Treceți la conținutul principal

Ce-am văzut la TIFF 2014: Calvarul


   Calvarul merită văzut fie şi doar pentru că-l are într-un rol minor pe M. Emmet Walsh, unul dintre cei doi actori despre care regretatul Roger Ebert spunea că nu are cum să apară într-un film care să fie totalmente prost (celălalt fiind Harry Dean Stanton). Apoi, Calvarul, merită să fie văzut pentru că are parte de una dintre cele mai bune/şocante replici de început din istoria cinema-ului: “I first tasted semen when I was seven years old”. Dacă ţinem cont că cel căruia i se adresează remarca este un preot catolic irlandez, că discuţia se desfăşoară într-un confesional şi că punchline-ul părintelui este: „Now that's a startling opening line!” devine limpede că avem de-a face cu un film cu adevărat remarcabil.
    Ceea ce urmează nu e mai puţin dezamăgitor. Dispensându-se de expoziţiunea caracteristică filmelor convenţionale şi compunerilor de clasa a III-a, John Michael McDonagh (r.) sare direct la intrigă anunţându-ne pe noi şi pe părintele James (Brendan Gleeson), prin vocea din confesional, că în exact o săptămână, turma din micul sat irlandez în care se petrece acţiunea va rămâne fără păstor. Şi păcat de turmă, pentru că parohia părintelui James, pe lângă faptul că are cu adevărat nevoie de el (fără s-o ştie însă), se compune din cele mai pitoreşti şi debusolate personaje pe care le poate strânge o mică comunitate irlandeză. Avem o soţie care înşeală care vine la pachet cu un soţ încornorat şi cu un ochi vânăt la slujba de Duminică; un tânăr frustrat din pricina inactivităţii sexuale, care se află aparent în faţa alegerii ineluctabile de a se sinucide sau a se înrola în armată; un burghez/moşier (mai face cineva diferenţa între ăştia astăzi?) atât de plictisit de propria-şi avere încât se pişă la propriu pe ea; un medic tânăr, care dacă nu se ocupă cu eutanasieri cinice, trage pe nas cocaină în buda pub-ului local împreună cu soţia sus-menţionată. Colac peste pupăză, turma se înmulţeşte cu prezenţa fiicei preotului (da, este vorba despre un preot catolic cu o fiică din căsătoria dinaintea hirotonirei!), o sosie de-a lui Diane Keaton, care-şi face apariţia în sat cu încheieturile mâinilor bandajate în urma unei tentative eşuate de suicid. Bineînţeles, având în vedere epidemia de cinism care bântuie nestingherită prin mica comunitate, toată lumea care o întâlneşte simte nevoia să-i amintească că tăierea venelor se face longitudinal şi nu transversal pentru un succes garantat.

    Aceasta fiind geografia umană pe care o înfăţişează filmul, ne întrebăm oare ce face greşit popa de nu aflăm niciunul dintre enoriaşi pe calea cea bună? Răspunsul este: nimic rău. Brendan Gleeson întrupează unul dintre cei mai sinceri şi dedicaţi preoţi pe care i-am văzut vreodată în cinema. Comunitatea i se adresează în permanenţă iar el îşi dă toată silinţa şi depune eforturi sufleteşti uriaşe ca să-i ofere alinarea de care are nevoie. Problema este că turma şi păstorul, în acest caz, se află în universuri diferite. În timp ce părintele James încearcă să construiască „cetatea lui Dumnezeu” în parohia sa, enoriaşii lui populează mai degrabă „lumea dezvrăjită” a lui Max Weber. Conflictul reiese tocmai din confruntarea dintre lumi, preotul fiind bineînţeles cel mai îngăduitor, înţelegând foarte bine mecanismele unversului laic, acceptându-le fără a emite judecăţi de valoare şi fără habotnicie. Părintele James nu-şi propune „revoluţia” întru Hristos, ci doar încearcă să mai salveze ceea ce se mai poate salva, mai mult cu candoare umană decât cu aplomb spiritual.
    Ducându-ne în direcţia aceasta, regizorul John Michael McDonagh aproape că ne face să uităm de intriga de la început. Filmul merge mai degrabă pe direcţia lui Journal d'un curé de campagne al lui Robert Bresson, deşi s-ar fi putut transforma cu uşurinţă într-o copie ieftină a lui I Confess regizat de Alferd Hitchcock. Ca şi în capodopera bressoniană, Brendan Gleeson face rolul unui preot nedorit de comunitate, o comunitate care pe deasupra pare să-şi fi pierdut şi încrederea în Dumnezeu. Doar că spre deosebire de Bresson şi de Bernanos din care se inspiră acesta din urmă (de altfel şi o referinţă internă a Calvarului), filmul lui McDonagh este mult mai cinic şi împănat cu o doză serioasă de umor. Dialogurile, aşa cum se poate vedea încă de la primele replici, sunt într-adevăr punctul forte al producţiei, aşa cum este şi caracterizarea personajelor. Filmul porneşte deci, cu un material solid, dar din păcate suferă din pricina supra-dramatizării, aceasta fiind poate hiba majoră a filmului. Una peste alta însă, Calvarul are fără îndoială mai multe părţi bune decât proaste şi da! îl are pe M Emmet Walsh într-un rol secundar, deci prost n-are cum să fie!

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii