Campania
prezidențială s-a încheiat de câteva zile, dar spațiul public continuă să se
miște în inerția puternicului impuls pe care l-a reprezentat lupta politică din
ultima lună. Nu cred că dezbaterile create în jurul acestui eveniment mai aveau
nevoie de încă o neiertătoare scrutare analitică, așa că vă rog să-mi iertați
cutezanța, dar nu m-am putut abține.
S-au tras deja
câteva concluzii referitoare la această campanie, și asta deja înainte ca ea să
se fi încheiat, dar eu mă voi rezuma aici doar la două: Ponta vs. Iohannis ar
fi cea mai slabă confruntare electorală din politica post-decembristă și,
totodată, cea care a dat naștere unor falii periculoase în societatea
românească, alimentate de afecte și pasiuni mistuitoare cum iarăși nu s-au mai
văzut din anii '90. Sunt prea tânăr ca să am amintiri precise de la campaniile
electorale ale primului deceniu post-decembist, așa că nu am cum evalua
justețea celor afirmate mai sus, dar tind totuși să le dau crezare celor ce
le-au afirmat. Însă, aceste două concluzii, puse cap la cap, dau naștere unui
enunț paradoxal: românii au fost „exemplar” mobilizați de cea mai puțin
spectaculoasă (că la substanță oricum nu se aștepta nimeni) campanie electorală
care le-a fost dat să vadă.
Această
mobilizare exemplară s-a tradus, în multe cazuri, și printr-un discurs agresiv,
împănat cât mai convingător posibil cu teme rasiste, discriminatorii la adresa
săracilor, a celor fără educație, a bătrânilor, a celor care - dintr-un motiv
sau altul - aleg (și au tot dreptul!) să voteze cu PSD și, colac peste pupăză,
la adresa comunismului/comuniștilor (klingonienii și reptilienii mai lipseau,
și lista de mai sus ar fi putut căpăta subit valențe artistice). Comentarii la
adresa celor din categoriile de mai sus au variat de la condescendent la
furibund și au curs toată perioada campaniei, cu intensificări sesizabile pe
final, iar toate astea au venit din partea unei clase de mijloc și a unor
intelectuali de dreapta care s-au erijat în etalonul suprem al moralei și
politicii. Cu atât de multă patimă au strigat aceștia în stradă „jos
comunismul”, cu atât de multă furie l-au asociat pe candidatul PSD acestei
ideologii, încât demonstrațiile din săptămânile trecute au părut a-i contesta -
cu vehemență chiar – dreptul lui Victor Ponta de a fi ales președinte al țării
prin vot democratic de către cetățeni. Poate iarăși părea paradoxal
fundamentalismul unor atare opinii venite tocmai dintr-o zonă a societății care
se consideră a fi, dacă nu cea mai cea, atunci măcar cu o educație respectabilă.
De prisos să menționăm că nici unul dintre candidații pentru fotoliul
prezidențial nu a remarcat a fi nimic în neregulă aici.
Paradoxurile
sesizate mai sus sunt însă doar aparente. Adorno spunea că una dintre cele mai
mari viclenii ale societății administrate este de a ne face să credem că
sistemul socio-politic dominant, recte capitalismul, este singura ordine
dezirabilă, imposibil de înlocuit și singura care corespunde specificului
speciei umane. Acestei iluzii i-au căzut pradă probabil cei care s-au
înfierbântat în ultima perioadă împotriva săracilor, a bătrânilor sau a
comunismului. Mi-e foarte ușor să mi-i imaginez pe aceștia, la un deceniu sau
două de la Revoluție, punându-și următoarea serie de întrebări și având
următoarele răspunsuri:
- Libertate?
- Avem.
- Democrație?
- Avem.
- Capitalism?
- Avem.
- Economie de piață?
- Avem.
- Privatizări?
- Avem.
- Investitori?
- Avem.
- UE?
- Avem.
- Cum se face
că, deși avem toate aceste ingrediente la care am visat în anii comunismului,
totul merge de-a-ndoaselea în România?
Și, pentru că
trăim, așa cum spunea și Leibniz, în cea mai bună dintre lumile posibile,
răspunsul la această ultimă întrebare nu putea, evident, să ducă la o critică a
capitalismului, ci a fost căutat în ceea ce, pentru români, reprezenta răul
absolut: comunismul și toți cei care ar mai putea avea vreo legătură directă
sau indirectă cu el (proștii, săracii, bătrânii, corupții și, bineînțeles,
politicienii, mai cu seamă cei din PSD).
Nu cred că
vreunul dintre cititorii Ligii ar trebui lămurit de ce actualul partid
social-democrat nu are nimic de-a face cu comunismul, sau mai bine zis cu
dictatura care a purtat acest nume, dar sunt convins că cei care strigau în
stradă „jos comunismul” sunt convinși de justețea acestei echivalențe. Această
confuzie se datorează acelei acaparări a politicului de către economic pe care
unii autori o descriu ca specifică capitalismului târziu, cu toate că, în cazul
nostru, politica a fost, cred eu, înghițită de către spectacol (ca să nu mă
îndepărtez de zona referințelor celebre). În orice caz, pentru românul
obișnuit, politica este, de cele mai multe ori, un subiect demn de dispreț, cu
care i se cere să se murdărească o dată la patru sau cinci ani, un flagel care
necesită deplina stârpire („să-i bage pe toți la închisoare”). Distincțiile
dintre stânga și dreapta sunt nule, la fel ca și ideologiile din spatele lor.
Însuși primul ministru și candidatul la funcția de președinte al României,
Victor Viorel Ponta, declara la o televiziune de casă și însoțit de un întreg
sobor de colaboratori și admiratori, că stânga și dreapta nu mai sunt ceea ce
erau acum 30-40 de ani, tensiunile s-au estompat, divergențele aproape că nu
mai există, fapt pentru care el se declara adeptul unei colaborări între un
președinte de stânga și un premier de dreapta, fapt ce i-ar permite, după cum
singur declara, să ia ce-i mai bun din ambele părți și să ducă România acolo
unde nici strămoșii n-au visat.
Moartea
politicii, refuzul de a-ți asuma statutul de zoon politikon, are consecințe grave pe care cred că nu mai trebuie
să le amintesc și eu, și duce, în același timp, la situații cacofonice, precum
cea în care artistul Dan Perjovschi insista să se declare apolitic în contextul
în care arta sa sancționa inspirat abuzurile comise în cazul Roșiei Montane.
Politica este abandonată utopiilor din secolele trecute, în timp ce pentru
provocările zilei de azi se caută soluții ce stau deasupra politicii: DNA,
guvern de tehnocrați, stat minimal, etc. De această situație este vinovată
clasa politică actuală și cea din istoria recentă a țării pentru că, în opinia
mea, sesizarea importanței politicului, dar și a participării civice de
exemplu, este în mare parte o consecință a unei educații deficitare. Dar după
cum bine știm, educația nu a fost niciodată o prioritate a vreunui guvern, însă
clasa politică nu a intuit că sabotând continuu educația, își sabotează de fapt
propria existență, propria perpetuare, asta pentru că (și protestele ce au
însoțit campania nu mai lasă loc îndoielii) acești cetățeni neexperimentați
politic, în situații de criză, vor tinde întotdeauna să găsească soluțiile în
afara unei conduite politice, prin renunțarea la negociere și înclinația spre
extrem.
Lipsa unei
educații adecvate caracterizează pături largi ale societății românești.
Întâmplarea face ca imboldul pentru a scrie aceste rânduri l-am primit prin
contactul mai strâns pe care am fost nevoit să-l reiau anul acesta cu mediul
studențesc. Reîntors, mai mult de nevoie de cât de voie, pe băncile facultății,
am fost uimit să observ carențe majore ale studenților de astăzi în a se defini
pe ei ca cetățeni într-o societate democratică. Am întâlnit intoleranță,
xenofobie și interpretări greșite a ceea ce ar trebui să însemne democrația.
Problema asta nu e doar a generației actuale, ci și a celei din care eu însumi
am făcut parte și probabil a tuturor generațiilor de după '89 și nu este
limitată doar la tinerii din facultățile cu profil vocațional de unde eu provin
(și unde-i mai poți înțelege că deh... sunt artiști), ci este probabil un
fenomen cu răspândire generală. La fel ca și tinerii de astăzi, babele fără
dinți de la țară, analfabeții, săracii, sunt toți victimele lipsei de interes
pe care clasa politică a manifestat-o, într-o mai mică sau mai mare măsură,
față de ei. Dezinteresul, sau chiar disprețul cu care au fost constant tratați pături
largi ale populației (ce tot vorbesc eu de educație, că unii nici de curent
electric sau apă potabilă nu beneficiază) ajung, în astfel de momente
înfierbântate, să le fie tot lor reproșate, din victime ei devenind acum
vinovați. Votul lor (indiferent cui dat) este contestat, ei fiind responsabili
acum de revenirea la putere a „ciumei roșii” (cei care îi blamează astfel uită,
sau poate nu știu, că nu mai departe de respectabilele noastre universități
găsim votanți și simpatizanți ai aceluiași partid, o parte din conducerea
UBB-ului fiind un bun exemplu).
Problema
echivalării unui partid corupt, compus din parveniți și oportuniști, cu
dictatura comunistă decredibilizează orice inițiativă de stânga și aduce în
prim plan o judecată de tip maniheist, unde tot ce e rău e comunism și tot ce e
bine e orice altceva (de preferință capitalism). Brava noastră clasă de mijloc
– în frunte cu intelectuali de calibru și jurnaliști neînfricați – a dat dovada
acestui raționament simplist și în ceea ce privește recenta criză din Ucraina.
Practica politică, bazată pe negociere și revizuire continuă, zace acum
zdrobită sub monolitul unei logici implacabile și agresive ce cunoaște doar
binele și răul și care e singura care le poate distinge. Totodată, necunoașterea
semnificației cuvintelor, folosirea improprie a limbajului, are ca rezultat
pentru clasa de mijloc românească necunoașterea adversarului. Astfel se explică
de ce „oamenii ok”, victime ale unui sistem care i-a ignorat și care i-a
folosit doar în măsura în care au fost aducători de profit, au votat și vor
continua să voteze cu dreapta, uitând să privească în portofel înainte de a pune
ștampila. Cu politica scoasă din ring, cu utopiile trecute la index, ni se
predică acum eliberarea de ideologie și dobândirea prosperității eterne.
Sunt îngrijorat,
la fel poate ca și unii dintre cititori, de această situație care pare a fi
fără de ieșire. Soluția pe care am îndrăznit să o propun – o educație adecvată
– nu va fi niciodată (sau oricum nu prea curând) una din priorități în
strategiile clasei politice autohtone. În acest caz, nu ne mai rămâne decât să
acționăm noi înșine – societate civilă, oengeuri, freelanceri, medii alternative,
grupuri de discuție, organizații studențești, artiști ș.a.m.d. Întreba de curând Florin Poenaru dacă nu ar fi fost mai bine ca, înainte de a discredita
complet actualul PSD, nu ar fi fost poate mai potrivit să-l privim critic și
să-l forțăm să pună pe tapet teme reprezentative pentru un partid
social-democrat. Ar fi fost mai bine poate, dar cine să facă așa ceva, cei
câteva zeci de indivizi din Cluj și cei asemeni lor din București care pot
articula coerent niște cerințe ale unei perspective de stânga? Mi-e teamă că,
dacă vrem ca acest lucru să se întâmple, suntem singurii care pot acționa în
această direcție. Dacă nu educație, măcar propagandă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu