Treceți la conținutul principal

Unde politică nu e nimic nu e. Lamentații pe marginea unui spectacol ratat



Campania prezidențială s-a încheiat de câteva zile, dar spațiul public continuă să se miște în inerția puternicului impuls pe care l-a reprezentat lupta politică din ultima lună. Nu cred că dezbaterile create în jurul acestui eveniment mai aveau nevoie de încă o neiertătoare scrutare analitică, așa că vă rog să-mi iertați cutezanța, dar nu m-am putut abține.

S-au tras deja câteva concluzii referitoare la această campanie, și asta deja înainte ca ea să se fi încheiat, dar eu mă voi rezuma aici doar la două: Ponta vs. Iohannis ar fi cea mai slabă confruntare electorală din politica post-decembristă și, totodată, cea care a dat naștere unor falii periculoase în societatea românească, alimentate de afecte și pasiuni mistuitoare cum iarăși nu s-au mai văzut din anii '90. Sunt prea tânăr ca să am amintiri precise de la campaniile electorale ale primului deceniu post-decembist, așa că nu am cum evalua justețea celor afirmate mai sus, dar tind totuși să le dau crezare celor ce le-au afirmat. Însă, aceste două concluzii, puse cap la cap, dau naștere unui enunț paradoxal: românii au fost „exemplar” mobilizați de cea mai puțin spectaculoasă (că la substanță oricum nu se aștepta nimeni) campanie electorală care le-a fost dat să vadă.

Această mobilizare exemplară s-a tradus, în multe cazuri, și printr-un discurs agresiv, împănat cât mai convingător posibil cu teme rasiste, discriminatorii la adresa săracilor, a celor fără educație, a bătrânilor, a celor care - dintr-un motiv sau altul - aleg (și au tot dreptul!) să voteze cu PSD și, colac peste pupăză, la adresa comunismului/comuniștilor (klingonienii și reptilienii mai lipseau, și lista de mai sus ar fi putut căpăta subit valențe artistice). Comentarii la adresa celor din categoriile de mai sus au variat de la condescendent la furibund și au curs toată perioada campaniei, cu intensificări sesizabile pe final, iar toate astea au venit din partea unei clase de mijloc și a unor intelectuali de dreapta care s-au erijat în etalonul suprem al moralei și politicii. Cu atât de multă patimă au strigat aceștia în stradă „jos comunismul”, cu atât de multă furie l-au asociat pe candidatul PSD acestei ideologii, încât demonstrațiile din săptămânile trecute au părut a-i contesta - cu vehemență chiar – dreptul lui Victor Ponta de a fi ales președinte al țării prin vot democratic de către cetățeni. Poate iarăși părea paradoxal fundamentalismul unor atare opinii venite tocmai dintr-o zonă a societății care se consideră a fi, dacă nu cea mai cea, atunci măcar cu o educație respectabilă. De prisos să menționăm că nici unul dintre candidații pentru fotoliul prezidențial nu a remarcat a fi nimic în neregulă aici.   

Paradoxurile sesizate mai sus sunt însă doar aparente. Adorno spunea că una dintre cele mai mari viclenii ale societății administrate este de a ne face să credem că sistemul socio-politic dominant, recte capitalismul, este singura ordine dezirabilă, imposibil de înlocuit și singura care corespunde specificului speciei umane. Acestei iluzii i-au căzut pradă probabil cei care s-au înfierbântat în ultima perioadă împotriva săracilor, a bătrânilor sau a comunismului. Mi-e foarte ușor să mi-i imaginez pe aceștia, la un deceniu sau două de la Revoluție, punându-și următoarea serie de întrebări și având următoarele răspunsuri:
- Libertate?
- Avem.
- Democrație?
- Avem.
- Capitalism?
- Avem.
- Economie de piață?
- Avem.
- Privatizări?
- Avem.
- Investitori?
- Avem.
- UE?
- Avem.
- Cum se face că, deși avem toate aceste ingrediente la care am visat în anii comunismului, totul merge de-a-ndoaselea în România?

Și, pentru că trăim, așa cum spunea și Leibniz, în cea mai bună dintre lumile posibile, răspunsul la această ultimă întrebare nu putea, evident, să ducă la o critică a capitalismului, ci a fost căutat în ceea ce, pentru români, reprezenta răul absolut: comunismul și toți cei care ar mai putea avea vreo legătură directă sau indirectă cu el (proștii, săracii, bătrânii, corupții și, bineînțeles, politicienii, mai cu seamă cei din PSD).

Nu cred că vreunul dintre cititorii Ligii ar trebui lămurit de ce actualul partid social-democrat nu are nimic de-a face cu comunismul, sau mai bine zis cu dictatura care a purtat acest nume, dar sunt convins că cei care strigau în stradă „jos comunismul” sunt convinși de justețea acestei echivalențe. Această confuzie se datorează acelei acaparări a politicului de către economic pe care unii autori o descriu ca specifică capitalismului târziu, cu toate că, în cazul nostru, politica a fost, cred eu, înghițită de către spectacol (ca să nu mă îndepărtez de zona referințelor celebre). În orice caz, pentru românul obișnuit, politica este, de cele mai multe ori, un subiect demn de dispreț, cu care i se cere să se murdărească o dată la patru sau cinci ani, un flagel care necesită deplina stârpire („să-i bage pe toți la închisoare”). Distincțiile dintre stânga și dreapta sunt nule, la fel ca și ideologiile din spatele lor. Însuși primul ministru și candidatul la funcția de președinte al României, Victor Viorel Ponta, declara la o televiziune de casă și însoțit de un întreg sobor de colaboratori și admiratori, că stânga și dreapta nu mai sunt ceea ce erau acum 30-40 de ani, tensiunile s-au estompat, divergențele aproape că nu mai există, fapt pentru care el se declara adeptul unei colaborări între un președinte de stânga și un premier de dreapta, fapt ce i-ar permite, după cum singur declara, să ia ce-i mai bun din ambele părți și să ducă România acolo unde nici strămoșii n-au visat.

Moartea politicii, refuzul de a-ți asuma statutul de zoon politikon, are consecințe grave pe care cred că nu mai trebuie să le amintesc și eu, și duce, în același timp, la situații cacofonice, precum cea în care artistul Dan Perjovschi insista să se declare apolitic în contextul în care arta sa sancționa inspirat abuzurile comise în cazul Roșiei Montane. Politica este abandonată utopiilor din secolele trecute, în timp ce pentru provocările zilei de azi se caută soluții ce stau deasupra politicii: DNA, guvern de tehnocrați, stat minimal, etc. De această situație este vinovată clasa politică actuală și cea din istoria recentă a țării pentru că, în opinia mea, sesizarea importanței politicului, dar și a participării civice de exemplu, este în mare parte o consecință a unei educații deficitare. Dar după cum bine știm, educația nu a fost niciodată o prioritate a vreunui guvern, însă clasa politică nu a intuit că sabotând continuu educația, își sabotează de fapt propria existență, propria perpetuare, asta pentru că (și protestele ce au însoțit campania nu mai lasă loc îndoielii) acești cetățeni neexperimentați politic, în situații de criză, vor tinde întotdeauna să găsească soluțiile în afara unei conduite politice, prin renunțarea la negociere și înclinația spre extrem.

Lipsa unei educații adecvate caracterizează pături largi ale societății românești. Întâmplarea face ca imboldul pentru a scrie aceste rânduri l-am primit prin contactul mai strâns pe care am fost nevoit să-l reiau anul acesta cu mediul studențesc. Reîntors, mai mult de nevoie de cât de voie, pe băncile facultății, am fost uimit să observ carențe majore ale studenților de astăzi în a se defini pe ei ca cetățeni într-o societate democratică. Am întâlnit intoleranță, xenofobie și interpretări greșite a ceea ce ar trebui să însemne democrația. Problema asta nu e doar a generației actuale, ci și a celei din care eu însumi am făcut parte și probabil a tuturor generațiilor de după '89 și nu este limitată doar la tinerii din facultățile cu profil vocațional de unde eu provin (și unde-i mai poți înțelege că deh... sunt artiști), ci este probabil un fenomen cu răspândire generală. La fel ca și tinerii de astăzi, babele fără dinți de la țară, analfabeții, săracii, sunt toți victimele lipsei de interes pe care clasa politică a manifestat-o, într-o mai mică sau mai mare măsură, față de ei. Dezinteresul, sau chiar disprețul cu care au fost constant tratați pături largi ale populației (ce tot vorbesc eu de educație, că unii nici de curent electric sau apă potabilă nu beneficiază) ajung, în astfel de momente înfierbântate, să le fie tot lor reproșate, din victime ei devenind acum vinovați. Votul lor (indiferent cui dat) este contestat, ei fiind responsabili acum de revenirea la putere a „ciumei roșii” (cei care îi blamează astfel uită, sau poate nu știu, că nu mai departe de respectabilele noastre universități găsim votanți și simpatizanți ai aceluiași partid, o parte din conducerea UBB-ului fiind un bun exemplu).

Problema echivalării unui partid corupt, compus din parveniți și oportuniști, cu dictatura comunistă decredibilizează orice inițiativă de stânga și aduce în prim plan o judecată de tip maniheist, unde tot ce e rău e comunism și tot ce e bine e orice altceva (de preferință capitalism). Brava noastră clasă de mijloc – în frunte cu intelectuali de calibru și jurnaliști neînfricați – a dat dovada acestui raționament simplist și în ceea ce privește recenta criză din Ucraina. Practica politică, bazată pe negociere și revizuire continuă, zace acum zdrobită sub monolitul unei logici implacabile și agresive ce cunoaște doar binele și răul și care e singura care le poate distinge. Totodată, necunoașterea semnificației cuvintelor, folosirea improprie a limbajului, are ca rezultat pentru clasa de mijloc românească necunoașterea adversarului. Astfel se explică de ce „oamenii ok”, victime ale unui sistem care i-a ignorat și care i-a folosit doar în măsura în care au fost aducători de profit, au votat și vor continua să voteze cu dreapta, uitând să privească în portofel înainte de a pune ștampila. Cu politica scoasă din ring, cu utopiile trecute la index, ni se predică acum eliberarea de ideologie și dobândirea prosperității eterne.

Sunt îngrijorat, la fel poate ca și unii dintre cititori, de această situație care pare a fi fără de ieșire. Soluția pe care am îndrăznit să o propun – o educație adecvată – nu va fi niciodată (sau oricum nu prea curând) una din priorități în strategiile clasei politice autohtone. În acest caz, nu ne mai rămâne decât să acționăm noi înșine – societate civilă, oengeuri, freelanceri, medii alternative, grupuri de discuție, organizații studențești, artiști ș.a.m.d. Întreba de curând Florin Poenaru dacă nu ar fi fost mai bine ca, înainte de a discredita complet actualul PSD, nu ar fi fost poate mai potrivit să-l privim critic și să-l forțăm să pună pe tapet teme reprezentative pentru un partid social-democrat. Ar fi fost mai bine poate, dar cine să facă așa ceva, cei câteva zeci de indivizi din Cluj și cei asemeni lor din București care pot articula coerent niște cerințe ale unei perspective de stânga? Mi-e teamă că, dacă vrem ca acest lucru să se întâmple, suntem singurii care pot acționa în această direcție. Dacă nu educație, măcar propagandă.     

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii