Treceți la conținutul principal

La TIFF, "Crucişătorul Potemkin" s-a cam dus la fund.



Mi-am luat bilet la Crucişătorul Potemkin încă de sâmbătă dupamiază. N-a fost ieftin, dar ţinând cont că experienţa Pământ (r. Alexandr Dovjenko) de anul trecut de la TIFF, cu acompaniament Dakha Brakha, a fost aproape mistică (deşi eu unul eram la a patra vizionare a filmului!) m-am gândit că puţină emoţie anti-burgheză, care să confirme, încă o dată, portretul guevarist pe care mi-l schiţează părinţii şi cunoştinţele în ultima vreme, n-ar face decât să-i enerveze pe cei din jurul meu şi mai tare, totul spre propria-mi satisfacţie. Aşa că într-un moment de climax revoluţionar am renunţat la posesiunile lumeşti aflătoare în portmoneul meu şi mi-am achiziţionat biletul cu pricina pe care nu am ezitat să-l flutur pe sub nasul inamicilor mei ideologici precum tineretul maoist cu a sa Cărticică Roşie.

    Ziua mult-aşteptatei proiecţii a început (din punct de vedere cinefil) la Cinema Victoria (cinema-ul meu preferat din motive lesne de înţeles... victoria este una singură tovarăşi!). Aşteptând cuminte, la rând, precum proletarii optezecişti în faţa Alimentarei, mi-a picat sub ochi ediţia zilei a AperiTIFF-ului. Pe prima pagină scrăşnea din dinţi imaginea ofiţerului mustăcios de pe puntea Curcişătorului Potemkin, o captură din film. La stânga, un mic comentariu pe care editorii foii l-au considerat potrivit pentru a introduce textul despre anunţata proiecţie specială: „Că-i convine sau nu, cinemaul este profund îndatorat regimurilor totalitare care-şi puneau artiştii regizori să creeze filme vârf-de-lance pentru politicile şi interesele lor opresive.” Am afişat acel zâmbet îngătuitor cu care tătuca Stalin îşi întâmpina supuşii de pe zidurile pe care angajaţii Agitprop găseau de cuviinţă să-i lipească portretul şi am citit mai departe: „Aşadar atunci când marinarii de pe crucişătorul Potiomkin se revoltă pentru că li se dă mâncare putrezită, după care liderul lor este ucis, după care ei plâng, după care oameni sunt împuşcaţi pe treptele Odessei şi bebeluşul cade pe scări şi tu te găseşti plângând laolaltă cu ei şi ajungi să te întrebi «Dar, Doamne Dumnezeule, ce-am, sunt comunist?» răspunsul e: Nu, eşti doar sub vraja unuia dintre cei mai mari cineaşti din istoria cinema-ului.” Răspunsul e, dragă tovarăşe Cătălin Moise care semnezi acest articol, că te afli în faţa unei grave erori de ordin materialist-dialectic, care nesupravegheată s-ar putea transforma într-o „deviaţie de stânga şi de dreapta simultan”. Îţi atrag atenţia prieteneşte, tovărăşeşte chiar, că nici Eisenstein şi nici Leni Riefenstahl de care pomeneşti în acelaşi material, n-au fost nişte meşteri banali care primeau comenzi de la regimurile totalitare ca să le împlinească „politicile şi interesele opresive.” Atât unul, cât şi cealaltă (şi e valabil şi pentru alţii de aceeaşi teapă) sunt produse ale epocii lor şi au interiorizat valorile timpului. În Rusia sovietică a primilor ani de după Octombrie Roşu, un entuziasm general pentru ideile progresiste predomina, mai ales în cercurile unei bune părţi a intelighenţiei. Entuziasmul exista şi peste hotare şi nu trebuie să ştii istorie ca să-ţi dai seama de impactul lui 1917 în lume, ci doar să te uiţi la extraordinarul Reds (r. Warren Beatty). E adevărat că aproape toată susţinerea se cam prăbuşeşte cu Stalin (dacă nu chiar şi puţin mai înainte), iar Eisenstein va suferi direct din pricina aceasta fiind nevoit să-şi modifice cu totul concepţia artistică ca să-şi satisfacă şeful pe scară de partid în megalomania lui naţionalistă din anii '30-'40. Dar chiar şi acum, ar fi nedrept să-l transformăm pe Serghei din maestru în maistru.
    În sfârşit, stimate tovarăş Cătălin Moise, nu te condamn pentru simplificările pe care le faci în organul de propagandă la care lucrezi. Ştii şi tu bine că în astfel de cazuri auto-critica e cea mai potrivită. De altfel, sunt convins că beneficiezi de resoturile emoţionale necesare pentru reeducarea totală în spirit comunist. Întrebarea ta retorică, din fragmentul citat, mi-o demonstrează! Cred că puţin Pudovkin şi încă vreo două capodopere ale lui Dovjenko ne-ar aduce de-aceeaşi parte a baricadei, iar eu am să te primsesc cu braţele deschise şi cu un sărut pe gură, aşa cum bine obişnuia Nikita Hruşciov.
    De fapt, această notă informativă nu era menită să te vizeze pe tine. N-aş fi redactat acest material dacă nu aş fi fost complet dezamăgit de felul în care tovarăşii tăi din eşaloanele superioare au organizat evenimentul. Încă de când am intrat în sală m-au izbit în retină mult prea multele afişe lipite la marginea şirurilor de scanue, afişe care anunţau rezervarea locurilor pentru invitaţi. Se desfăşura în faţa ochilor priveliştea pe care ar fi avut-o bietul ţăran european în epoca „îngrădirilor”, acapararea celor mai bune locuri de către clasa dominantă a invitaţilor, o feudalizare a fondului funciar al sălii de spectacole deci. Când am reuşit să mă aşez undeva am început să aud şi acel cântec drag mie, murmurul mulţimii care, chiar în acel timp în care se pregătea pentru o experienţă cu adevărat proletcultistă, îşi găsea vreme pentru a-şi ascuţi conştiinţa de clasă: „Păi dacă toate locurile sunt ocupate de invitaţi, să-şi facă evenimentul doar cu invitaţii! Noi la ce-am mai plătit bilet?”.
    Deşi mă aşteptam doar la îmbufnarea aceasta timidă a maselor, nu mare mi-a fost bucuria când am auzit efortul vocal colectiv al sălii atunci când prezentatorul evenimentului ne-a anunţat că subtitlurile sunt de fapt în germană. Şi-o fi scris Marx Capitalul în germană, e adevărat, şi cu tot internaţionalismul de care pot da dovadă am încercat să înţeleg situaţia. Dar dacă masele nu pot pricepe mesajul scris (că pe ăla cinematic cu siguraţă l-au priceput), cum o să se înfăptuiască propăşirea spirituală a poporului? A încercat prezentatorul să dreagă busuiocul precum Ion Iliescu după ce-a rostit infamele cuvinte „comunism cu faţă umană” şi pot spune că i-a ieşit mai bine din moment ce gloata cinefilă s-a resemnat în faţa condiţiilor material-obiective ale proiecţiei. Eram totuşi sigur că până la finalul filmului, conştiinţa de clasă, reaprinsă de mesajul răzvrătitor al capodoperei eisensteiniene, va dovedi interesele capitaliste meschine care s-au insinuat în spatele evenimentului.
   Speranţele mi s-au năruit după ce m-am lămurit cu privire la calităţile muzicale ale formaţiei accompaniatoare Russkaja. Sunt convins că această formaţie a fost aleasă pentru eveniment de puterile imperialiste cu scopul ascuns de a minimiza efectele mobilizatoare ale filmului. Nu vă lăsaţi înşelaţi de nume! Russkaja vine de pe meleaguri habsburgice, deloc prietenoase cu ideologia comunistă, unde în mod invariabil după Karl nu vine Marx, ci Popper! Denumit de către membrii formaţiei drept turbo-polka, stilul abordat, un fel de ska-punk, cu accente rammsteiniene mi-a părut total impropriu proiecţiei. Lăsând la o parte consideraţiile estetice (nu vreau să par tovarăşilor că afectez un comportament mic-burghez), mai improprie mi s-a părut utilizarea vocii. E drept că Lenin a proclamat fimul drept prima dintre arte. Dar pe când făcea aceste constatări, filmul era mut! Ori ce-au făcut agenţii imperialismului pe scena de la Casa de Cultură a Studenţilor, a fost o erezie din acest punct de vedere. Nu mi se pare inspirat (darămite progresist!) să dublezi vocal înscrisurile din germană (die Verdammten Deutsch!) în rusă. Magia filmului mut în asta rezidă.! Altfel săracul Charlie Chaplin, un alt comunist notoriu (HUAC anybody?), n-ar fi zis că arta cinematografică a murit atunci când The Jazz Singer, primul film sonor, şi-a etalat limbuţia şi mult exagerata dispoziţie muzicală pe marile ecrane în 1927.
    Una peste alta, singurul lucru care a rămas pe linia de plutire ieri seară la proiecţia Crucişătorul Potemkin, este însăşi pelicula lui Sergei Eisenstein. Restul s-a dus la fund precum visul utopic şi milenarist al comunismului idealist. Ne punem însă speranţa în comunismul ştiinţific şi preluând o idee vehiculată de Gramsci în secolul trecut, semnalăm comitetului de organizare TIFF, că publicul nu se va strânge singur în sălile de cinema şi că este nevoie de o mai bună organizare pentru ca idelile tiffiste să ajungă la maturitate şi să implinească necesităţile obiective ale cinefililor.

Citiţi şi daţi mai departe!

Comentarii

  1. Maestru, Maistru, ce mai conteaza? Eu sunt numai 1ul
    M.
    ps: E3 x D3

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu stiu in cate afise de propaganda l-ai vazut tu pe Stalin zambind, sau schitand un zambet, pentru ca eu l-am vazut in...hmmm...nici unul....

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. ei, aș...
      https://www.mtholyoke.edu/courses/rschwart/hist151/StalinPosters/stalin_posters.html

      Ștergere
  3. serios...daca Stalin zambeste in acele afise inseamna ca eu nu stiu ce e ala zambet...trebuie sa spai extrem de adanc in arhiva comunista ca sa gasesti macar unul...mai citeste un pic de istorie sovietica

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Exact! ...sau să cauţi pe Google:
      https://iconicphotos.wordpress.com/2011/03/12/friend-of-the-little-children/

      Nu c-ar fi despre asta vorba în textul de mai sus...

      Ștergere
  4. Ba, voi sunteti mai buni ca In Linie Dreapta si LaPunkt! bravo baieti! dati-le peste nas cacanarilor!

    RăspundețiȘtergere
  5. va luati cam degeaba de punerea in scena. prin punerea in scena s-a salvat filmul, bunicel de altfel, dar tot un produs al propagandei. muzica a fost excelenta si a reusit sa creeze o atmosfera placuta si sa dea haz proiectiei

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Vreau să vă corectez. Una din cele mai apreciate capodopere a cinematografiei mondiale şi implicit, intergalactice şi interdimensionale, n-are cum să fie doar "bunicel". Apoi, era rost de puţin haz având în vedere subiectul filmului, doar dacă era intenţionat, aşa cum am ţinut să subliniez în text, adică o sabotare din partea cercurilor imperialiste habsburgice. ;)

      Ștergere
  6. Am mai citit eu reportaje din sala de film - am mai şi scris cîte unul - dar ăsta e cel mai tare. congratz.
    şi cu ocazia asta am remarcat că, după ceas, am renunţat şi la portofel. ce vremuri, dom'le!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţiumec pentru aprecieri!
      Aşa-i! Dă-l încolo de portofel! E bun numai pentru bonuri fiscale de la Kaufland şi chitanţe de bancomat inscripţionate cu "Fonduri Insuficiente".

      Ștergere
    2. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

      Ștergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Discoteca

Copilăria mea s-a sfârșit brusc, într-o seară de vară, exact în anul 2000, când am trecut întâia oară pragul discotecii din sat. Aveam să descopăr că acolo bate adevărata inimă a satului, în ritmurile tot mai întețite ale beat-urilor techno și dance ce răsunau din boxele dosite în colțurile lăcașului. Inocența mea, câtă mai rămăsese, avea să se destrame degrabă, precum catapeteasma templului israelit, datorită cutremurului provocat de revelația vieții de noapte ce anima satul în acele vremuri dospind de sărăcie și euforie. Trecuseră doar câteva luni de când lăsasem strana bisericii unde îngânam icos-uri, psalmi și tropare, alături de bătrânii dieci ai bisericii și-mi luasem gândul de la orice ambiție de-a mă preoți. Pășeam pe un alt tărâm, cu ochii căscați larg și-nfundați de luminile pestrițe ale stroboscopului și electrizat de vigoarea cu care răzbăteau din difuzoare muzici din cele mai recente și mai răscolitoare. Atât de dragă avea să-mi devină discoteca, cu băile ei aglomerate și…

Omul Nou Ardelean

De ce transilvănismul e o ideologie la fel de toxică și de penibilă precum naționalismul pe care, cică, îl combate în numele unei solidarități supranaționale și multiculturale? Sau în ce constă superioritatea Omului Nou Ardelean?
        Am avut o perioadă în care am cochetat cu ideile transilvaniste, ca formă de contracarare a funarismului și naționalismului de hazna ce scotea din sărite orice om de bun-simț. Îmi cădea bine ideea de asumare a diferențelor regionale și locale existente (însă nu în termeni de superioritate) și a bogăției culturale presupuse de secole de conviețuire multietnică și multiconfesională. Am citit texte faine scrise de transilvaniști de ieri și de azi, am purtat discuții din care am aflat multe despre Transilvania și popoarele sale și în continuare urmăresc cu drag poveștile multor oameni și rămîn un suporter al diversității, multiculturalismului, csardașului și mă scot din sărite răsuflatele povești naționaliste despre neamuri și misiunile lor. Însă, deși am …

Comentarii