Treceți la conținutul principal

La pas prin fostele republici sovietice: Belarus - Ana Gnatiuc

       
Biblioteca Universității de Stat din Minsk (Belarus)
      Mult timp mi-a fost destul de greu să înțeleg unde pe harta Europei se situează Belarus, aveam impresia că e departe, undeva după munții Ural, așa cum mulți europeni credeau despre Ucraina până recent. De aceea când am primit o invitație de a petrece o săptâmână la Minsk, la niște rude, n-am stat prea mult timp pe gânduri. Primul lucru pe care a trebuie să-l „descopăr” este că Belarus e aproape, luându-mi mai puțin de trei ore cu trenul din Vilnius, capitală europeană, până la Minsk. Până aici toate bune, am îndrăgit Vilniusul încă din aeroport, iar pentru că transportul în comun m-a dus cu gândul la plaiurile natale, am înțeles că aș putea fără dificultăți prea mari să mă stabilesc în acest oraș. Poate că ar fi cazul să menționez că această senzație am avut-o de fiecare dată când am descoperit un oraș nou.
       De la început mi-a fost puțin cam groază de cum voi trece vama. Îmi imagineasem nenumărate scenarii, cum voi fi luată la întrebări: Cine sunt? Ce vreau? Eram pregătită pentru a-mi fi studiat minuțios ghiozdanul, pașaportul și poate chiar pentru a fi oprită de poliție. Stăteam acolo cu actele moldovenești și cele românești (cele din urmă erau pregătite pentru orice eventualitate, dacă va trebui să explic cine ma lăsat să ajung așa departe) și mă pregăteam să explic într-un mod cât mai firesc că sunt complet inofensivă și nu-mi doresc decât să descopăr locuri și oameni noi. De aceea, cele trei minute cât a durat procesul studierii pașaportului meu mi-au părut trei ore și deja căutam strategii de ieșire din situații de criză, în cazul în care nu sunt lăsată să merg mai departe și rămân în Vilnius, temeri provocate și de vizionarea în trecutul îndepărtat a filmului „The Terminal”, chiar dacă situația mea nu era nici pe departe la fel de complicată. Desigur neliniștea mea n-a dispărut nici atunci când trenul a pornit, mai ales că am primit o fișă pe care a trebuit s-o completez, în rusă sau în engleză. Desigur, am optat pentru limba engleză, mi-a părut mai sigură în cazul în care voi fi interogată. Intuiția mi-a sugerat că vameșii n-au cum să vorbească prea bine engleza, iar cum eu nu intenționam să dau vreun semn că știu rusa, am văzut în această manevră posibila mea salvare.
         Întrebările din fișă erau destul de simple, dar nu și pentru imaginația mea care trebuie să exagereze totul de cel puțin două-trei ori. Pe lângă datele personale se mai doreau informații despre durata șederii mele în Belarus și datele celor care mă vor găzdui. Aici am fost pusă în dificultate, pentru că nu le știam, de aceea am fost nevoită să le inventez, parțial, lucru care m-a făcut să mă simt un adevărat spion străin, venit nu cu cele mai bune intenții. Îmi studiam cu atenție vecinii din compartiment și îmi imaginam curiozitatea lor la scenariul meu ipotetic în care vameșii depistează înșelăciunea mea și sunt scoasă din tren și condusă într-o direcție necunoscută mie, dar prea bine cunoscută lor. Privirile lor trebuiau să exprime un amestec de aprobare a acțiunilor vameșilor cu o doză de compasiune adresată mie.

Nu știu cine ar putea să-și imagineze fericirea mea când toate aceste scenarii nu s-au dovedit a fi decât plodul imaginației unei persoane care are o obsesie pentru complicarea lucrurilor. Dar imediat ce am respirat ușurată că totul a trecut, m-a acaparat un alt sentiment, revolta! Adică cum? Mie mi-au tremurat mâinile completând fișa lor, am răspuns la întrebări cu o seriozitate similară aceleia pe care am avut-o la susținerea examenelor din cele mai grele sesiuni și ei nu s-au îndurat să-mi adreseze măcar o întrebare? Atunci am hotărât că universul a fost atât de milostiv cu mine doar pentru că întenționează să mă pregătească pentru alte încercări, cum ar fi vama din Ucraina și cea din Transnistria.
        Acum voi reveni la motivul drumeției mele în Belarus, orașul Minsk. L-am văzut pentru prima dată noaptea, tot noapte era și când îmi luam rămas bun de la el. Prima impresie îmi este greu s-o conturez, căci eram după o călătorie lungă și prin alte orașe, care cu siguranță, pentru mine, depășeau splendoarea Minsk-ului. Trecând peste oboseala, atât fizică cât și psihică, eram fericită dimineața așteptând îmbarcarea în avion, din Paris Beauvais. Îmi părea straniu gândul că seara voi fi într-un loc atât de îndepărtat, mai mult ca idee decât ca distanță. 
Stația de metrou Lenin, Minsk (Belarus)

          Apoi, peste 2 zile de stat la cald, cu o cană de ceai în mână, am prins curaj și am ieșit afară, singură. Înainte să fiu lăsată afară, copil nesupravegheat – pentru că toți adulții erau prea ocupați - am primit un abonament valabil pentru toate liniile de transport și un telefon, cel din urmă pentru a fi sunată în caz că mă pierd. Printre instrucțiunile primite se numărau locurile de văzut: Biblioteca Națională conform unor surse și Nimic conform altor surse, plus detalii legate de transport. Am ascultat atentă, am mulțumit, am promis solemn că voi face totul exact așa cum mi s-a spus și m-am grăbit să scap mai repede, până n-au apărut și alte indicații. Evident, că atunci când m-am văzut liberă am uitat jumătate din cele ce mi s-au spus, oricum intenționam să fac totul ca de obicei, după împrejurări. Ce să zic, mă simțeam ca acasă. Pentru început am văzut un cartier cât se poate de drăguț, clădiri noi, drumuri bune, magazine pline cu aceleași produse ce se găsesc pe rafturile din Italia, Franța sau România. Nu prea săreau în ochi lucrurile venite din Rusia, nu mai multe decât cele venite din Ucraina, Georgia sau Moldova.
         Primul obiectiv a fost metroul, o tradiție personală, pentru a înțelege cum respiră cel mai „comunist” oraș pe care mi-a fost dat să-l văd până acum. Am coborât la stația „Lenin”, aflată în Piața Lenin, nu departe de monumentul lui Vladimir Ilyich Lenin și apoi m-am plimbat pe bulevardul Independenței până în centrul orașului. Lucrurile pe care le-am remarcat? Secera și ciocanul din stația de metrou, iar la suprafață foarte puține persoane și mă aflam totuși într-o capitală. Probabil pentru prima dată am văzut cum arată un loc unde toată lumea e la muncă, arată destul de pustiu. Clădiri, multe, înalte, noi, frumoase, ca la carte, nimic în plus. Probabil acel „nimic în plus” mi-a lăsat impresia de ceva lipsă.
        Căutam locuri cunoscute și în scurt timp am și dat peste unul dintre ele, McDonalds-ul aflat la intersecția Bulevardului Independenței cu strada Lenin. De aici am devenit mai atentă la numele străzilor și am descoperit, fără urmă de uimire, că (bulevardul) Independența, în Belarus, se intersectează cu următoarele străzi: Komsomoliskaya, Lenin și Engels. Iar acestea la rândul lor își dau întâlnire cu străzi la fel de încărcate simbolic precum: Leningrad, Marx, Internaționalei, Revoluției, Învingătorilor, Comunismului și lista poate continua... Am mai observat că următoarea stație de metrou după ”Lenin„ se numește „Octombrie” fără a mai exista alte 11 stații care să formeze un an. Din cele relatate mai sus, cred că se înțelege de la sine, că monumentele care amintesc de perioada în care Belarus făcea parte din Uniunea Sovietică pot fi găsite fără a le căuta cu prea multă insistență. Acest lucru este oarecum ciudat, pentru că orșul arată de parcă acum a fost dat în exploatare. Trebuie să recunosc că am văzut și câteva case destul de vechi, care urmau să fie demolate, dar acestea erau departe de ochii străinilor, care, se știe prea bine, nu vor cerceta prea mult cartierele aflate departe de centrul orașului.
        Minsk este orașul în care se vorbește doar rusa, orașul în care am văzut doar trei tineri care purtau converși, orașul în care n-am văzut cerșetori sau câini vagabonzi, n-am văzut decât câțiva turiști (în diferite zile, inclusiv duminică), orașul în care sunt foarte puține biserici(!) și foarte multe farmacii: în metrou, în universitate, în hipermarket-uri, peste tot, orașul care se mândrește cu o construcție dubioasă, numită: Biblioteca Națională de Stat. Sunt multe localuri de lux, pe care o mare parte din locuitorii capitalei nu-și permit să le frecventeze. E multă lume în McDonalds, sunt multe magazine universale, alternativa sovietică a mall-urilor. Cum, de ceva timp, mă urmărea dorul de Universitate am mers pe la câteva universități, n-am întâlnit vreo dificultate în a intra în universitate sau în sălile de curs. Totuși, lipsea un lucru cu care eram obișnuită din vizitele la alte centre universitare: studenții străini.
         Am petrecut patru zile hoinărind pe străzile Minsk-ului și una dintre concluziile mele a fost că fiind din est te poți acomoda destul de repede. Asemănarea cu alte orașe din fostele republici sovietice e mare, cu o singură diferență: Minsk-ul e foarte nou. Dacă ești din vest tot poți să te obișnuiești fără dificultăți, pentru că are cam tot ce este și-n alte capitale europene, doar că-i foarte nou. Mie mi-a lipsit istoria pe care n-am reușit s-o găsesc sau poate explicația este că nu eram pregătită pentru o astfel de istorie. Nu după ce în Ucraina sunt demolate monumentele lui Lenin și se consideră că după aceasta toate probleme vor dispărea, toate amintirile nu vor mai avea vreo valoare. Cu siguranță, în Belarus nimeni nu gândește așa, acolo amintirea e importantă, poate mai importantă decât realitatea, cel puțin asta auzi adesea la televizor, în stradă sau în bucătărie.
          Ceea ce ar fi trebuit să menționez încă de la început este că situația din Minsk nu este caracteristică în întregime și provinciei. Acolo se vorbește limba belarusă la egalitate cu limba rusă, pe cînd în Minsk doar cea din urmă. Nu mi-am dorit să fac generalizări, iar dacă am lăsat impresia asta, explicația e simplă: experiența mea a fost una pe cât se poate de subiectivă și a întâmpinat dificultăți în depistarea „adevărurilor” de orice fel. Aceste câteva zile petrecute în Belarus mi-au trezit cele mai diverse sentimente, de la regretul de a fi cunoscut prea puțini oameni până la senzația de a fi pătruns într-o lume distopică și până la starea de neputință, greu de suportat, cauzată de imposibilitatea de a avea un dialog cu acei puțini oameni pe care i-am cunoscut. Nu pot spune că în Belarus lumea se teme să vorbească, poate doar despre unele lucruri. Pe de altă parte, am primit multe întrebări despre cum este la noi sau cum este „afară”? Întrebările, venite din partea celor din Belarus, dar și din partea unor ruși care se aflau și ei în vizită, pe lângă simpla curiozitate legată de cum este viața într-o altă țară, mai aveau și un subînțeles, care suna în felul următor: chiar a meritat? Chiar este mai bine cu Europa? Poate este de vină vârsta, perioada în care m-am născut, prea puține experiențe de viață „adevărată”, dar răspunsul meu nu putea fi decât, unul idealist: da.
      
Minsk (Belarus)
   Poate pentru că în Belarus se trăiește bine, sunt de toate: locuri de muncă, apartamente, mașini, școli. Nu prea există posibilitatea de a alege, dar pe aceasta o bună parte dintre cetățeni nici nu și-o doresc. De ce să dai vrabia din mână pentru cioara de pe gard, de ce să spui că ceva nu-ți place când știi ce va urma după aceasta? E mai simplu să gândești că e firesc să nu-ți placă ceva și nu-i de competența ta să ai asemenea dileme. Unul dintre puținele lucruri pe care le știu cei care au auzit vreodată despre Belarus este acela că au un președinte, Alexander Lucașenko, care este foarte iubit și reales în fruntea statului de vreo 20 de ani. Ce se mai știe despre acest personaj este că-i un adevărat patriot, își iubește oamenii și nu va permite nimănui să le facă vreun rău. Lucașenko nu este un politician irațional. Nu în totalitate. El nu intenționează să rămână în fruntea statului pentru totdeauna. Conform declarațiilor acestuia, după ce-și va da demisia i-ar plăcea să predea într-o universitate, să fie vreun mic rector la Universitatea de Stat. Iar țara, nici pe ea n-o va lăsa în voia soartei, după toate sacrificiile aduse de el în numele poporului urmează să facă și cel mai important pas: să-i lase fiului său țara sau poate să-i lase țării un conducător înțelept și la fel de iubit, al său fiu. Depinde cum privim lucrurile.
        După o săptămână foarte intensă, părăseam Minsk-ul. Duminică seara, la ora 22:00, aveam bilet la trenul Minsk-Kiev și deja simțeam neliniștea pentru dificultățile pe care, toeretic, le puteam întâmpina în drumul meu spre casă. N-am plecat, însă, înainte de a promite că voi reveni, la vară, când voi putea beneficia de o excursie prin oraș organizată de locuitorii capitalei, care mi-au făgăduit că-mi arată data viitoare mai mult decât capitala. Acest lucru m-a bucurat mai mult decât explorarea orașului, despre care, cei ce și-au petrecut toată viața acolo, spun că nu prea e nimic de văzut. Am plecat cu speranța de a reveni și a descoperi o altă față a țării care a rămas pentru mine un mister, o față mai prietenoasă, mai puțin rigidă, care să nu-mi mai amintească de o profesoară severă și nu foarte corectă. Nu știu prea bine care-mi sunt așteptările, îmi place să n-am așteptări nici de la oameni, nici de la locuri. Totuși cred că data viitoare voi descoperi câteva motive pentru care aș vrea să rămân, mai mult decât pentru o săptămână. Și cu tot respectul meu, nemărginit, pentru biblioteci, voi alege, fericită, să merg în pădure după ciuperci decât să fac încă o vizită la Biblioteca Națională de Stat.

The end.

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii