Treceți la conținutul principal

Florian Zeller, „La Jouissance. Un roman européen”



          


           Florian Zeller, „La Jouissance. Un roman européen”, Éditions Gallimard, Flammarion, 2012.



      Florian Zeller este un tânăr scriitor parizian, cu un ritm febril al tastaturii, ceea ce îl face unul din cei mai prolifici tineri creatori francezi. Povestea „romanului european” începe acolo unde istoriile ar trebui să se termine: „L'histoire commence là où toutes les histoires devraient finir: dans un lit.”          Încărcătura metaforică a acestei prime fraze a romanului nu contagiază scriitura din următoarele pagini, lectura fiind destul de destinsă, bine dozată cu câteva fragmente „intelectualizate”, inserții din istoria Uniunii Europene, din viața lui Beethoven, referințe livrești și muzicale. Intervențiile acestor istorioare câteodată anecdotice, plasate secvențial au de multe ori rolul de a compara, completa sau justifica reflecțiile personajelor. Spre exemplu, datele istorice despre proiectul limbii esperanto fac trimitere la iluzia creării unei singure limbi cu ajutorul cărei conflictele între oameni vor putea fi evitate. Ideea ar avea aplicabilitate și în viața de cuplu a protagonistului. Nicolas, personajul narator se întreabă în acest context: „Mais parler la même langue suffit-il pour éviter les malentendues?”
            Titlul „La Jouissance” este și el inspirat de una din aceste note extraromanești. Milan Kundera descrie în „L'Immortalité” diferitele maniere în care oamenii se raportează la timp, ceea ce influențează modul în care aceștia trăiesc. Tot maniera în care privim trecerea timpului creează anumite stări de spirit dominante. Astfel, există „les nostalgiques”, cei care sunt orientați înspre propriul trecut, „les jouisseurs”, cei care trăiesc în prezent și „les angoissés”, cu privirea înspre viitor. De aici, clasificarea își are complexitățile ei, „les ambitieux” sunt un anumit tip de angoasați, pe când, „les imbésiles” sunt o anumită categorie a celor ce poartă deviza „carpe diam”. Dacă parcurgeți romanul, veți vedea cum anume se manifestă „la jouissance” și cu ce consecințe asupra propriei vieți și a vieții celor din jur.

            Avem de-a face, mai degrabă, cu istoria unui cuplu care se citește așa cum se trăiește: firesc, cu câteva problematizări, cu iluzii, apoi deziluzii, cu lucruri pe jumătate ascunse, cu subtilități greu de cuprins, care te fac să meditezi la finalul zilei și al paginii. Romanul caută tacit o rețetă pentru o poveste de dragoste fără sfârșit. Ni se oferă explicații chimice, exemple notorii de cupluri longevive (cuplul Simone de Beauvoir - Jean Paul Sartre), se ating probleme acute de cuplu (fidelitatea), sunt exemplificate diferite tipologii de femei (casnica, libertina, amanta), toate acestea expuse într-o lume de ficțiune ce surprinde aspectele vieților noastre. Empatia cititorului îl va face să nu mai poată lăsa cartea din mână pentru câteva ore, cât va dura lectura.
            Pe lângă dimensiunea amoroasă consistentă, „La Jouissance” tematizează și imaginea tânărului creator, apăsat de frica ratării, de angoasa scriiturii, oprindu-se asupra posturii scriitorului în societate. Pentru că protagonistul este un scenarist în devenire, paginile cuprind numeroase referințe din cinematografia de bună calitate.
            Acest roman va rămâne mereu actual, pentru că întrebările pe care le ridică, dincolo de latura lor aparent comercială (imaginați-vă un film romance), reușește să surprindă complexitățile evoluției (sau involuției?) unei povești de cuplu. Și asta ne interesează pe toți.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Discoteca

Copilăria mea s-a sfârșit brusc, într-o seară de vară, exact în anul 2000, când am trecut întâia oară pragul discotecii din sat. Aveam să descopăr că acolo bate adevărata inimă a satului, în ritmurile tot mai întețite ale beat-urilor techno și dance ce răsunau din boxele dosite în colțurile lăcașului. Inocența mea, câtă mai rămăsese, avea să se destrame degrabă, precum catapeteasma templului israelit, datorită cutremurului provocat de revelația vieții de noapte ce anima satul în acele vremuri dospind de sărăcie și euforie. Trecuseră doar câteva luni de când lăsasem strana bisericii unde îngânam icos-uri, psalmi și tropare, alături de bătrânii dieci ai bisericii și-mi luasem gândul de la orice ambiție de-a mă preoți. Pășeam pe un alt tărâm, cu ochii căscați larg și-nfundați de luminile pestrițe ale stroboscopului și electrizat de vigoarea cu care răzbăteau din difuzoare muzici din cele mai recente și mai răscolitoare. Atât de dragă avea să-mi devină discoteca, cu băile ei aglomerate și…

Omul Nou Ardelean

De ce transilvănismul e o ideologie la fel de toxică și de penibilă precum naționalismul pe care, cică, îl combate în numele unei solidarități supranaționale și multiculturale? Sau în ce constă superioritatea Omului Nou Ardelean?
        Am avut o perioadă în care am cochetat cu ideile transilvaniste, ca formă de contracarare a funarismului și naționalismului de hazna ce scotea din sărite orice om de bun-simț. Îmi cădea bine ideea de asumare a diferențelor regionale și locale existente (însă nu în termeni de superioritate) și a bogăției culturale presupuse de secole de conviețuire multietnică și multiconfesională. Am citit texte faine scrise de transilvaniști de ieri și de azi, am purtat discuții din care am aflat multe despre Transilvania și popoarele sale și în continuare urmăresc cu drag poveștile multor oameni și rămîn un suporter al diversității, multiculturalismului, csardașului și mă scot din sărite răsuflatele povești naționaliste despre neamuri și misiunile lor. Însă, deși am …

Comentarii