 |
| Din ce cauză voi muri ?, gravură din ciclul Los Caprichos, Francisco de Goya |
Precedentul secol era bântuit de întrebări privitoare la
o posibilă relație cauzală între excesul de raționalitate și revărsarea în pierdere
a acesteia, în urma unei eventuale suprasolicitări. Bineînțeles, formele
raționalității cu o predispoziție înspre exces erau cele cunoscute: știință,
matematică, logică. Chiar și fără eventuala relație cauzală dintre ele, raționalitatea
și nebunia, nu puteau fi gândite decât în opoziție, fiind de neconceput ca un
nebun să fie considerat a fi și rațional în același timp. Dar există și un alt
mod de a vedea lucrurile: raționalitatea nu este chiar atât de incompatibilă cu
maladia mentală. Și vom ilustra aceasta prin câteva exemple, mai mult sau mai
puțin fictive, mai mult sau mai puțin istorice, mai mult sau mai puțin reale.
O primă oprire o vom avea asupra unuia dintre personajele
lui Dostoievski din Crimă și pedeapsă,
anume Andrei Semionovici Lebeziatnikov, mare progresist, racordat la noile idei
care agitau pe atunci continentul european, debranșat în aceeași măsură de
realitățile rusești, dus departe în convingerile sale, personaj care joacă
rolul socialistului mai mult sau mai puțin practicant. Într-un acces de
bunăvoință verbală, în momentul în care Katerina Ivanovna, o biată femeie pe
care o violentase la un moment dat, își pierde cu totul mințile sub povara
mizeriei în care trăiește, progresistul nostru își oferă neprețuitul ajutor:
„Dă-mi voie, dă-mi voie!
De bună seamă, pentru Katerina Ivanovna este destul de greu de înțeles; dar
știi dumneata [adică Raskolnikov] că la Paris au și avut loc niște experiențe
serioase relativ la posibilitatea de a vindeca nebunii numai și numai prin argumentare
logică? Un profesor de acolo, care a murit de curând, un om de știință foarte
serios, și-a închipuit că asta ar fi o metodă de tratament. Ideea de bază este
că, de fapt, nebunii nu au o deficiență organică specială, ci că nebunia ar fi,
cum s-ar zice, o greșeală logică, o greșeală de judecată, o părere greșită
asupra lucrurilor. El l-a contrazis treptat pe bolnav și, închipuiește-ți, se
zice că a avut rezultate bune!”
Raskolnikov nu
părea să-i mai asculte îndrugările, iar Lebeziatnikov încheie într-o notă mai
sceptică:
„Dar deoarece concomitent
folosea și dușurile, rezultatele tratamentului sunt desigur oarecum
îndoielnice...” (Dostoievski, Crimă și
pedeapsă, traducere de Ștefana Velisar Teodoreanu și Isabella Dumbravă, Ed.
Cartea Românească, 1982, p. 486)
Trecând
peste caracterul insolit al acestei idei, poate și pentru unii dintre noi, nu
putem să nu ne întrebăm: cine este misteriosul profesor la care se referă
Dostoievski prin intermediul personajului său? A existat el cu adevărat? Fiind
vorba de un medic francez e normal să
apelăm la lucrarea de referință scrisă de Michel Foucault, Folie et Déraison: Histoire de la folie à l'âge classique, apărută
în 1961. Dar se pare că nu o am prin preajmă când scriu aceste rânduri... prin
urmare se poate trage concluzia că nu s-a găsit nimic relevant în ea (dar
oricum, întotdeauna dă bine să menționăm titluri în limbi străine). Să ne urnim,
totuși, întru căutarea profesorului. Pentru a-l găsi am operat o riguroasă și
serioasă cercetare pseudo-wik-istorică. Neștiind exact ce înseamnă „recent”,
relativ la romanul lui Dostoiesvki, am ales o arie întinsă din a doua jumătate
a secolului al XVII-lea până la 1865, perioada în care a fost scris romanul. Și
am aflat următorul lucru: pe la începutul secolului al XIX-lea, în Franţa (dar
şi altundeva) existau două viziuni în ceea ce privește tratamentele propuse
pentru a trata deranjamentele la mansardă. Prima viziune considera că unei
sminteli serioase cum este nebunia i se pot găsi cauze anatomice, iar conform
celei de-a doua se credea că acele cauze se găsesc mai degrabă în partea
pacientului numită suflet. Există o mulțime de nume și de-o parte și de alta:
Philippe Pinel (1745 – 1826), François Leuret (1797-1851), Guillaume Ferrus
(1784-1861), Théophile Archambault (1806-1863), Louis-Victor Marcé (1828-1864),
Jean-Étienne Dominique Esquirol (1772-1840) Antoine-Athanase Royer-Collard
(1768-1825), Jean-Baptiste-Maximien Parchappe de Vinay (1800-1866), și destul,
numele devenind deranjant de lungi într-o listă care oricum nu pare să ducă
nicăieri. Cel descris de Lebeziatnikov poate să rămână bine ascuns pentru
viitorii amatori în ale cherché-ului
și recherché-ului, iar, fiindcă nu
dorește să iasă din ascundere, putem tranșa lucrurile la masa verde. Așadar îl
declarăm câștigător, prin neprezentare, pe Philippe Pinel. Acesta este cel care
a introdus așa-numitul "traitement
moral". În epocă, acest tratament era o altă opțiune față de
tratamentele ad baculos ale zilei:
bătaie, cum altfel, biciuire, bătaie, înfometare, imobilizare, probabil dușuri,
și, nu în ultimul rând, bătaie. Dar în cazul „tratamentului moral” medicația
administrată pacienților avea în componența sa și socializare, în care era
dozată corespunzător și conversația rațională. Acest tratament, considerat mai
uman, se făcea sub presupoziția că mania nu i-a aruncat pe smintiți mai jos pe
scara ființelor, până pe treapta animalelor de pildă, iar aceștia rămâneau în
continuare oameni, păstrându-și intacte facultăți cum este și cea rațională.
Trecând
canalul din Franța înspre Albion, și coborând cu aproximativ un secol pe scara
istoriei, îl aflăm pe John Locke, care în al său Eseu asupra intelectului omenesc pare să aibă viziuni asemănătoare
cu privire la starea de fapt a nefericiților. De exemplu atunci când vorbește
despre diferența dintre idioți și nebuni ne spune că idioții sunt defecți
printr-o lipsă la nivelul facultăților intelectuale, dar nebunii, pe de altă
parte, sunt un caz mai fericit, întrucât:
„pentru că au îmbinat în mod
cu totul nepotrivit unele idei, greșesc, luându-le drept adevăruri, și se
înșeală, așa cum fac oamenii care argumentează corect pornind de la principii
false. Căci după ce datorită forței imaginației lor au luat închipuirile lor
drept realități, ei fac deducții corecte sprijinindu-se pe ele. (...) Pe scurt,
se pare că deosebirea dintre idioți și nebuni constă în faptul că nebunii
îmbină ideile în mod greșit și astfel fac propoziții greșite, dar argumentează
și raționează corect pornind de la ele, pe când idioții formează foarte puține
propoziții sau nici una și nu raționează aproape deloc.” (John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc II, cap. 11, §13)
Putem
să ridicăm din sprânceană și să ne întrebăm, oare un doctor care „și-a
închipuit (...) o metodă de tratament” intră în această categorie, dar dincolo
de asta, știm un lucru: nebunii pot raționa. Mai mult, în genul celor ce se
cred normali, lumea din jurul lor trebuie să fie consistentă cu cea din propria
minte, iar dacă nu e, atunci trebuie adaptată:
„Astfel, veți vedea că un
om care a înnebunit, închipuindu-se rege, pretinde să fie servit, respectat și
ascultat în mod corespunzător, iar alții care s-au crezut făcuți din sticlă
și-au luat măsurile de prevedere necesare pentru păstrarea unor asemenea
corpuri fragile.” (ibid)
Puterea rațiunii nu este, totuși universală, iar
câteodată e nevoie și de o discontinuitate salvatoare:
„Atunci când această
îmbinare s-a fixat, și atâta timp cât ea durează, nu este în puterea rațiunii
de a ne ajuta și de a ne feri de efectele ei. Ideile din mintea noastră
acționează în mod inevitabil, în timp ce ele se află acolo, potrivit naturii
lor și împrejurărilor; iar de aici noi vedem cauza pentru care timpul șterge
anumite impresii, asupra cărora rațiunea nu are nici o putere, cu toate că ea
este pe calea cea bună și omul recunoaște aceasta.” (John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc II, Cap. 33, §13)
Dar
să trecem mai departe. Coborând în continuare pe vrejul istoriei, înspre evuri
mai medii, nu vom intra în detalii despre cărturarul izolat Dilentius, cu al
său grand tom De mania (notă: pentru
cei care nu par să fi auzit de acest personaj, el este Sfântul patron al celor
care se cred mai înflăcărați decât alții în ale credinței, atât religioase cât
și epistemice), dar vom vedea că tema nebunului și relației sale construite cu mediul
înconjurător exista deja. Într-o carte având titlul Patru cuvântări, un poet de curte persan pe nume Nizamī-i Arūzī-i
Samarqandī ne spune că medicul trebuie să fie blând, înțelept și să aibă o bună
capacitate de a observa pentru a putea da diagnostice cât mai sigure, acestea
fiind date prin deducții rapide plecând de la ceea ce e cunoscut, adică
simptomele, la ceea ce este necunoscut, cauzele bolii. Și de aceea el trebuie
să aibă o pregătire în logică (v. Browne, Arabian
Medicine, pp. 79-81). Un asemenea medic bine școlit era, se pare, celebrul
Avicenna. O interesantă întâlnire wittgensteiniană de grad doi, cu deznodământ
fericit, a fost cea dintre Avicenna și un prinț arab:
„Un anume prinț din Casa
Buwayh era bolnav de melancolie și suferea de închipuirea că este vacă. „În
fiecare zi,” spune autorul, „mugea ca o vacă, cauzând disconfort tuturor,
strigând ‘Ucideți-mă, ca să puteți face o tocană bună din carnea mea’; până
când problemele au ajuns atât de grave încât nu mai mânca nimic, în timp ce
medicii erau incapabili să-l ajute.” Într-un final, Avicenna, care în acel
moment avea funcția de prim ministru al lui ‘Alá’u’d-Dawla ibn Kákúya, a fost
convins să se ocupe de acest caz, pe care l-a acceptat în ciuda încărcăturii
treburilor publice și private, politice, științifice și literare. Înainte de
toate i-a trimis un mesaj pacientului spunându-i să fie bine dispus pentru că
măcelarul va veni în curând să-l taie. Auzind acestea, se spune, bolnavul s-a
bucurat. La puțin timp după, Avicenna, ținând un cuțit în mână, a intrat în
camera bolnavului, spunând ‘Unde-i vaca, ca să o pot ucide?’ Pacientul a mugit
ca o vacă pentru a indica unde se află. La ordinele lui Avicenna a fost pus la pământ,
legat la mâini și picioare. Avicenna apoi l-a pipăit și a spus, ‘Este prea slab
și nu e încă bun de tăiere; trebuie îngrășat.’ Apoi i-au oferit mâncare
potrivită, pe care acum a mâncat-o cu nerăbdare. Înzdrăvenindu-se treptat, a
scăpat de închipuire și a fost complet vindecat.”
(în Nizamī-i Arūzī-i
Samarqandī, Patru cuvântări, apud E.
G. Browne, Arabian Medicine, pp.
88-89)
Și,
ca să nu lăsăm antichitatea la o parte, putem să mai amintim că ideea
înțeleptului care îl ajută prin convingere pe bolnav să-și ia medicația apare
încă din antichitate, sofistul Gorgias susţinând că pentru aceasta e nevoie de
retor sau sofist (Platon, Gorgias,
456b). Dar mai există și alte aspecte. De pildă, fitness-ul mental era foarte
bun în prevenire. Avem cazul stoicilor, pentru care antrenamentul în ale
logicii îl imunizează pe practicant împotriva multor forme de dereglări, de la
interferența pasiunilor până la întunecarea minții din partea diverselor forme
de manie (de exemplu Epictet, Discursuri
III, 2 etc.).
În
preistorie nu mai intrăm, fiindcă pe atunci viața era mai fericită, mai
sănătoasă, mai zdravănă etc., iar omul era una cu natura. Și, bineînțeles,
fiindcă nu vrem să jignim pe nimeni.
Bibliografie:
I.
Mai mult sau mai puțin esențială:
E. G. Browne, Arabian Medicine, Cambridge University
Press, 1962 (original publicată în 1921).
Dostoievski FM, Crimă și pedeapsă, traducere de Ștefana
Velisar Teodoreanu și Isabella Dumbravă, Ed. Cartea Românească, 1982
John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, 2
vol., traducere de Armand Roșu și Teodor Voiculescu, Editura Științifică,
București, 1961.
Platon, Gorgias, traducere, note
introductive şi note de Alexandru Cizek, în Platon, Opere, vol. I.,
ediţie îngrijită de Petru Creţia şi Constantin Noica, studiu introductiv de Ion
Banu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1974.
II.
Literatură homeopată:
Dilentius, De mania, în orice ediție, deși sunt
recomandate cele trilingve și critice.
Google.ro.
Vichipedia.
III.
Literatură decorativ-ornamentală:
Michel Foucault, Istoria nebuniei în epoca clasică/Folie et Déraison: Histoire de la folie à
l'âge classique, 1961.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu