joi, 27 iunie 2013

Cum au luat-o unii pe arătură la Electric Castle

N-am habar câtă lume știa de Bonțida și de castelul Bánffy înainte de organizarea  festivalului Electric Castle, dar cu siguranță numărul a sporit considerabil. Și nu doar numărul celor care au aflat sau au vizitat castelul și satul a crescut, ci și numărul celor care au început să îndrăgească acest sat someșan. Și când afirm acestea mă bazez în primul rând pe reacțiile și mărturiile câtorva oaspeți cu care am avut plăcerea să  tăifăsuiesc în zilele festivalului. Corturile înălțate în ograda-mi au adăpostit oameni din toate colțurile Uniunii Europene, mânați de pasiunea pentru muzica electronică și de dorința de a explora noi meleaguri. Evenimentul în sine a stârnit un șir întreg de impresii pozitive legate de locația inspirată, organizarea impecabilă, calitatea trupelor invitate și maniera de desfășurare a concertelor și celorlalte activități cuprinse în cadrul festivalului. Din comparațiile cu alte festivaluri, din țară sau din străinătate, de anvergură mai mare și unele cu tradiție în spate, Electric Castle a ieșit într-o lumină mai mult decât bună. Să ne potolim, totuși, cu laudele.
Am reținut din partea unui vizitator al conacului Ligii o observație  interesantă la care subscriu. Un aspect pe care organizatorii ar face bine să-l aibă  în vedere pentru edițiile viitoare (se anunță încă cel puțin 5) ține de gestionarea deșeurilor produse la concerte. După cum se poate observa și din fotografiile  și înregistrările video care circulă pe Facebook, dimineața soarele răsărea peste grămezi de peturi, pahare și ambalaje. E drept că acestea erau curățate într-un ritm rapid până în ora prânzului, dar ar fi mai inspirat și mai eficient ca organizatorii să asume o politică de reciclare, atât prin amplasarea mai multor tomberoane cât și prin impunerea unei  ”garanții” pentru returnarea paharelor, dozelor și altor recipiente, pentru ca soarele să se reflecte mai puțin în ambalaje și mai mult în iarbă. Lupta cu plasticul omniprezent s-a putut vedea și la această ediție, e drept că într-o formă timidă, prin prezența ”Atelierului de pânză” care, prin intermediul câtorva voluntari veniți tocmai din București, a ispitit  participanții să aleagă plasele de pânză (făcute de persoane cu dizabilități) în locul pungilor din celofan.

Sătenii au trecut cu bine această invazie, unii dintre ei derutați și descumpăniți de excentricitatea generației actuale, alții extrem de încântați de anvergura evenimentului și de puhoiul de musafiri dornici de petrecere, socializare și, mai ales, consum. Casele și curțile multora, asemeni celor din Vama Veche, au găzduit fel de fel de oaspeți, mulți dintre ei nerăbdători să guste din bucatele și licorile locului. Deși în curtea castelului organizatorii au pus la dispoziție  băuturi și de-ale gurii destul de variate, birturile cu vechime și prestigiu (cum e cazul deja celebrului făgădău, ”Garofița”) și terasele răsărite ad-hoc pe marginea uliței ce duce la castel, au fost luate cu asalt de tineretul dornic de consum și voie bună. Firește că pentru edițiile următoare localnicii, acum puși în temă cu proporțiile și preferințele vizitatorilor, se vor pregăti mult mai bine, prinzând din zbor gustul pentru agro-turism și dialog cultural. O dovadă în acest sens ar fi schimbarea playlistului la crâșmele din sat, pe durata festivalului sound-ul electro izgonind manelele și ritmurile etno. Semnele vremurilor spun că domnia muzicii electro în difuzoarele bodegilor bonțidene s-ar putea să fie mai lungă decât domnia lui Andrei Marga la ICR, chiar dacă pe alocuri va coabita cu ritmurile înrădăcinate în sensibilitatea multor săteni.
Ar fi fost culmea ca acest eveniment, oricât de impresionant ca desfășurare și profesionist ca organizare, să nu stârnească și reacții negative. Ba chiar tendențioase . Corul entuziast de reacții pozitive  și încântarea multor participanți a fost scurtcircuitat de însemnările unui blogger orădean, iute la mânie și degrabă vărsătoriu de cerneală (virtuală, firește). Ca într-un veritabil basm postmodern, reconstituirea operată de acest condeier de pe malurile Crișului utilizează din plin hiperbola și transformă traseul său inițiatic de la parcarea din târg (de lângă podul peste Someș) într-o preumblare dantescă prin purgatoriu spre infern. O scurtătură spre castel de maxim 1 km capătă proporții hiperbolice  fiind resimțită de autorul înecat în propria-i tragedie, ca un drum de 5 km (asta dacă n-a parcat din greșeală prin Răscruci, Jucu sau Fundătura). Drumul este plin de opreliști și grele încercări, iar în loc de ființele fantastice care populează de regulă basmele  și care ajută personajul pozitiv în traseul său inițiatic, în această versiune autorul-personaj și ceata sa de viteji întâlnesc doar un localnic jigărit care-i jecmănește scurt de 5 lei pentru o informație destul de confuză. Nu ne mirăm că într-o astfel de situație, când precum în Inception realitatea înconjurătoare e într-o continuă construcție și reconstrucție, autorul a luat-o pe arătură, ratând constant poteca aleasă în detrimentul șoselei. Basmul de față, așa cum e la modă în proza contemporană, n-are happy-end. Ajuns la castel, personajul nostru are de înfruntat zmeii de la voluntariat și de la pază, pe care nu reușește să-i răpună oricât de dârz și vehement ar fi în confruntare, dar pe care îi face mai apoi din tastatură, răzbunându-se. Lăsat fără umbrelă, într-o lume ostilă în care prețurile cresc văzând cu ochii, în care cozile la WC-uri și la baruri se îngroașă precum baloanele de săpun, personajul autor este bântuit de microfonii și ploi mocănești apocaliptice, dezamăgirea și revolta crescând întrânsul precum drojdia în aluat. Ce a rezultat puteți observa din materialele dumnealui. Că n-a stat prea mult la concerte, sufocat de dezgust,  dar că face o radiografie la sânge întregului eveniment, trăgând din toate pozițiile de parcă ar fi fot nervos că n-a primit acreditare de la organizatori și că, astfel, s-a trezit nevoit să plătească biletul, astea sunt detalii care țin mai mult de biografia autorului. N-aș fi acordat atâta importanță unei reacții critice dacă nu aș fi trăit o senzație inversă în privința modului în care a decurs acest eveniment și dacă percepția mea (subiectivă) n-ar fi fost împărtășită de cei mai mulți dintre oamenii cu care am vorbit în contextul festivalului.  Și nu că cineva are o părere/impresie diferită este problema, ci faptul că relatarea cuprinde deformări grosolane, cu aere de jurnalism.

În concluzie, că tot am pomenit de reacțiile din presă,”De ce Bistrița (și/sau alte orașe) nu e nici măcar un sat cât Bonțida?” 

vineri, 21 iunie 2013

Electric Castle - Electric Bonţida


            
                La Bonţida a început invazia! Autocarele transportă constant dinspre Cluj pâlcuri de melomani, curioşi şi neo-hippioţi şi-i depun undeva în apropierea castelului. Dinspre scenele instalate în ultimele zile în curtea castelului se aud sound-uri excentrice pentru o lume sătească adâncită în reverii muzicale preponderent etno. Micii întreprinzători locali (şi nu numai), căliţi într-ale comerţului capitalist, concretizează din plin această şansă de a creşte PIB-ul local, bucurându-se de orice gheşeft. Nici la târgul lunar nu s-a mai pomenit atât de multă lume (şi e doar prima zi, clasa muncitoare încă trudeşte prin corporaţiile de pe cuprinsul patriei) şi atât de diversă. Secole de interculturalism şi multiconfesionalism asumat şi practicat la firul ierbii sunt încununate în acest sfârşit de săptămână prin această electrizantă clelebrare a nuanţelor şi sunetelor.
                   Dar să revenim la ograda noastră.

duminică, 16 iunie 2013

A funcţionat vreodată socialismul? (Şi de ce s-a prăbuşit el) – Felician Velimirovici


Sistemul mondial socialist în 1960
Un răspuns de bun-simţ al întrebării formulate în titlu ar fi că nu. Evident, dacă ar fi funcţionat vreodată cu adevărat atunci nu s-ar mai fi prăbuşit. Niciodată, sau măcar nu atât de repede – cel mai longeviv regim (autodeclarat) socialist, cel sovietic, a funcţionat puţin peste 70 de ani, o nimica toată dacă îi judecăm existenţa raportându-ne la o scară a timpului istoric. Sau la durata principalului său duşman, „orânduirea capitalistă”. Înseamnă că, din start, el nu a fost unul viabil. A fost un sistem construit ca la carte (principala carte fiind aici Capitalul părintelui său fondator), dar totuşi neviabil. Neputând funcţiona niciodată în realitate, utopia s-a prăbuşit în cele din urmă. Logica eşecului său, în primul rând economic, dar în egală măsură politic, social, cultural ori moral, a fost înscrisă în înseşi datele ei fundamentale. Un sistem falimentar al cărui sfârşit trebuia, în cele din urmă, să survină. Şi totuşi...

sâmbătă, 15 iunie 2013

Festivalul de Carte Transilvania

 Cărturarii bonțideni salută inițiativa organizării acestui festival de carte și invită cititorii blogului, iubitori de carte (nu numai de scriitură online) să ia pulsul acestui eveniment și să experimenteze pe viu bucuria contactului cu cărțile și oamenii din spatele lor. Pe lîngă asta, după cum puteți constata și din programul prezentat mai jos, muzica de soi face încă o dată casă bună cu cartea. Prin urmare, ne vedem la tîrg!

 

Programul oficial al Festivalului

MIERCURI, 19 IUNIE 2013


12.00 Deschiderea oficială a Festivalului
Recital de muzică tradiţională Nucu Pandrea
12.30 Lansare de carte „Mihai Eminescu. Dicționar enciclopedic” de Academician Mihai Cimpoi, Editura Gunivas. Prezintă: Irina Petraș, Sorina Stanca, Constantin Cubleșan. Eveniment realizat în colaborare cu Biblioteca Judeţeană Octavian Goga, Cluj-Napoca
13.00 Lansare de carte „Vieţile paralele” de Florina Ilis, Editura Cartea Românească. Prezintă: Irina Petraş, Adriana Stan
13.30 Vernisaj Octavian Bour. Expoziţie de desene pe tema cărţii. Prezintă: Ovidiu Pecican şi Radu Vasile 
Lansare de carte „Migrene” de Octavian Bour şi Ovidiu Pecican, Editura Mega
13.00 Librăria Book Corner (Bulevardul Eroilor 15)
Lansare de carte „O insulă de clujeni-neclujeni la Cluj. Corespondenţă Mircea Zaciu – Marian Papahagi”, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române. Prezintă: Lucia Papahagi, Ioan Cristescu, Ion Vartic
Lansarea primului număr al revistei „Caietele avangardei”, anul I, numărul I. Prezintă Ioan Cristescu, Ion Pop. Eveniment realizat în colaborare cu Librăria Book Corner.
14.00 Noutăţi editoriale S.N.S.P.A. şi Editura Comunicare.ro. Prezintă: Lucian Pricop
18.30 Lansări de carte Editura Tracus Arte: „Motanul” de Eugen Suciu, „Sissi” de Pavel Şuşară, „Omul giruetă” de Adrian Alui Gheorghe, „William Shakespeare – opere, volumul VI”, „Caietele Shakespeare” de Horia Gârbea şi George Volceanov, „Trecutul e o sărbătoare” de  Horia Gârbea, „O mie şi unu de picioare verzi”  de Aurel Dumitraşcu, antologie de Adrian Alui Gheorghe, „Jazz Inside Out” de Mircea Tiberian.
Participă: Ioan Cristescu, Horia Gârbea, Adrian Alui Gheorghe, Ion Mureşan, Cosmin Perţa, Ioan Es. Pop, Eugen Suciu, Pavel Şuşară, Mircea Tiberian, George Volceanov
20.00 Recital de jazz Mircea Tiberian
21.00 Lansare de carte „A doua latură a cercului” de Dan Căilean, Editura Eikon. Prezintă Ştefan Manasia
Concert de rock simfonic - Whispering Woods

vineri, 14 iunie 2013

Dacia romană. Oameni și povestiri II. Celerinus, tălmaciul dacilor – de Dan A. Deac


Aparent, povestea asta nu are neapărat legătură cu Dacia romană ci mai degrabă cu nordul „barbar”. Este povestea singurului personaj atestat până acum în izvoarele romane care cunoaște limba dacică.
În 1943 în anticul Brigetio din Pannonia Superior (acum Szöny, județul Komarom, pe Dunăre, la vreo 30 km vest de Budapesta, puternică așezare romană pe frontiera Imperiului și locul unde era campată legiunea I Adiutrix într-un imens castru), în plină dominație maghiară a Ardealului de nord, ieșea de sub pământ unguresc dovada de netăgăduit a „continuității dacilor în vatra străbună, strămoșească” așa cum unora le place să menționeze. Un remarcabil om de știință maghiar, Lazslo Barkoczi, descoperea un extraordinar sarcofag, datat la vreo 100 de ani după războaiele dacice, pus de Marcus Ulpius Celerinus, traducător de limbă dacă, fiului său Marcus Ulpius Romanus, înregimentat în garda pretoriană la Roma, a împăratului Septimius Severus (un fel de SPP al nostru). Povestea sa, e drept, în rândurile acestea puțin nuanțată, este următoarea.
Brigetio
Noaptea, 28 martie 193, Castra Praetoria, Roma: sub auspiciile prefectului și tribunilor pretorieni (șefii SPP-iștilor) se organizează imediat după uciderea de către aceștia a împăratului Helvius Pertinax o licitație privind ocuparea tronului. Primul care intră în castru este Titus Flavius Claudius Sulpicianus, prefectul/primarul Romei, care fusese trimis de Senat să vadă ce se întâmplă cu pretorienii. Aflând de licitație, soția și fiica lui Didius Iulianus îl scot de la un banchet pe acesta pentru a participa și el. Ajuns la porțile castrului, Didius Iulianus, aburit de alcool, nu este lăsat să intre. Așadar, se hotărăște să rămană afară și să liciteze de acolo. Se ajunge la 20.000 de sesterți oferiți de Sulpicianus când, ne relatează Dio Cassius, Iulianus fiind prea beat ca să mai vorbească, ridică mâna dreaptă cu palma și degetele larg despărțite soldaților de pe baricade. Încă 5000! Licitația se încheie, a doua zi lumea avea un nou suveran. Mahmur, cu siguranță.

joi, 13 iunie 2013

Antologia ruşinii – Scrisoare de felicitare adresată de Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” tovarăşului Nicolae Ceauşescu cu prilejul împlinirii a 60 de ani de viaţă şi 45 de ani de activitate revoluţionară



Începând de astăzi, blogul nostru găzduieşte o nouă rubrică. Publicând, sau mai bine spus re-publicând în cadrul ei materiale, poezii, omagii, scrisori, în genere linguşiri semnate de intelectuali români în anii 1970-1980, am decis să o botezăm Antologia ruşinii, în memoria marelui intelectual anticomunist Virgil Ierunca. Considerăm că autorii textelor publicate aici, prin simplul fapt că le-au scris deşi ar fi putut alege la fel de bine sa nu o facă, au contribuit la construirea cultului lui Nicolae Ceauşescu şi au sprijinit, astfel, megalomania şi paranoia sa. Fără niciun fel de încărcătură patetică, ei au făcut cu putinţă răul. Chiar dacă, în arhitectura sistemului comunist, ei nu au reprezentat altceva decât nişte mici „şuruburi”, considerăm că Stalin a avut dreptate în mai 1946 când a subliniat, în faţa reprezentanţilor Armatei URSS, că marii generali şi comandanţii militari nu înseamnă nimic fără soldaţii obişnuiţi. Considerăm că autorii textelor ruşinoase ce vor fi reproduse aici sunt, folosind metafora lui Stalin, acei soldaţi de rând fără de care dictatura nu ar fi căpătat sinistrele aspecte pe care le cunoaştem. Inaugurăm rubrica prin publicarea scrisorii pe care un grup de istorici bucureşteni, în frunte cu directorul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei de Studii Sociale şi Politice de pe lângă CC al PCR i-au adresat-o lui Nicolae Ceauşescu la data de 26 ianuarie 1978.


miercuri, 12 iunie 2013

Fragmente inedite din jurnalul filozofic becalian de călătorie dus-întors al lui Szakáts István


Vineri, 7 iunie 2013
Viață monotonă. Nu mi se întâmplă nimic. Aș vrea să provoc divinitatea.

Sâmbătă, 8 iunie 2013
A plouat toată ziua. Mă preocupă ideea unei călătorii. Totul a început de la o idee cu sâmbure filozofic, pe care mi-a declanșat-o proverbul: Cel ce călătorește departe, multe știe. Am găsit fraza asta când citeam invers psaltirea. Revelație.

Duminică, 9 iunie 2013
M-am hotărât să plec. Călătorie Păltiniș-Rahova. Meditat toată ziua la potențialitatea inițiatică a călătoriei mele. Cavalerească decizie. Apoi, o mică dispută ideologică cu S. B. pe tema unui proverb bolivarez.

Luni, 10 iunie 2013
Nu am inspirație.

Marți, 11 iunie 2013
Pregătit toată ziua bagajele.

Miercuri, 12 iunie 2013
K. M. nu a vrut să vină cu mine. Mi-am zis cu ghilimele nu lăsa pe mâine ce poți face azi, am închis ghilimelele, am luat-o pe Java cu mine, o tânără de 25 de ani și 152 de cm. Cu ea plimbările sunt eficiente ca după o rugăciune-plecăciune spre Mecca. O părăsesc mereu în gară, la intrarea în părculeț, pentru că e obositor să merg cu ea atâta drum și, vorba aia, ghilimele, buturuga mică răstoarnă carul mare. Așa că, pe tren, din Miercurea-Ciuc, m-am afundat în locul 54, vagon 2, clasa cu soț, fără cușetă, fără cușer, fără cusur. Singurătatea mea e brățară de aur, declanșatoare de mici meditații filozofice.
Sunt un om profund. Sunt un om profund, credincios, Sunt un om profund, credincios, călător dus-întors. Prefer să călătoresc cu trenul, neînsoțit. Ca de fiecare dată, îmi iau agenda în rucsac și, când încep să văd ascuțimile munților, îmi vin idei filozofice în minte pe care pot să le exprim doar prin proverbe. Spațiul mioritic mă inspiră. După mine, zicătorile sunt cea mai valoroasă moștenire de la strămoșii noștri, dacii și hunii. Ele esențializează informația filozofică și fac un fel de rezumat al ideilor tari din istoria lumii. În plus, au o mare aplicabilitate. Păi, când mă gândesc că cine se scoală de dimineață departe ajunge, eu rostesc chiar o profeție: m-am trezit de foarte de dimineață și voi ajunge departe, la Rahova, via București Nord. Proverbele sunt abstracte și practice în același timp. Ele sunt esența românismului. Ne arată finețea gândirii românești, genialitatea și credința poporului nostru. Cine se grăbeşte, curând osteneşte, sună un proverb desprins parcă dintr-o baladă populară, anonimă și rimată, ca un cântec de mioară care își elogiază baciul, blândul ei păstor.
S-a făcut întuneric în compartiment, iar cucoana din stânga mea vrea să doarmă, așa că a închis lumina. Scriu acum la lumina de veghe din plafon, ochii mi se fac de felină, dar miopia îmi trage jaluzelele, îmi frec privirea de palmele murdare, pagina din agendă se înverzește, trebuie să închei. Mâine am să scriu mai devreme, să nu mă mai prindă noaptea. Până atunci am să îmi odihnesc ochii, scriitura și mintea. Nu poți fi filozof toată ziua, cum nici nu poți călători o viață întreagă, îmi spune adesea K. M.

marți, 11 iunie 2013

Cei dintâi vor fi cei din urmă. România și sfârșitul Războiului Rece - de Felician Velimirovici


Larry L. Watts, Cei dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul Războiului Rece, (traducerea din limba engleză – Adriana Bădescu), Editura Rao, Bucureşti, 2013.


Cel de-al doilea volum al proiectatei trilogii dedicate „adevăratului” loc şi rol al statului român comunist în cadrul sistemului de relaţii internaţionale din timpul Războiului Rece de către istoricul american Larry L. Watts (istoric şi simultan specialist în reformarea serviciilor de informaţii româneşti în perioada Radu Timofte) impresionează, la fel ca şi primul, atât prin proporţii, cât şi prin imensul volum de documente pe care autorul îşi întemeiază naraţiunea şi concluziile.
Însă numai dimensiunile volumului şi acribia documentară a autorului impresionează şi sunt demne de admirat. Tendinţele de aducere în prim-planul discursului istoriografic contemporan a principalelor teme predilecte, a clişeelor şi stereotipiilor născute în proximitatea Centrului de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară a generalului-doctor Ilie Ceauşescu nu sunt noi defel. Detaliu sau nu, printre colaboratorii istoricului-militar Ilie, fratele mult mai cunoscutului şi nefastului Nicolae, cândva în a doua jumătate a anilor ’80, s-au aflat şi istorici precum Larry Watts ori Ioan Talpeş (cel de-al doilea i-a asigurat o promovare remarcabilă primului, în urmă cu doi ani).

sâmbătă, 8 iunie 2013

Ce-am văzut la TIFF 2013: "Domnişoara Christina" sau ţăruşul care străpunge strigoiul "minimalist"


    Într-un interviu oferit la începutul acestui an revistei „Dilema Veche” Călin Peter Netzer termina apoteotic cu: „Eu cred că trebuie să ieşim din zona acestui impas minimalist.” Culmea face că el tocmai se întorcea de la Berlin cu o statuetă de aur în braţe pe care tocmai o primise ca premiu pentru un film... minimalist. „Încerc să merg mai departe,” spunea el în acelaşi loc „să depăşesc momentul. Majoritatea colegilor mei de generaţie fac acest pas pentru că s-a ajuns la o anumită saturaţie a filmului minimalist. Parcă am face acelaşi film, în care scenele seamănă teribil. Dacă s-ar scoate semnătura de pe generic, am putea vorbi – sigur, cu diferenţe mai mici sau mai mari – de acelaşi film.” Nu ştiu ce ar zice Netzer şi colegii săi de generaţie despre cel mai recent film al lui Alexandru Maftei, „Domnişoara Christina”, dar cu siguranţă „minimalist” nu ar intra între epitete şi nici nu ar îndrăzni să-l compare cu producţiile lor. Cum aşa? Pentru că „Domnişoara Christina” nu este un film în care un tip este filmat în timp ce soarbe tacticos, lingură cu lingură, o întreagă farfurie de ciorbă (aşa cum califică unii filmele aşa-zisului „nou val românesc”). Nu!Filmul lui Maftei nu este aşa ceva, ci un film horror (iar ăsta nu-i un epitet; filmul se încadrează în categoria filmelor horror... adaug Bela Lugosi ca să se înţeleagă mai bine despre ce este vorba!).
   

vineri, 7 iunie 2013

Masacrul de la Odessa și falsul prin omisiune


ÎÎn Cuvânt înainte la cartea A fost un ştetl în Carpaţi (despre care puteţi afla mai multe aici), Claus Stephani se întreba retoric: „Ce contează numele nesemnificative ale evreilor muncitori, ţărani, meşteşugari sau comercianţi în «marile întâmplări ale lumii», atunci când se vorbeşte de milioane de oameni ucişi?”. Aseară (6 iunie 2013), la dezbaterea de după proiecţia filmului documentar Odessa din cadrul TIFF-ului, al regizorului timişorean, Florin Iepan, am avut ocazia să văd un alt mod de a pune problema: minimalizarea radicală a numărului de evrei ucişi cu scopul de a păstra nepătată imaginea glorioasei armate române şi, implicit, a naţiunii române. În economia luărilor de poziţie această teză a fost marginală, discursul critic, promotor al unei asumări oneste a acestui episod ruşinos din istoria modernă a României, fiind mult mai consistent reprezentat. N-a surprins pe nimeni poziţionările negaţioniste ale unor spectatori, internetul găzduind numeroase site-uri antisemite, de o agresivitate concurată doar de prostia şi incultura istorică a autorilor şi majorităţii comentatorilor. Pe lângă numeroasele materiale antisemite şi negaţioniste care circulă democratic pe internet, vedem cum sub cupola Academiei Române este negat Holocaustul din România, sau cum prin universităţile autohtone antisemiţi notorii, cum e cazul spasmodicului profesor, Ion Coja, îşi depun ouăle constant reclocite. Edituri mainstream pun în circulaţie texte ale unor ofiţeri istorici care spală în public (şi la TV) rufele năclăite ale Securităţii ceauşiste, înălbindu-le şi parfumându-le, călugări şi preoţi exaltaţi demască viguros complotul iudeo-masonic împotriva României, iar de pe băncile multor facultăţi – chiar şi cele de istorie – răsar noi „inteligenţe” animate de patimi antisemite, cel mai notoriu caz fiind cel al cruciatului agramat, Ionuţ Ţene, doctor în istorie la universitatea napocensă, fost şef de cabinet al despotului întunecat, Ghe. Funar, actualmente funcţionar al aceleiaşi agii, contributor la site-uri de extremă dreaptă, întemeietor al agenţiei clujene de dezinformare, Săpoca News şi ... beneficiar al unei burse POSDRU pentru studii post-doctorale la UBB.

