Se fac 100 de ani de la
moartea în condiții demne de un suicid pus la cale cu meticulozitate a
arhiducelui Franz Ferdinand și a ducesei Sofia pe străzile din Sarajevo. Relația
tensionată dintre Serbia și Monarhia Austro-Ungară, respectiv valul de atentate
sârbești la adresa oficialilor Imperiului din anii precedenți ar fi trebuit să
fie ofere motive serioase de precauție. Chiar și după atentatul cu grenadă
eșuat din aceeași zi, cuplul imperial și-a continuat vizita, oferind asasinilor
șansa unei revanșe nesperate. În mod tradițional, evenimentul din Sarajevo este
văzut ca motivul direct, mai precis detonatorul, izbucnirii marelui război,
deși în ultima perioadă accentul a fost mutat pe cauzele structurale ale
războiului și mai ales pe antagonismul ireconciliabil dintre cele două blocuri
de putere. Dacă e să-i dăm crezare scriitorului francez Michel Tournier (Regele arinilor, 1970) în
aceeași zi a avut loc tentativa de asasinare a lui Grigori Rasputin într-un
orășel din Siberia de către o femeie recrutată de un grup de politicieni
naționaliști ruși. Cuțitul femeii nu și-a atins scopul, călugărul supraviețuind
în mod miraculos. Evenimentul a fost însă de-ajuns pentru a-l imobiliza la pat câteva
săptămâni bune pe Rasputin, ținându-l departe de curtea regală în această
perioadă crucială. Se pre că Rasputin era cel mai fervent oponent al războiului
din anturajul țarului, iar prezența lui l-ar fi putut eventual împiedica pe țar
să emită ordinul de mobilizare, pe 30 iulie. Această acțiune a Rusiei a oferit Kaiserreichului
un temei pentru a declara război, astfel un conflict, până atunci bilateral
dintre Austro-Ungaria și Serbia a angrenat în scurt timp toate puterile majore
ale Europei. Dacă ne gândim că arhiducele Franz Ferdinand era de asemenea unul
din oponenții războiului, întreaga poveste are parcă aspect de Final Destination.
Ideea inevitabilității
războiului explicată printr-un sistem guvernat de raporturi de cauzalitate este
unul din temele centrale ale ultimei producții marca Lucian Boia: Primul război mondial. Controverse,
paradoxuri, reinterpretări (2014). Această interpretare „fatalistă” a
evenimentelor pornește de la ideea că echilibrul existent până în momentul
respectiv dintre marile puteri nu a mai putut fi susținut, iar invariabil
războiul s-ar fi declanșat până la urmă. La acest fapt ar fi contribuit în mod
decisiv și o atmosferă generală care era devotată soluției războiului. Lucian
Boia arată că această percepție unilaterală ignoră total faptul că în ultimul
deceniu și jumătate dinaintea momentului 1914 mecanismele diplomatice de
evitare a conflictului generalizat au funcționat aproape perfect, în ambele
tabere. În condițiile acestea putem vorbi oare de o tendință războinică colectivă?
De fapt interpretările bazate pe conceptul de cauzalitate se sprijină pe o
izolare și o combinare arbitrară de cauze care se potrivesc cu un tip de discurs
sau altul. Să admitem totuși că deslușirea mecanismelor istoriei nu este atât
de simplă și nu dispune de o metodă universală. Complexitate nesfârșită a
interacțiunilor istorice, de care vorbește Boia nu se pot, și nu vor putea fi
cuprinse niciodată într-o formulă matematică. Șirul de războaie cu potențial
catastrofal, evitate în ultima clipă este probabil la fel de lung ca și cel al
războaielor care s-au și derulat. Oare dacă criza nucleară americano-sovietică
din anii ‘60 s-ar fi transformat într-un al treilea război mondial nu am fi
spus că „nu se putea evita” sau că „situația internațională a fost imposibil de
detensionat”? Acesta este și chintesența discursului legat de declanșarea
primului război mondial. Din acest punct de vedere atentatul probabil că a
cântărit mai mult în ecuația război-pace decât se crede la ora actuală, dar mai
ales prin combinația nefericită a reacțiilor care au urmat și care au scăpat de
sub control. Se întâmplă ca istoria, ca și viața de altfel, să ne joace câte o
festă din când în când, iar din păcate această situație nu se va schimba prea
curând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu