luni, 2 iunie 2014

Ce-am văzut la TIFF 2014: Calvarul


   Calvarul merită văzut fie şi doar pentru că-l are într-un rol minor pe M. Emmet Walsh, unul dintre cei doi actori despre care regretatul Roger Ebert spunea că nu are cum să apară într-un film care să fie totalmente prost (celălalt fiind Harry Dean Stanton). Apoi, Calvarul, merită să fie văzut pentru că are parte de una dintre cele mai bune/şocante replici de început din istoria cinema-ului: “I first tasted semen when I was seven years old”. Dacă ţinem cont că cel căruia i se adresează remarca este un preot catolic irlandez, că discuţia se desfăşoară într-un confesional şi că punchline-ul părintelui este: „Now that's a startling opening line!” devine limpede că avem de-a face cu un film cu adevărat remarcabil.
    Ceea ce urmează nu e mai puţin dezamăgitor. Dispensându-se de expoziţiunea caracteristică filmelor convenţionale şi compunerilor de clasa a III-a, John Michael McDonagh (r.) sare direct la intrigă anunţându-ne pe noi şi pe părintele James (Brendan Gleeson), prin vocea din confesional, că în exact o săptămână, turma din micul sat irlandez în care se petrece acţiunea va rămâne fără păstor. Şi păcat de turmă, pentru că parohia părintelui James, pe lângă faptul că are cu adevărat nevoie de el (fără s-o ştie însă), se compune din cele mai pitoreşti şi debusolate personaje pe care le poate strânge o mică comunitate irlandeză. Avem o soţie care înşeală care vine la pachet cu un soţ încornorat şi cu un ochi vânăt la slujba de Duminică; un tânăr frustrat din pricina inactivităţii sexuale, care se află aparent în faţa alegerii ineluctabile de a se sinucide sau a se înrola în armată; un burghez/moşier (mai face cineva diferenţa între ăştia astăzi?) atât de plictisit de propria-şi avere încât se pişă la propriu pe ea; un medic tânăr, care dacă nu se ocupă cu eutanasieri cinice, trage pe nas cocaină în buda pub-ului local împreună cu soţia sus-menţionată. Colac peste pupăză, turma se înmulţeşte cu prezenţa fiicei preotului (da, este vorba despre un preot catolic cu o fiică din căsătoria dinaintea hirotonirei!), o sosie de-a lui Diane Keaton, care-şi face apariţia în sat cu încheieturile mâinilor bandajate în urma unei tentative eşuate de suicid. Bineînţeles, având în vedere epidemia de cinism care bântuie nestingherită prin mica comunitate, toată lumea care o întâlneşte simte nevoia să-i amintească că tăierea venelor se face longitudinal şi nu transversal pentru un succes garantat.

    Aceasta fiind geografia umană pe care o înfăţişează filmul, ne întrebăm oare ce face greşit popa de nu aflăm niciunul dintre enoriaşi pe calea cea bună? Răspunsul este: nimic rău. Brendan Gleeson întrupează unul dintre cei mai sinceri şi dedicaţi preoţi pe care i-am văzut vreodată în cinema. Comunitatea i se adresează în permanenţă iar el îşi dă toată silinţa şi depune eforturi sufleteşti uriaşe ca să-i ofere alinarea de care are nevoie. Problema este că turma şi păstorul, în acest caz, se află în universuri diferite. În timp ce părintele James încearcă să construiască „cetatea lui Dumnezeu” în parohia sa, enoriaşii lui populează mai degrabă „lumea dezvrăjită” a lui Max Weber. Conflictul reiese tocmai din confruntarea dintre lumi, preotul fiind bineînţeles cel mai îngăduitor, înţelegând foarte bine mecanismele unversului laic, acceptându-le fără a emite judecăţi de valoare şi fără habotnicie. Părintele James nu-şi propune „revoluţia” întru Hristos, ci doar încearcă să mai salveze ceea ce se mai poate salva, mai mult cu candoare umană decât cu aplomb spiritual.
    Ducându-ne în direcţia aceasta, regizorul John Michael McDonagh aproape că ne face să uităm de intriga de la început. Filmul merge mai degrabă pe direcţia lui Journal d'un curé de campagne al lui Robert Bresson, deşi s-ar fi putut transforma cu uşurinţă într-o copie ieftină a lui I Confess regizat de Alferd Hitchcock. Ca şi în capodopera bressoniană, Brendan Gleeson face rolul unui preot nedorit de comunitate, o comunitate care pe deasupra pare să-şi fi pierdut şi încrederea în Dumnezeu. Doar că spre deosebire de Bresson şi de Bernanos din care se inspiră acesta din urmă (de altfel şi o referinţă internă a Calvarului), filmul lui McDonagh este mult mai cinic şi împănat cu o doză serioasă de umor. Dialogurile, aşa cum se poate vedea încă de la primele replici, sunt într-adevăr punctul forte al producţiei, aşa cum este şi caracterizarea personajelor. Filmul porneşte deci, cu un material solid, dar din păcate suferă din pricina supra-dramatizării, aceasta fiind poate hiba majoră a filmului. Una peste alta însă, Calvarul are fără îndoială mai multe părţi bune decât proaste şi da! îl are pe M Emmet Walsh într-un rol secundar, deci prost n-are cum să fie!

Comentarii

Translate this blog