Treceți la conținutul principal

Liviu Andrei a dat lovitura!

sursa foto: http://literaturadecutit.wordpress.com/


Liviu Andrei e un scriitor mediocru, cu ambiții de Henry Miller local, prizonier al unui trend literar care caută să suplinească lipsa de talent și imaginație printr-o aglomerare de limbaj ”direct”. De ani buni se chinuie să-și împingă notorietatea dincolo de urbea natală și de câteva zone under-underground ale mediilor literare online. Face eforturi consistente și concertate de a șoca, de a stârni cititorii să depășească primele fraze ale prozelor încropite cu zel și furie. A inaugurat, ca orice prozator ambițios și anti-sistem, până și un ”curent literar” propriu, un gen îngust în interiorul căruia se zorește să producă rânduri grele, împroșcând simultan și haotic în cât mai multe direcții posibile. Se cheamă ”literatura de cuțit”, adică tăioasă și aspră ca un brici cu care vrea să radă odată cu barba și beregata altor salahori și maiștrii de pe întinsele șantiere de proză ale patriei. Vizibilitate nu se poate spune că n-a obținut dacă luăm în calcul faptul că a fost izgonit de pe câteva rețele literare de către administratorii, tehnicienii și paznicii acelor platforme online.
E mânios rău de tot și furia lui dezorganizată și extrem de intensă răzbate din majoritatea rândurilor tastate de dumnealui, atât prin limbajul buruienos care-i vine ca o mânușă, cât și prin grosolăniile facile prin care-și acoperă cultura precară și orizontul intelectual întunecos și sec. Recunosc, personal n-am reușit să ingurgitez mai mult de câteva pagini din creațiile pe care le distribuia cu generozitate pe rețelele de socializare și prin grupurile literare de pe facebook. Și nu că nu mi-ar fi plăcut Henry Miller, Louis Ferdinand Céline sau Philip Roth, dar ceea ce rezulta din eforturile sale scriitoricești păreau simple dezacorduri violonistice ale unui afon. Ba chiar foarte stridente și de un atonalism involuntar și greoi. Am renunțat rapid și am început să-l ignor cu îngăduință și înțelegere. Întotdeauna am apreciat eforturile oamenilor și am avut o minimă reverență față de ambițiile literare și artistice ale semenilor, mai mult sau mai puțin talentați. Dacă ei se simt bine și cred în ceea ce fac de ce să n-aibă și ei o zgură unde să bată mingea, fie ea și spartă? Dar tot n-am scăpat de el și de efuziunile sale tot mai zgomotoase și mai repetitive. M-am trezit cu o cerere de prietenie pe facebook. De regulă acord credit oricărui străin care-mi bate la poarta facebook-ului în numele prieteniei. Dacă am lista plină de prieteni de 12-15 ani de pe Valea lui Stan, de ce să n-aibă și el loc în generoasa și haotica ogradă a prieteniei virtuale? După care m-am trezit cu cereri de prietenie sau recomandări de împrietenire de pe conturi cu titulatura Liviu Andrei II sau chiar VII. Era deja prea mult și-mi mirosea a dedublare, a strategie inutil de descifrat, așa că am rămas în stand by.

Liniștea s-a reașternut în cronologia mea până într-o zi când dinspre diferite publicații online, de nivele cât se poate de variate, m-am trezit cu un text ”viral” semnat cu furie de tăiosul prozator caracalean. Evident că l-am citit cu curiozitate, ba am tras o uitătură și la lăturile care ocupau spațiul alocat comentariilor. Atunci am înțeles că Liviu Andrei (II, III, VII sau toți la un loc) a dat lovitura. Rețeta era simplă, deși cred că urmează unor încercări similare. N-are rost să reiau fragmente sau ”idei” aici. Cunoașteți textul în cauză, în care autorul menționat, urmând cu împleticeală modelul unui manifest semnat de un publicist transilvănean, își proclamă ura, disprețul și furia împotriva unei provincii autohtone și a populației sale pestrițe. Totul asortat cu nelipsitele obsesii anti-conspiraționiste, maghiarofobe bla, bla. O comparație cu manifestul semnat în anii 90 de Sabin Gherman este cât se poate de forțată, atât la nivelul formulării, argumentării și ideilor conținute, cât și la nivel stilistic. Poate doar zgomotul și rumoarea provocate pot fi considerate ca fiind asemănătoare. Dar i-a ieșit. Liviu Andrei a reușit să spargă chinuitoarea carapace a semi-anonimatului și a devenit pentru câteva zile, săptămâni, un nume aflat pe buzele multor conaționali. A explodat ca faimă asemeni multor fotbaliști născuți talent și morți speranță. Nu contează că a fost împroșcat, mulți cititori revoltați sau dezgustați fiind prizonieri aceleiași logici înguste care bântuie și mintea autorului incriminat. Lumea a auzit de el. Pun pariu că mulți au început să se documenteze, fie și superficial, în legătură cu activitatea sa anterioară. Probabil unii, încântați de erupția sa scriitoricească, vor începe să-i caute scrierile, măcar pentru o răsfoire grabnică. Alții, ofensați de același text, caută să-l scarmene la biografie dorind să probeze nulitatea sa. Indiferent de motivație, traficul spre zonele internautice unde-și depune scrierile, a sporit considerabil. Pozele sale de facebook adună view-uri după view-uri și, foarte probabil, înjurături grozave din care-și poate extrage sintagme și idei pentru viitoarele sale creații. Chipul său dobândește familiaritate și mass-media își apleacă generoasa și setoasa ureche spre chinurile și zvârcolirile încă unu-i prozator greu de înțeles și digerat.
Drept urmare, ca semnatar al acestor rânduri nu pot decât să-l felicit pentru această izbândă care sper să-i folosească. Sunt sigur că exemplul său va inspira și alți posesori de tastatură terorizați de muza creației și, mai ales, de obsesia faimei. Doar că există riscul ca acest culoar al scandalagiilor cu ambiții literare să se aglomereze într-atât încât să degenereze într-o pseudo-mineriadă a subteranului scriitoricesc.

Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Punk Was Not Dead: Aventuri de Coteț

Prin anii nouăzeci, cînd copilăream pe la Telciu și-mi plimbam cizmele prin slotăraia de pe Valea lui Stan și Zugău, nu prea aveam habar că sunt/urmează să devin un om recent, cu atît mai mult în momentele extrem de enervante cînd mă trezeau ai mei înainte de 8, ca să duc vacile pe imașul de deasupra gării. Mai grav, habar n-aveam că o să devin punk înainte de a avea buletin și că voi realiza contribuția pe care am adus-o eu muzicii, culturii și idealului punk, doar în anii facultății, cînd eram deja plecat de multă vreme dintre dealuri și balegi. Îmi plimbam prin colb și slotăraie nu doar cizmele sau bascheții, în funcție de sezon, ci și ignoranța și entuziasmul hrănit, în primul rînd de TV-ul nostru Olt, alb negru, de pe măsuța cu mileu. Și asta se întîmpla vara, cînd la ora aia abia începeau să se încingă corturile prin Vama Veche și prelatele teraselor de pe litoralul de unde ne transmiteau seara emisiuni despre cum se distrează lumea și cum se trăiește viața din plin. Uneori mă …

Comentarii