Calvarul
merită
văzut fie şi doar pentru că-l are într-un rol minor pe M. Emmet
Walsh, unul dintre cei doi actori despre care regretatul Roger Ebert
spunea că nu are cum să apară într-un film care să fie
totalmente prost (celălalt fiind Harry Dean Stanton). Apoi,
Calvarul,
merită să fie văzut pentru că are parte de una dintre cele mai
bune/şocante replici de început din istoria cinema-ului: “I first
tasted semen when I was seven years old”. Dacă ţinem cont că cel
căruia i se adresează remarca este un preot catolic irlandez, că
discuţia se desfăşoară într-un confesional şi că punchline-ul
părintelui este: „Now that's a startling opening line!” devine
limpede că avem de-a face cu un film cu adevărat remarcabil.
Ceea
ce urmează nu e mai puţin dezamăgitor. Dispensându-se de
expoziţiunea caracteristică filmelor convenţionale şi
compunerilor de clasa a III-a, John Michael McDonagh (r.) sare direct
la intrigă anunţându-ne pe noi şi pe părintele James (Brendan
Gleeson), prin vocea din confesional, că în exact o săptămână,
turma din micul sat irlandez în care se petrece acţiunea va rămâne
fără păstor. Şi păcat de turmă, pentru că parohia părintelui
James, pe lângă faptul că are cu adevărat nevoie de el (fără
s-o ştie însă), se compune din cele mai pitoreşti şi debusolate
personaje pe care le poate strânge o mică comunitate irlandeză.
Avem o soţie care înşeală care vine la pachet cu un soţ
încornorat şi cu un ochi vânăt la slujba de Duminică; un tânăr
frustrat din pricina inactivităţii sexuale, care se află aparent
în faţa alegerii ineluctabile de a se sinucide sau a se înrola în armată; un
burghez/moşier (mai face cineva diferenţa între ăştia astăzi?)
atât de plictisit de propria-şi avere încât se pişă la propriu
pe ea; un medic tânăr, care dacă nu se ocupă cu eutanasieri
cinice, trage pe nas cocaină în buda pub-ului local împreună cu
soţia sus-menţionată. Colac peste pupăză, turma se înmulţeşte
cu prezenţa fiicei preotului (da, este vorba despre un preot catolic
cu o fiică din căsătoria dinaintea hirotonirei!), o sosie de-a lui
Diane Keaton, care-şi face apariţia în sat cu încheieturile
mâinilor bandajate în urma unei tentative eşuate de suicid.
Bineînţeles, având în vedere epidemia de cinism care bântuie
nestingherită prin mica comunitate, toată lumea care o întâlneşte
simte nevoia să-i amintească că tăierea venelor se face
longitudinal şi nu transversal pentru un succes garantat.
Aceasta
fiind geografia umană pe care o înfăţişează filmul, ne întrebăm
oare ce face greşit popa de nu aflăm niciunul dintre enoriaşi pe
calea cea bună? Răspunsul este: nimic rău. Brendan Gleeson
întrupează unul dintre cei mai sinceri şi dedicaţi preoţi pe
care i-am văzut vreodată în cinema. Comunitatea i se adresează în
permanenţă iar el îşi dă toată silinţa şi depune eforturi
sufleteşti uriaşe ca să-i ofere alinarea de care are nevoie.
Problema este că turma şi păstorul, în acest caz, se află în
universuri diferite. În timp ce părintele James încearcă să
construiască „cetatea lui Dumnezeu” în parohia sa, enoriaşii lui populează mai degrabă „lumea dezvrăjită” a lui Max
Weber. Conflictul reiese tocmai din confruntarea dintre lumi, preotul
fiind bineînţeles cel mai îngăduitor, înţelegând foarte bine
mecanismele unversului laic, acceptându-le fără a emite judecăţi
de valoare şi fără habotnicie. Părintele James nu-şi propune
„revoluţia” întru Hristos, ci doar încearcă să mai salveze
ceea ce se mai poate salva, mai mult cu candoare umană decât cu
aplomb spiritual.
Ducându-ne
în direcţia aceasta, regizorul John Michael McDonagh aproape că ne
face să uităm de intriga de la început. Filmul merge mai degrabă
pe direcţia lui Journal d'un
curé de campagne
al lui Robert Bresson, deşi s-ar fi putut transforma cu uşurinţă
într-o copie ieftină a lui I
Confess regizat
de Alferd Hitchcock. Ca şi în capodopera bressoniană, Brendan
Gleeson face rolul unui preot nedorit de comunitate, o comunitate
care pe deasupra pare să-şi fi pierdut şi încrederea în
Dumnezeu. Doar că spre deosebire de Bresson şi de Bernanos din care
se inspiră acesta din urmă (de altfel şi o referinţă internă a
Calvarului),
filmul lui McDonagh este mult mai cinic şi împănat cu o doză
serioasă de umor. Dialogurile, aşa cum se poate vedea încă de la
primele replici, sunt într-adevăr punctul forte al producţiei, aşa
cum este şi caracterizarea personajelor. Filmul porneşte deci, cu
un material solid, dar din păcate suferă din pricina
supra-dramatizării, aceasta fiind poate hiba majoră a filmului. Una
peste alta însă, Calvarul
are fără îndoială mai multe părţi bune decât proaste şi da!
îl are pe M Emmet Walsh într-un rol secundar, deci prost n-are cum
să fie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu