Treceți la conținutul principal

Ce-am văzut la TIFF 2014: Calvarul


   Calvarul merită văzut fie şi doar pentru că-l are într-un rol minor pe M. Emmet Walsh, unul dintre cei doi actori despre care regretatul Roger Ebert spunea că nu are cum să apară într-un film care să fie totalmente prost (celălalt fiind Harry Dean Stanton). Apoi, Calvarul, merită să fie văzut pentru că are parte de una dintre cele mai bune/şocante replici de început din istoria cinema-ului: “I first tasted semen when I was seven years old”. Dacă ţinem cont că cel căruia i se adresează remarca este un preot catolic irlandez, că discuţia se desfăşoară într-un confesional şi că punchline-ul părintelui este: „Now that's a startling opening line!” devine limpede că avem de-a face cu un film cu adevărat remarcabil.
    Ceea ce urmează nu e mai puţin dezamăgitor. Dispensându-se de expoziţiunea caracteristică filmelor convenţionale şi compunerilor de clasa a III-a, John Michael McDonagh (r.) sare direct la intrigă anunţându-ne pe noi şi pe părintele James (Brendan Gleeson), prin vocea din confesional, că în exact o săptămână, turma din micul sat irlandez în care se petrece acţiunea va rămâne fără păstor. Şi păcat de turmă, pentru că parohia părintelui James, pe lângă faptul că are cu adevărat nevoie de el (fără s-o ştie însă), se compune din cele mai pitoreşti şi debusolate personaje pe care le poate strânge o mică comunitate irlandeză. Avem o soţie care înşeală care vine la pachet cu un soţ încornorat şi cu un ochi vânăt la slujba de Duminică; un tânăr frustrat din pricina inactivităţii sexuale, care se află aparent în faţa alegerii ineluctabile de a se sinucide sau a se înrola în armată; un burghez/moşier (mai face cineva diferenţa între ăştia astăzi?) atât de plictisit de propria-şi avere încât se pişă la propriu pe ea; un medic tânăr, care dacă nu se ocupă cu eutanasieri cinice, trage pe nas cocaină în buda pub-ului local împreună cu soţia sus-menţionată. Colac peste pupăză, turma se înmulţeşte cu prezenţa fiicei preotului (da, este vorba despre un preot catolic cu o fiică din căsătoria dinaintea hirotonirei!), o sosie de-a lui Diane Keaton, care-şi face apariţia în sat cu încheieturile mâinilor bandajate în urma unei tentative eşuate de suicid. Bineînţeles, având în vedere epidemia de cinism care bântuie nestingherită prin mica comunitate, toată lumea care o întâlneşte simte nevoia să-i amintească că tăierea venelor se face longitudinal şi nu transversal pentru un succes garantat.

    Aceasta fiind geografia umană pe care o înfăţişează filmul, ne întrebăm oare ce face greşit popa de nu aflăm niciunul dintre enoriaşi pe calea cea bună? Răspunsul este: nimic rău. Brendan Gleeson întrupează unul dintre cei mai sinceri şi dedicaţi preoţi pe care i-am văzut vreodată în cinema. Comunitatea i se adresează în permanenţă iar el îşi dă toată silinţa şi depune eforturi sufleteşti uriaşe ca să-i ofere alinarea de care are nevoie. Problema este că turma şi păstorul, în acest caz, se află în universuri diferite. În timp ce părintele James încearcă să construiască „cetatea lui Dumnezeu” în parohia sa, enoriaşii lui populează mai degrabă „lumea dezvrăjită” a lui Max Weber. Conflictul reiese tocmai din confruntarea dintre lumi, preotul fiind bineînţeles cel mai îngăduitor, înţelegând foarte bine mecanismele unversului laic, acceptându-le fără a emite judecăţi de valoare şi fără habotnicie. Părintele James nu-şi propune „revoluţia” întru Hristos, ci doar încearcă să mai salveze ceea ce se mai poate salva, mai mult cu candoare umană decât cu aplomb spiritual.
    Ducându-ne în direcţia aceasta, regizorul John Michael McDonagh aproape că ne face să uităm de intriga de la început. Filmul merge mai degrabă pe direcţia lui Journal d'un curé de campagne al lui Robert Bresson, deşi s-ar fi putut transforma cu uşurinţă într-o copie ieftină a lui I Confess regizat de Alferd Hitchcock. Ca şi în capodopera bressoniană, Brendan Gleeson face rolul unui preot nedorit de comunitate, o comunitate care pe deasupra pare să-şi fi pierdut şi încrederea în Dumnezeu. Doar că spre deosebire de Bresson şi de Bernanos din care se inspiră acesta din urmă (de altfel şi o referinţă internă a Calvarului), filmul lui McDonagh este mult mai cinic şi împănat cu o doză serioasă de umor. Dialogurile, aşa cum se poate vedea încă de la primele replici, sunt într-adevăr punctul forte al producţiei, aşa cum este şi caracterizarea personajelor. Filmul porneşte deci, cu un material solid, dar din păcate suferă din pricina supra-dramatizării, aceasta fiind poate hiba majoră a filmului. Una peste alta însă, Calvarul are fără îndoială mai multe părţi bune decât proaste şi da! îl are pe M Emmet Walsh într-un rol secundar, deci prost n-are cum să fie!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Discoteca

Copilăria mea s-a sfârșit brusc, într-o seară de vară, exact în anul 2000, când am trecut întâia oară pragul discotecii din sat. Aveam să descopăr că acolo bate adevărata inimă a satului, în ritmurile tot mai întețite ale beat-urilor techno și dance ce răsunau din boxele dosite în colțurile lăcașului. Inocența mea, câtă mai rămăsese, avea să se destrame degrabă, precum catapeteasma templului israelit, datorită cutremurului provocat de revelația vieții de noapte ce anima satul în acele vremuri dospind de sărăcie și euforie. Trecuseră doar câteva luni de când lăsasem strana bisericii unde îngânam icos-uri, psalmi și tropare, alături de bătrânii dieci ai bisericii și-mi luasem gândul de la orice ambiție de-a mă preoți. Pășeam pe un alt tărâm, cu ochii căscați larg și-nfundați de luminile pestrițe ale stroboscopului și electrizat de vigoarea cu care răzbăteau din difuzoare muzici din cele mai recente și mai răscolitoare. Atât de dragă avea să-mi devină discoteca, cu băile ei aglomerate și…

Omul Nou Ardelean

De ce transilvănismul e o ideologie la fel de toxică și de penibilă precum naționalismul pe care, cică, îl combate în numele unei solidarități supranaționale și multiculturale? Sau în ce constă superioritatea Omului Nou Ardelean?
        Am avut o perioadă în care am cochetat cu ideile transilvaniste, ca formă de contracarare a funarismului și naționalismului de hazna ce scotea din sărite orice om de bun-simț. Îmi cădea bine ideea de asumare a diferențelor regionale și locale existente (însă nu în termeni de superioritate) și a bogăției culturale presupuse de secole de conviețuire multietnică și multiconfesională. Am citit texte faine scrise de transilvaniști de ieri și de azi, am purtat discuții din care am aflat multe despre Transilvania și popoarele sale și în continuare urmăresc cu drag poveștile multor oameni și rămîn un suporter al diversității, multiculturalismului, csardașului și mă scot din sărite răsuflatele povești naționaliste despre neamuri și misiunile lor. Însă, deși am …

Comentarii