Treceți la conținutul principal

Florian Zeller, „La Jouissance. Un roman européen”



          


           Florian Zeller, „La Jouissance. Un roman européen”, Éditions Gallimard, Flammarion, 2012.



      Florian Zeller este un tânăr scriitor parizian, cu un ritm febril al tastaturii, ceea ce îl face unul din cei mai prolifici tineri creatori francezi. Povestea „romanului european” începe acolo unde istoriile ar trebui să se termine: „L'histoire commence là où toutes les histoires devraient finir: dans un lit.”          Încărcătura metaforică a acestei prime fraze a romanului nu contagiază scriitura din următoarele pagini, lectura fiind destul de destinsă, bine dozată cu câteva fragmente „intelectualizate”, inserții din istoria Uniunii Europene, din viața lui Beethoven, referințe livrești și muzicale. Intervențiile acestor istorioare câteodată anecdotice, plasate secvențial au de multe ori rolul de a compara, completa sau justifica reflecțiile personajelor. Spre exemplu, datele istorice despre proiectul limbii esperanto fac trimitere la iluzia creării unei singure limbi cu ajutorul cărei conflictele între oameni vor putea fi evitate. Ideea ar avea aplicabilitate și în viața de cuplu a protagonistului. Nicolas, personajul narator se întreabă în acest context: „Mais parler la même langue suffit-il pour éviter les malentendues?”
            Titlul „La Jouissance” este și el inspirat de una din aceste note extraromanești. Milan Kundera descrie în „L'Immortalité” diferitele maniere în care oamenii se raportează la timp, ceea ce influențează modul în care aceștia trăiesc. Tot maniera în care privim trecerea timpului creează anumite stări de spirit dominante. Astfel, există „les nostalgiques”, cei care sunt orientați înspre propriul trecut, „les jouisseurs”, cei care trăiesc în prezent și „les angoissés”, cu privirea înspre viitor. De aici, clasificarea își are complexitățile ei, „les ambitieux” sunt un anumit tip de angoasați, pe când, „les imbésiles” sunt o anumită categorie a celor ce poartă deviza „carpe diam”. Dacă parcurgeți romanul, veți vedea cum anume se manifestă „la jouissance” și cu ce consecințe asupra propriei vieți și a vieții celor din jur.

            Avem de-a face, mai degrabă, cu istoria unui cuplu care se citește așa cum se trăiește: firesc, cu câteva problematizări, cu iluzii, apoi deziluzii, cu lucruri pe jumătate ascunse, cu subtilități greu de cuprins, care te fac să meditezi la finalul zilei și al paginii. Romanul caută tacit o rețetă pentru o poveste de dragoste fără sfârșit. Ni se oferă explicații chimice, exemple notorii de cupluri longevive (cuplul Simone de Beauvoir - Jean Paul Sartre), se ating probleme acute de cuplu (fidelitatea), sunt exemplificate diferite tipologii de femei (casnica, libertina, amanta), toate acestea expuse într-o lume de ficțiune ce surprinde aspectele vieților noastre. Empatia cititorului îl va face să nu mai poată lăsa cartea din mână pentru câteva ore, cât va dura lectura.
            Pe lângă dimensiunea amoroasă consistentă, „La Jouissance” tematizează și imaginea tânărului creator, apăsat de frica ratării, de angoasa scriiturii, oprindu-se asupra posturii scriitorului în societate. Pentru că protagonistul este un scenarist în devenire, paginile cuprind numeroase referințe din cinematografia de bună calitate.
            Acest roman va rămâne mereu actual, pentru că întrebările pe care le ridică, dincolo de latura lor aparent comercială (imaginați-vă un film romance), reușește să surprindă complexitățile evoluției (sau involuției?) unei povești de cuplu. Și asta ne interesează pe toți.

Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Punk Was Not Dead: Aventuri de Coteț

Prin anii nouăzeci, cînd copilăream pe la Telciu și-mi plimbam cizmele prin slotăraia de pe Valea lui Stan și Zugău, nu prea aveam habar că sunt/urmează să devin un om recent, cu atît mai mult în momentele extrem de enervante cînd mă trezeau ai mei înainte de 8, ca să duc vacile pe imașul de deasupra gării. Mai grav, habar n-aveam că o să devin punk înainte de a avea buletin și că voi realiza contribuția pe care am adus-o eu muzicii, culturii și idealului punk, doar în anii facultății, cînd eram deja plecat de multă vreme dintre dealuri și balegi. Îmi plimbam prin colb și slotăraie nu doar cizmele sau bascheții, în funcție de sezon, ci și ignoranța și entuziasmul hrănit, în primul rînd de TV-ul nostru Olt, alb negru, de pe măsuța cu mileu. Și asta se întîmpla vara, cînd la ora aia abia începeau să se încingă corturile prin Vama Veche și prelatele teraselor de pe litoralul de unde ne transmiteau seara emisiuni despre cum se distrează lumea și cum se trăiește viața din plin. Uneori mă …

Comentarii