 |
| Biblioteca Universității de Stat din Minsk (Belarus) |
Mult
timp mi-a fost destul de greu să înțeleg unde pe harta Europei se situează
Belarus, aveam impresia că e departe, undeva după munții Ural, așa cum mulți
europeni credeau despre Ucraina până recent. De aceea când am primit o
invitație de a petrece o săptâmână la Minsk, la niște rude, n-am stat prea mult
timp pe gânduri. Primul lucru pe care a trebuie să-l „descopăr” este că Belarus
e aproape, luându-mi mai puțin de trei ore cu trenul din Vilnius, capitală
europeană, până la Minsk. Până aici toate bune, am îndrăgit Vilniusul încă din
aeroport, iar pentru că transportul în comun m-a dus cu gândul la plaiurile
natale, am înțeles că aș putea fără dificultăți prea mari să mă stabilesc în
acest oraș. Poate că ar fi cazul să menționez că această senzație am avut-o de
fiecare dată când am descoperit un oraș nou.
De la
început mi-a fost puțin cam groază de cum voi trece vama. Îmi imagineasem
nenumărate scenarii, cum voi fi luată la întrebări: Cine sunt? Ce vreau? Eram
pregătită pentru a-mi fi studiat minuțios ghiozdanul, pașaportul și poate chiar
pentru a fi oprită de poliție. Stăteam acolo cu actele moldovenești și cele
românești (cele din urmă erau pregătite pentru orice eventualitate, dacă va trebui
să explic cine ma lăsat să ajung așa departe) și mă pregăteam să explic într-un
mod cât mai firesc că sunt complet inofensivă și nu-mi doresc decât să descopăr
locuri și oameni noi. De aceea, cele trei minute cât a durat procesul studierii
pașaportului meu mi-au părut trei ore și deja căutam strategii de ieșire din situații
de criză, în cazul în care nu sunt lăsată să merg mai departe și rămân în
Vilnius, temeri provocate și de vizionarea în trecutul îndepărtat a filmului „The
Terminal”, chiar dacă situația mea nu era nici pe departe la fel de complicată.
Desigur neliniștea mea n-a dispărut nici atunci când trenul a pornit, mai ales
că am primit o fișă pe care a trebuit s-o completez, în rusă sau în engleză. Desigur,
am optat pentru limba engleză, mi-a părut mai sigură în cazul în care voi fi
interogată. Intuiția mi-a sugerat că vameșii n-au cum să vorbească prea bine
engleza, iar cum eu nu intenționam să dau vreun semn că știu rusa, am văzut în
această manevră posibila mea salvare.
Întrebările
din fișă erau destul de simple, dar nu și pentru imaginația mea care trebuie să
exagereze totul de cel puțin două-trei ori. Pe lângă datele personale se mai
doreau informații despre durata șederii mele în Belarus și datele celor care mă
vor găzdui. Aici am fost pusă în dificultate, pentru că nu le știam, de aceea
am fost nevoită să le inventez, parțial, lucru care m-a făcut să mă simt un
adevărat spion străin, venit nu cu cele mai bune intenții. Îmi studiam cu
atenție vecinii din compartiment și îmi imaginam curiozitatea lor la scenariul
meu ipotetic în care vameșii depistează înșelăciunea mea și sunt scoasă din
tren și condusă într-o direcție necunoscută mie, dar prea bine cunoscută lor. Privirile
lor trebuiau să exprime un amestec de aprobare a acțiunilor vameșilor cu o doză
de compasiune adresată mie.
Nu știu cine ar putea să-și imagineze
fericirea mea când toate aceste scenarii nu s-au dovedit a fi decât plodul
imaginației unei persoane care are o obsesie pentru complicarea lucrurilor. Dar
imediat ce am respirat ușurată că totul a trecut, m-a acaparat un alt
sentiment, revolta! Adică cum? Mie mi-au tremurat mâinile completând fișa lor,
am răspuns la întrebări cu o seriozitate similară aceleia pe care am avut-o la
susținerea examenelor din cele mai grele sesiuni și ei nu s-au îndurat să-mi
adreseze măcar o întrebare? Atunci am hotărât că universul a fost atât de
milostiv cu mine doar pentru că întenționează să mă pregătească pentru alte
încercări, cum ar fi vama din Ucraina și cea din Transnistria.
Acum voi reveni la motivul drumeției mele în Belarus, orașul Minsk. L-am
văzut pentru prima dată noaptea, tot noapte era și când îmi luam rămas bun de
la el. Prima impresie îmi este greu s-o conturez, căci eram după o călătorie
lungă și prin alte orașe, care cu siguranță, pentru mine, depășeau splendoarea
Minsk-ului. Trecând peste oboseala, atât fizică cât și psihică, eram fericită dimineața
așteptând îmbarcarea în avion, din Paris Beauvais. Îmi părea straniu gândul că
seara voi fi într-un loc atât de îndepărtat, mai mult ca idee decât ca
distanță.
 |
| Stația de metrou Lenin, Minsk (Belarus) |
Apoi, peste 2 zile de stat la cald, cu o
cană de ceai în mână, am prins curaj și am ieșit afară, singură. Înainte să fiu
lăsată afară, copil nesupravegheat – pentru că toți adulții erau prea ocupați -
am primit un abonament valabil pentru toate liniile de transport și un telefon,
cel din urmă pentru a fi sunată în caz că mă pierd. Printre instrucțiunile
primite se numărau locurile de văzut: Biblioteca Națională conform unor surse
și Nimic conform altor surse, plus detalii legate de transport. Am ascultat
atentă, am mulțumit, am promis solemn că voi face totul exact așa cum mi s-a
spus și m-am grăbit să scap mai repede, până n-au apărut și alte indicații.
Evident, că atunci când m-am văzut liberă am uitat jumătate din cele ce mi s-au
spus, oricum intenționam să fac totul ca de obicei, după împrejurări. Ce să
zic, mă simțeam ca acasă. Pentru început am văzut un cartier cât se poate de
drăguț, clădiri noi, drumuri bune, magazine pline cu aceleași produse ce se
găsesc pe rafturile din Italia, Franța sau România. Nu prea săreau în ochi
lucrurile venite din Rusia, nu mai multe decât cele venite din Ucraina, Georgia
sau Moldova.
Primul
obiectiv a fost metroul, o tradiție personală, pentru a înțelege cum respiră cel mai „comunist” oraș pe care mi-a fost dat să-l văd până
acum. Am coborât la stația „Lenin”, aflată în Piața Lenin, nu departe de
monumentul lui Vladimir Ilyich Lenin și apoi m-am plimbat pe bulevardul
Independenței până în centrul orașului. Lucrurile pe care le-am remarcat?
Secera și ciocanul din stația de metrou, iar la suprafață foarte puține
persoane și mă aflam totuși într-o capitală. Probabil
pentru prima dată am văzut cum arată un loc unde toată lumea e la muncă, arată
destul de pustiu. Clădiri, multe, înalte, noi, frumoase, ca la carte,
nimic în plus. Probabil acel „nimic în plus” mi-a lăsat impresia de ceva lipsă.
Căutam
locuri cunoscute și în scurt timp am și dat peste unul dintre ele, McDonalds-ul
aflat la intersecția Bulevardului Independenței
cu strada Lenin. De aici am devenit
mai atentă la numele străzilor și am descoperit, fără urmă de uimire, că
(bulevardul) Independența, în Belarus, se intersectează cu următoarele străzi: Komsomoliskaya, Lenin și Engels. Iar
acestea la rândul lor își dau întâlnire cu străzi la fel de încărcate simbolic
precum: Leningrad, Marx, Internaționalei, Revoluției,
Învingătorilor, Comunismului și lista poate continua... Am mai observat că
următoarea stație de metrou după ”Lenin„ se numește „Octombrie” fără a mai
exista alte 11 stații care să formeze un an. Din cele relatate mai sus, cred că
se înțelege de la sine, că monumentele care amintesc de perioada în care
Belarus făcea parte din Uniunea Sovietică pot fi găsite fără a le căuta cu prea
multă insistență. Acest lucru este oarecum ciudat, pentru că orșul arată de
parcă acum a fost dat în exploatare. Trebuie să recunosc că am văzut și câteva
case destul de vechi, care urmau să fie demolate, dar acestea erau departe de
ochii străinilor, care, se știe prea bine, nu vor cerceta prea mult cartierele
aflate departe de centrul orașului.
Minsk
este orașul în care se vorbește doar rusa, orașul în care am văzut doar trei
tineri care purtau converși, orașul în care n-am văzut cerșetori sau câini
vagabonzi, n-am văzut decât câțiva turiști (în diferite zile, inclusiv
duminică), orașul în care sunt foarte puține biserici(!) și foarte multe
farmacii: în metrou, în universitate, în hipermarket-uri, peste tot, orașul
care se mândrește cu o construcție dubioasă, numită: Biblioteca Națională de
Stat. Sunt multe localuri de lux, pe care o mare parte din locuitorii capitalei
nu-și permit să le frecventeze. E multă lume în McDonalds, sunt multe magazine
universale, alternativa sovietică a mall-urilor. Cum, de ceva timp, mă urmărea dorul de Universitate am mers pe la câteva
universități, n-am întâlnit vreo dificultate în a intra în universitate sau în
sălile de curs. Totuși, lipsea un lucru cu care eram obișnuită din vizitele la
alte centre universitare: studenții străini.
Am petrecut patru zile hoinărind pe străzile Minsk-ului și una dintre
concluziile mele a fost că fiind din est te poți acomoda destul de repede. Asemănarea
cu alte orașe din fostele republici sovietice e mare, cu o singură diferență:
Minsk-ul e foarte nou. Dacă ești din vest tot poți să te obișnuiești fără
dificultăți, pentru că are cam tot ce este și-n alte capitale europene, doar
că-i foarte nou. Mie mi-a lipsit istoria pe care n-am reușit s-o găsesc sau
poate explicația este că nu eram pregătită pentru o astfel de istorie. Nu după
ce în Ucraina sunt demolate monumentele lui Lenin și se consideră că după
aceasta toate probleme vor dispărea, toate amintirile nu vor mai avea vreo
valoare. Cu siguranță, în Belarus
nimeni nu gândește așa, acolo amintirea e importantă, poate mai importantă
decât realitatea, cel puțin asta auzi adesea la televizor, în stradă sau în
bucătărie.
Ceea ce ar fi trebuit să menționez încă de la început este că situația
din Minsk nu este caracteristică în întregime și provinciei. Acolo se vorbește
limba belarusă la egalitate cu limba rusă, pe cînd în Minsk doar cea din urmă.
Nu mi-am dorit să fac generalizări, iar dacă am lăsat impresia asta, explicația
e simplă: experiența mea a fost una pe cât se poate de subiectivă și a
întâmpinat dificultăți în depistarea „adevărurilor” de orice fel. Aceste câteva
zile petrecute în Belarus mi-au trezit cele mai diverse sentimente, de la regretul
de a fi cunoscut prea puțini oameni până la senzația de a fi pătruns într-o
lume distopică și până la starea de neputință, greu de suportat, cauzată de
imposibilitatea de a avea un dialog cu acei puțini oameni pe care i-am
cunoscut. Nu pot spune că în Belarus lumea se teme să vorbească, poate doar
despre unele lucruri. Pe de altă parte, am primit multe întrebări despre cum
este la noi sau cum este „afară”? Întrebările, venite din partea celor din
Belarus, dar și din partea unor ruși care se aflau și ei în vizită, pe lângă
simpla curiozitate legată de cum este viața într-o altă țară, mai aveau și un
subînțeles, care suna în felul următor: chiar a meritat? Chiar este mai bine cu
Europa? Poate este de vină vârsta, perioada în care m-am născut, prea puține
experiențe de viață „adevărată”, dar răspunsul meu nu putea fi decât, unul
idealist: da.
 |
| Minsk (Belarus) |
Poate
pentru că în Belarus se trăiește bine, sunt de toate: locuri de muncă, apartamente,
mașini, școli. Nu prea există posibilitatea de a alege, dar pe aceasta o bună parte
dintre cetățeni nici nu și-o doresc. De ce să dai vrabia din mână pentru cioara
de pe gard, de ce să spui că ceva nu-ți place când știi ce va urma după
aceasta? E mai simplu să gândești că e firesc să nu-ți placă ceva și nu-i de
competența ta să ai asemenea dileme. Unul dintre puținele lucruri pe care le
știu cei care au auzit vreodată despre Belarus este acela că au un președinte, Alexander
Lucașenko, care este foarte iubit și reales în fruntea statului de vreo 20 de
ani. Ce se mai știe despre acest personaj este că-i un adevărat patriot, își
iubește oamenii și nu va permite nimănui să le facă vreun rău. Lucașenko nu
este un politician irațional. Nu în totalitate. El nu intenționează să rămână
în fruntea statului pentru totdeauna. Conform declarațiilor acestuia, după
ce-și va da demisia i-ar plăcea să predea într-o universitate, să fie vreun mic
rector la Universitatea de Stat. Iar țara, nici pe ea n-o va lăsa în voia
soartei, după toate sacrificiile aduse de el în numele poporului urmează să
facă și cel mai important pas: să-i lase fiului său țara sau poate să-i lase
țării un conducător înțelept și la fel de iubit, al său fiu. Depinde cum privim
lucrurile.
După
o săptămână foarte intensă, părăseam Minsk-ul. Duminică seara, la ora 22:00,
aveam bilet la trenul Minsk-Kiev și deja simțeam neliniștea pentru
dificultățile pe care, toeretic, le puteam întâmpina în drumul meu spre casă. N-am
plecat, însă, înainte de a promite că voi reveni, la vară, când voi putea
beneficia de o excursie prin oraș organizată de locuitorii capitalei, care
mi-au făgăduit că-mi arată data viitoare mai mult decât capitala. Acest lucru
m-a bucurat mai mult decât explorarea orașului, despre care, cei ce și-au
petrecut toată viața acolo, spun că nu prea e nimic de văzut. Am plecat cu
speranța de a reveni și a descoperi o altă față a țării care a rămas pentru
mine un mister, o față mai prietenoasă, mai puțin rigidă, care să nu-mi mai
amintească de o profesoară severă și nu foarte corectă. Nu știu prea bine
care-mi sunt așteptările, îmi place să n-am așteptări nici de la oameni, nici
de la locuri. Totuși cred că data viitoare voi descoperi câteva motive pentru
care aș vrea să rămân, mai mult decât pentru o săptămână. Și cu tot respectul
meu, nemărginit, pentru biblioteci, voi alege, fericită, să merg în pădure după
ciuperci decât să fac încă o vizită la Biblioteca Națională de Stat.
The end.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu