaţi, după care vom căuta să desprindem soluţiile propuse.

miercuri, 16 ianuarie 2013

Despre problema subzistenţei cărturarilor. Note de lectură pe marginea biografiei lui Erasm

       

   Una dintre marile provocări în existenţa unei persoane cu apetit pentru cercetare în spaţiul "ştiinţelor" socio-umane o reprezintă chestiunea subzistenţei, asigurarea unui trai decent, minimalist, care să permită derularea proiectelor fără prea multe frământări de ordin economic. Cu maţu' gol nu se face cultură sau ştiinţă, oricât ni s-ar fi povestit în anii liceului de euforia poetului naţional nepereche care studia hălci întregi din domenii variate, închis într-o cămăruţă şi uitând adesea să mănânce. Aşa că visul multora este ocuparea unui post călduţ, decent stipendiat, fără prea multe bătăi de cap, care să lase loc şi pentru altfel de activităţi. Visul autocefaliei, ca să folosim un termen drag, lansat la apă de scriitorul Ion D. Sîrbu, pare un moft, puţini cărturari reuşind să activeze independent. Şi dacă s-a întâmplat să nu se înregimenteze, să nu se afilieze unei instituţii care să le restrângă libertatea de opinie şi acţiune, să le consume timpul şi energia preţioase, aceasta s-a petrecut cu multe bătăi de cap, cu spectrul sărăciei dându-le constant târcoale şi cu compromisuri şi umilinţe greu de asumat şi înghiţit.
           Zilele astea, în pauzele de redactare a unei lucrări "ştiinţifice", mi-am satisfăcut pofta de a cotrobăi prin biografiile antecesorilor lecturând "Erasm" de Johan Huizinga. Astfel, l-am însoţit prin pana şi privirea istoricului olandez, pe umanistul flamand prin lungile şi neobositele sale preumblări şi căutări. Mi-a atras atenţia, în mod special, importanţa pe care Erasmus a acordat-o propriei libertăţi, ideea de neangajare fiind pentru el o adevărată obsesie. Lipsurile pe care le-a îndurat, încercările sale de a obţine diferite stipendii şi micile umilinţe l-au urmărit aproape întreaga sa viaţă, deşi, e drept, la un moment dat, devenise faimos, fapt ce i-a adus diferite oferte de a ocupa posturi "bune", în special în administraţia ecleziastică (Erasmus, ca de altfel cea mai mare parte a gânditorilor şi cărturarilor din vremea sa, era călugăr). A refuzat aceste posturi, singurele momente când a acceptat diferite slujbe - în special profesia de pedagog - ţin de anii dificili ai tinereţii, ai formării. Prioritatea sa majoră era munca în spaţiul teologiei, mai precis, dorinţa ambiţioasă de a purifica, pornind de la traduceri mai bune, Biblia şi scrierile teologice. "Elogiul nebuniei", cea mai faimoasă creaţie erasmiană, şi, după cum spune Huizinga, probabil printre puţinele lucrări ale lui Erasmus încă citită în cercuri largi, nu era considerată de către creator o lucrare importantă. Nu prin aceasta voia să cucerească posteritatea. Ampla sa muncă de traducere şi comentare a textelor sfinte şi a diferitelor scrieri teologice, în care a investit enorm, este astăzi studiată doar de câţiva cercetători sau pasionaţi curioşi. 

duminică, 13 ianuarie 2013

A fost sau n-a fost? - de Felician Velimirovici






Într-un interviu acordat în 1980 politologilor Jean-Louis Missika şi Dominique Wolton, Raymond Aron, una dintre personalităţile cele mai reprezentative pentru gândirea liberală a secolului XX, a considerat că în ceea ce priveşte statele est-europene „ar fi suficient ca Uniunea Sovietică să accepte ca ţările satelit să aibă libertatea de a modifica regimul, şi acesta s-ar schimba imediat. Nu există, în Europa, un imperiu sovietic acceptat, există o dominaţie militară prin armata sovietică. Revoltele s-au multiplicat. A existat una în Ungaria, o alta în Cehoslovacia, două în Polonia. Toate aceste mişcări au fost oprite în ziua în care Uniunea Sovietică a considerat că schimbările depăşeau, adică atingeau ceea ce este esenţialul regimului sovietic, de exemplu rolul conducător al partidului.”[1]
Privind retrospectiv, este limpede că printre cauzele care au contribuit la demantelarea regimurilor comuniste instaurate în Europa Centrală şi de Est după cel de-al doilea război mondial, se plasează şi mişcările contestatare coagulate în interior, fie „de sus” fie „de jos”, ele putând fi detectate în fiecare stat, fireşte, cu caracteristici, capacităţi şi modalităţi de acţiune variabile. Răsturnarea de dimensiuni istorice care s-a petrecut în 1989 însă nu poate fi redusă, simplificând lucrurile, la o cauză principală sau un set de cauze mai „grele” decât altele,  interne şi externe, evident numeroase şi disparate.[2] În orice caz, printre factorii a căror convergenţă a făcut cu putinţă aşa-numitul anno mirabilis 1989 au fost: incapacitatea regimurilor de a se autoregenera, mărginirea imaginaţiei politice de care au dat dovadă liderii partidelor comuniste, evidentul eşec al politicilor sociale şi economice (de penurie) aplicate de acestea, deficitul tot mai acut de legitimitate al leadership-ului[3], radicalizarea mişcărilor disidente născute la nivelul societăţii (grassroots), apoi ceea ce Vladimir Tismăneanu a numit cu o excelentă formulă „dispariţia sperietoarei sovietice”[4] – aluzie la faimoasa „doctrină Sinatra” enunţată explicit de Ghenadi Gheresimov într-un interviu acordat la 25 octombrie 1989, dar aplicată implicit începând cu câţiva ani mai înainte.

luni, 7 ianuarie 2013

Despre oameni şi mici





  Ieri dimineaţă, pe un frig turbat de mocnea mercurul în termometre, am pornit hotărât spre târg pentru a cumpăra un sac de cartofi, atât de necesar pentru buna orânduire a vieţii unui doctorand POSDRU. După cum bine ştiţi, la Bonţida se organizează târgul în fiecare primă duminincă din lună, atrăgând comercianţi din întreg bazinul someşean, cam ca şi Leipzigul de altă dată. Fiind zi de sărbătoare (Boboteaza) am avut parte de o variantă sărăcăcioasă, fastul şi euforia zilelor mai calde lipsind cu desăvârşire. Din păcate nu am avut noroc cu cartofii, astfel că m-am văzut nevoit să iau în calcul varianta umblatului pe la vecinii mai gospodari, dar dacă tot m-am ostenit să merg până la târg, am cumpărat câteva kilograme de mere de import. 
Am trecut printre câteva tarabe cu nădragi şi laibăre, pe lângă alta cu ceptare ţărăneşti tradiţionale, de import, îndreptându-mă spre copertina din tablă unde se îmbulzeau pofticioşii mei consăteni, hipnotizaţi de un şfârlaiţ aprig ce venea din spatele unei pretinse tarabe. Mânat de instinctul de supravieţuire şi de mirosul barbar al micilor tăvăliţi pe grătarul încins, am pornit alături de însoţitorii mei, B.V. şi A. E. să ne alăturăm poporului flămând, pentru a servi în tihnă un delicios MIC dejun. După ce ne-am plasat într-o coadă aproximativă ce amintea de nostalgicele vremuri ale vârstei de aur, am aruncat o privire chinuită către “raftul” cu băuturi, trecând în revistă oferta: de la Iancu cel aducător de “dreptate şi tărie” până la cafeaua (din termos) cu frişcă, nelipsind vinul chimic fiert şi tradiţionalele R26 şi V33 cu care se omeneşte de decenii poporul însetat. Cola şi berea nu le-am luat în calcul pe vremea asta.

vineri, 4 ianuarie 2013

György Dragomán, Regele alb




György Dragomán, Regele alb, traducere de Ildikó Gábos-Foarţă, Editura Polirom, Iaşi, 2008, 324 p.

Despre traiul în anii comunismului s-a scris mult, mai cu patimă, cu încrâncenare, mai cu umor şi detaşare. Putem umple câteva rafturi bune cu cărţi în care este zugrăvită această epocă în toată grozăvia şi absurdul ei. La acestea se mai pot adăuga câteva producţii cinematografice, unele chiar cu rezonanţă internaţională. De la represiune şi teroare până la folclorul urban cu mitul activistului idiot, toate sunt inventariate, înveşmântate şi, se pare, savurate de publicul autohton. Când mi-a picat în mână cartea târg-mureşeanului György Dragomán mi-am spus că e doar o altă istorie personală despre ororile, greutăţile şi absurdul acelor ani. Curiozitatea de a scruta orizonturile comunismului autohton prin ochii unui „minoritar” m-a împins să o parcurg. Ce a urmat a fost o adevărată desfătare.

Cele 18 povestiri care compun romanul propun cititorului o incursiune în România anilor ’80 prin ochii lui Dzsátá, un copil de 11 ani care trăieşte alături de mama sa după ce tatăl său a fost săltat şi trimis la Canal în vederea „reeducării” după ce semnase o petiţie critică la adresa regimului. Vocea „naivă” a naratorului, care îşi trăieşte copilăria cu maximă seriozitate şi implicare, asemeni oricărui alt copil, descrie întâmplări, chipuri şi emoţii într-o manieră convingătoare şi plină de seninătate. Lumea adulţilor, plină de mister, spaime şi manii autoritariste, se întrepătrunde cu universul copilăriei dominat de o libertate semi-sălbatică şi de bucuria descoperirii lumii din jur. Depănând păţaniile cuprinse în paginile acestui roman mi-au venit în minte Amarcord-ul fellinian şi mai recentul La vita e bella unde, la fel ca şi în universul profilat de Dragomán, inocenţa şi seninătatea fac casă bună cu duritatea şi teroarea într-o compoziţie vie şi colorată.
Deşi ideologicul, propaganda şi spiritul milităresc îmbâcsesc viaţa cotidiană dându-i tuşe caricaturale şi tragice în acelaşi  timp, lumea izvorâtă prin conştiinţa lui Dzsátá ni se prezintă ca fiind nealterată de problemele identitare şi reverberaţiile discursului naţionalist omniprezent în epocă. Niciun personaj nu este definit în mod „etnic”, români şi maghiari (ne putem da seama după numele lor) se intersectează şi interacţionează firesc, amintindu-mi de copilăria „golănească” a lui Ion D. Sîrbu (poreclit în copilărie Fery)  din Petrila minerească şi cosmopolită. Acesta, fiind întrebat de preotul Ciocan în clasa I „în legătură cu naţia, limba maternă şi religia lui [...] nu poate îngăima decât: Eu sunt un copil[1].
De multă vreme nu am citit cu aşa plăcere şi tihnă un roman, alternând momentele de voioşie şi haz cu cele de tensiune şi înduioşare, aşa că recomand cu încredere această carte extrem de potrivită pentru ieşirea din iarnă. Dincolo de plăcerea lecturii unei cărţi scrisă cu har, pentru mine, ca şi consumator ocazional (şi recenzor amator) de literatură,  a fost o bucurie să constat (încă o dată) că „în România” se scrie bine în mai multe limbi.



[1] Daniel Cristea-Enache, Un om din Est, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2006, p. 31.

joi, 3 ianuarie 2013

O café din Libia - Raluca Radu



         

În anii de comunism, în perioada când România îşi trimitea muncitorii pe şantierele ţărilor prietene, Mitică, vecinul meu, a fost şi el plecat în Libia ca şofer pe un şantier.
Momentul întoarcerii acasă e unul memorabil. Vestea sosirii acasă a circulat rapid. Câţiva vecini îşi făceau de lucru cărând apă de la fântână, doar-doar l-or vedea pe Mitică cum mai arată, dacă o fi schimbat, dacă vorbeşte tot româneşte.
Primele semne ale venirii lui acasă nu au întârziat să apară. Două covoare „persiene” stăteau ţanţoşe pe sârmă ca „să se aerisească”. Un casetofon uriaş trona pe pervazul geamului şi ne umplea strada de veselie cu o muzică asurzitoare. La început, a fost o casetă cu muzică străină,  probabil că muzică  din Libia,  pe urmă a continuat cu Gabi Luncă, Maria Lătăreţu ca spre sfârşit să se lase cu nişte sârbe îndrăcite.
Cu un bronz exotic şi un tricou cauciucat, nea Mitică a ieşit în faţa porţii. A început să-şi cheme vecinii ca să-i cinstească cu ocazia întoarcerii sale acasă. Noi, copiii, mişunam pe lângă garduri poate ne-om alege cu vreo gumă. Ne-am fi mulţumit şi cu hârtii de ciocolată ori de gumă, pentru că mulţi dintre noi făceam colecţie de astfel de hârtii fără ca măcar să fi mâncat vreodată ciocolăţile sau gumele acelea.

Comentarii

Translate this blog