Treceți la conținutul principal

La TIFF, "Crucişătorul Potemkin" s-a cam dus la fund.



Mi-am luat bilet la Crucişătorul Potemkin încă de sâmbătă dupamiază. N-a fost ieftin, dar ţinând cont că experienţa Pământ (r. Alexandr Dovjenko) de anul trecut de la TIFF, cu acompaniament Dakha Brakha, a fost aproape mistică (deşi eu unul eram la a patra vizionare a filmului!) m-am gândit că puţină emoţie anti-burgheză, care să confirme, încă o dată, portretul guevarist pe care mi-l schiţează părinţii şi cunoştinţele în ultima vreme, n-ar face decât să-i enerveze pe cei din jurul meu şi mai tare, totul spre propria-mi satisfacţie. Aşa că într-un moment de climax revoluţionar am renunţat la posesiunile lumeşti aflătoare în portmoneul meu şi mi-am achiziţionat biletul cu pricina pe care nu am ezitat să-l flutur pe sub nasul inamicilor mei ideologici precum tineretul maoist cu a sa Cărticică Roşie.

    Ziua mult-aşteptatei proiecţii a început (din punct de vedere cinefil) la Cinema Victoria (cinema-ul meu preferat din motive lesne de înţeles... victoria este una singură tovarăşi!). Aşteptând cuminte, la rând, precum proletarii optezecişti în faţa Alimentarei, mi-a picat sub ochi ediţia zilei a AperiTIFF-ului. Pe prima pagină scrăşnea din dinţi imaginea ofiţerului mustăcios de pe puntea Curcişătorului Potemkin, o captură din film. La stânga, un mic comentariu pe care editorii foii l-au considerat potrivit pentru a introduce textul despre anunţata proiecţie specială: „Că-i convine sau nu, cinemaul este profund îndatorat regimurilor totalitare care-şi puneau artiştii regizori să creeze filme vârf-de-lance pentru politicile şi interesele lor opresive.” Am afişat acel zâmbet îngătuitor cu care tătuca Stalin îşi întâmpina supuşii de pe zidurile pe care angajaţii Agitprop găseau de cuviinţă să-i lipească portretul şi am citit mai departe: „Aşadar atunci când marinarii de pe crucişătorul Potiomkin se revoltă pentru că li se dă mâncare putrezită, după care liderul lor este ucis, după care ei plâng, după care oameni sunt împuşcaţi pe treptele Odessei şi bebeluşul cade pe scări şi tu te găseşti plângând laolaltă cu ei şi ajungi să te întrebi «Dar, Doamne Dumnezeule, ce-am, sunt comunist?» răspunsul e: Nu, eşti doar sub vraja unuia dintre cei mai mari cineaşti din istoria cinema-ului.” Răspunsul e, dragă tovarăşe Cătălin Moise care semnezi acest articol, că te afli în faţa unei grave erori de ordin materialist-dialectic, care nesupravegheată s-ar putea transforma într-o „deviaţie de stânga şi de dreapta simultan”. Îţi atrag atenţia prieteneşte, tovărăşeşte chiar, că nici Eisenstein şi nici Leni Riefenstahl de care pomeneşti în acelaşi material, n-au fost nişte meşteri banali care primeau comenzi de la regimurile totalitare ca să le împlinească „politicile şi interesele opresive.” Atât unul, cât şi cealaltă (şi e valabil şi pentru alţii de aceeaşi teapă) sunt produse ale epocii lor şi au interiorizat valorile timpului. În Rusia sovietică a primilor ani de după Octombrie Roşu, un entuziasm general pentru ideile progresiste predomina, mai ales în cercurile unei bune părţi a intelighenţiei. Entuziasmul exista şi peste hotare şi nu trebuie să ştii istorie ca să-ţi dai seama de impactul lui 1917 în lume, ci doar să te uiţi la extraordinarul Reds (r. Warren Beatty). E adevărat că aproape toată susţinerea se cam prăbuşeşte cu Stalin (dacă nu chiar şi puţin mai înainte), iar Eisenstein va suferi direct din pricina aceasta fiind nevoit să-şi modifice cu totul concepţia artistică ca să-şi satisfacă şeful pe scară de partid în megalomania lui naţionalistă din anii '30-'40. Dar chiar şi acum, ar fi nedrept să-l transformăm pe Serghei din maestru în maistru.
    În sfârşit, stimate tovarăş Cătălin Moise, nu te condamn pentru simplificările pe care le faci în organul de propagandă la care lucrezi. Ştii şi tu bine că în astfel de cazuri auto-critica e cea mai potrivită. De altfel, sunt convins că beneficiezi de resoturile emoţionale necesare pentru reeducarea totală în spirit comunist. Întrebarea ta retorică, din fragmentul citat, mi-o demonstrează! Cred că puţin Pudovkin şi încă vreo două capodopere ale lui Dovjenko ne-ar aduce de-aceeaşi parte a baricadei, iar eu am să te primsesc cu braţele deschise şi cu un sărut pe gură, aşa cum bine obişnuia Nikita Hruşciov.
    De fapt, această notă informativă nu era menită să te vizeze pe tine. N-aş fi redactat acest material dacă nu aş fi fost complet dezamăgit de felul în care tovarăşii tăi din eşaloanele superioare au organizat evenimentul. Încă de când am intrat în sală m-au izbit în retină mult prea multele afişe lipite la marginea şirurilor de scanue, afişe care anunţau rezervarea locurilor pentru invitaţi. Se desfăşura în faţa ochilor priveliştea pe care ar fi avut-o bietul ţăran european în epoca „îngrădirilor”, acapararea celor mai bune locuri de către clasa dominantă a invitaţilor, o feudalizare a fondului funciar al sălii de spectacole deci. Când am reuşit să mă aşez undeva am început să aud şi acel cântec drag mie, murmurul mulţimii care, chiar în acel timp în care se pregătea pentru o experienţă cu adevărat proletcultistă, îşi găsea vreme pentru a-şi ascuţi conştiinţa de clasă: „Păi dacă toate locurile sunt ocupate de invitaţi, să-şi facă evenimentul doar cu invitaţii! Noi la ce-am mai plătit bilet?”.
    Deşi mă aşteptam doar la îmbufnarea aceasta timidă a maselor, nu mare mi-a fost bucuria când am auzit efortul vocal colectiv al sălii atunci când prezentatorul evenimentului ne-a anunţat că subtitlurile sunt de fapt în germană. Şi-o fi scris Marx Capitalul în germană, e adevărat, şi cu tot internaţionalismul de care pot da dovadă am încercat să înţeleg situaţia. Dar dacă masele nu pot pricepe mesajul scris (că pe ăla cinematic cu siguraţă l-au priceput), cum o să se înfăptuiască propăşirea spirituală a poporului? A încercat prezentatorul să dreagă busuiocul precum Ion Iliescu după ce-a rostit infamele cuvinte „comunism cu faţă umană” şi pot spune că i-a ieşit mai bine din moment ce gloata cinefilă s-a resemnat în faţa condiţiilor material-obiective ale proiecţiei. Eram totuşi sigur că până la finalul filmului, conştiinţa de clasă, reaprinsă de mesajul răzvrătitor al capodoperei eisensteiniene, va dovedi interesele capitaliste meschine care s-au insinuat în spatele evenimentului.
   Speranţele mi s-au năruit după ce m-am lămurit cu privire la calităţile muzicale ale formaţiei accompaniatoare Russkaja. Sunt convins că această formaţie a fost aleasă pentru eveniment de puterile imperialiste cu scopul ascuns de a minimiza efectele mobilizatoare ale filmului. Nu vă lăsaţi înşelaţi de nume! Russkaja vine de pe meleaguri habsburgice, deloc prietenoase cu ideologia comunistă, unde în mod invariabil după Karl nu vine Marx, ci Popper! Denumit de către membrii formaţiei drept turbo-polka, stilul abordat, un fel de ska-punk, cu accente rammsteiniene mi-a părut total impropriu proiecţiei. Lăsând la o parte consideraţiile estetice (nu vreau să par tovarăşilor că afectez un comportament mic-burghez), mai improprie mi s-a părut utilizarea vocii. E drept că Lenin a proclamat fimul drept prima dintre arte. Dar pe când făcea aceste constatări, filmul era mut! Ori ce-au făcut agenţii imperialismului pe scena de la Casa de Cultură a Studenţilor, a fost o erezie din acest punct de vedere. Nu mi se pare inspirat (darămite progresist!) să dublezi vocal înscrisurile din germană (die Verdammten Deutsch!) în rusă. Magia filmului mut în asta rezidă.! Altfel săracul Charlie Chaplin, un alt comunist notoriu (HUAC anybody?), n-ar fi zis că arta cinematografică a murit atunci când The Jazz Singer, primul film sonor, şi-a etalat limbuţia şi mult exagerata dispoziţie muzicală pe marile ecrane în 1927.
    Una peste alta, singurul lucru care a rămas pe linia de plutire ieri seară la proiecţia Crucişătorul Potemkin, este însăşi pelicula lui Sergei Eisenstein. Restul s-a dus la fund precum visul utopic şi milenarist al comunismului idealist. Ne punem însă speranţa în comunismul ştiinţific şi preluând o idee vehiculată de Gramsci în secolul trecut, semnalăm comitetului de organizare TIFF, că publicul nu se va strânge singur în sălile de cinema şi că este nevoie de o mai bună organizare pentru ca idelile tiffiste să ajungă la maturitate şi să implinească necesităţile obiective ale cinefililor.

Citiţi şi daţi mai departe!

Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Punk Was Not Dead: Aventuri de Coteț

Prin anii nouăzeci, cînd copilăream pe la Telciu și-mi plimbam cizmele prin slotăraia de pe Valea lui Stan și Zugău, nu prea aveam habar că sunt/urmează să devin un om recent, cu atît mai mult în momentele extrem de enervante cînd mă trezeau ai mei înainte de 8, ca să duc vacile pe imașul de deasupra gării. Mai grav, habar n-aveam că o să devin punk înainte de a avea buletin și că voi realiza contribuția pe care am adus-o eu muzicii, culturii și idealului punk, doar în anii facultății, cînd eram deja plecat de multă vreme dintre dealuri și balegi. Îmi plimbam prin colb și slotăraie nu doar cizmele sau bascheții, în funcție de sezon, ci și ignoranța și entuziasmul hrănit, în primul rînd de TV-ul nostru Olt, alb negru, de pe măsuța cu mileu. Și asta se întîmpla vara, cînd la ora aia abia începeau să se încingă corturile prin Vama Veche și prelatele teraselor de pe litoralul de unde ne transmiteau seara emisiuni despre cum se distrează lumea și cum se trăiește viața din plin. Uneori mă …

Comentarii