joi, 6 iunie 2013

Armanita muscalia. Despre pacientul de la Tribuna

             

  Cu toţii ştim că modernitatea şi progresul ştiinţific au produs o serie de descoperiri în lumea medicală care a făcut uitate boli de tristă amintire precum ciuma, holera, lepra, tuberculoza etc. Descoperirea antibioticelor a fost o mare izbândă a umanităţii în lupta cu teribilele maladii care au marcat evoluţia demografică a îmbătrânitului continent (şi nu numai). Totuşi, antibioticele sunt neputincioase în faţa maladiei de care vă vom vorbi în cele ce urmează.

                Armanita muscalia reprezintă o groaznică afecţiune de tip filosofico-judiciar care se răspândeşte într-un ritm alarmant prin numire politică sau/şi concursuri trucate. După cum puteţi observa şi din denumirea latinească a bolii, halucinaţiile puternice sunt o componentă fundamentală a acesteia. Organismul atins de morbul armanitei ajunge să secrete spontan substanţe generatoare de halucinaţii intense cu grave consecinţe asupra colectivului în care pacientul este înfipt. În continuarea scurtei prezentări etimologice, menţionăm că termenul muscalia face referire directă la acea insectă ghidată în sumara-i existenţă de atracţia viscerală faţă de mirosurile tari şi locurile lipicioase, uleioase.

marți, 4 iunie 2013

Secția de tricotaj și manufactură în manuscrise. Anunț important!




Ion Barbu
Confecționăm jurnale adevărate care conțin istorii personale. Creăm trecuturi credibile, povești de viață senzaționale, spargem monotonia zilelor dvs. Redactăm mărturii explozive în genul Annei Frank (pentru adolescente), Mihail Sebastian (pentru celibatari), Lev Tolstoi (dacă sunteți căsătorit). Oferim garanția spectaculozității și ineditului documentar al manuscrisului. Facem din fiecare zi a dvs. o istorie demnă de povestit. Veți avea șansa să intrați în manualele de limba și literatura română la capitolul „literatura de frontieră de prim plan” sau în manualele de istorie la capitolul „istoria cotidiană, istoria personală, istoria trăită”. Redactăm mărturii șocante cu potențial de știre de tip „breaking news”. Vă promovăm propria imagine prin cel mai nou sistem de marketing. 100 ron – jurnalul cu 10 zile de însemnări a zece fragmente fiecare. Ofertă la jurnale de adolescență: 200 ron – jurnalul din perioada pubertății. Vă lăsăm să alegeți stilul (liric, telegrafic, filozofico-mistic, becalian, gidian etc.) și orientarea tematică (jurnal de idei, jurnal filozofic, jurnal de călătorie, jurnal de TIFF etc.). Confecționăm tipare de jurnal ce pot ține loc de operă literară, cont de facebook, teză de doctorat. La pachet, sculptăm și statui pentru posteritate. Merită să investiți într-un jurnal cu potențial de bestseller!
Nu plagiem. Rugăm seriozitate. Oferim confidențialitate.

luni, 3 iunie 2013

Ce-am văzut la TIFF 2013: Blancanieves, însemnări despre filmul mut.


   Faptul că „Artistul” a câştigat numeroase premii, atât la Cannes cât şi la Academia Americană de Film, a fost pentru unii o adevărată surpriză. Într-adevăr, Michel Hazanavicius a avut mult curaj să scoată pe piaţa cinematografică a anului 2011 un film mut, başca să mai aibă şi succes de critică şi de public. Era, şi este cumva de aşteptat, ca şi alţii asemenea lui să-şi încerce arta pe acest teren „nou”. Aşa pare să fi gândit şi Pablo Berger când s-a hotărât să pună în scenă interpretarea sa putrenic etnicizată a basmului „Alba ca zăpada”. Doar că lucrurile nu sunt aşa de simple. Asemenea „ghinionistului” Nicolae Paulescu (care ştim bine cu toţii că este adevăratul şi singurul inventator al insulinei!), Berger s-a trezit prea târziu să-şi „patenteze invenţia”. Banting şi Macleod au luat Nobelul în cele din urmă iar Hazanavicius Oscarul pentru cel mai bun film al anului 2012, la care, în paranteză fiind spus, se adaugă cele pentru cel mai bun actor, cel mai bun regizor, cele mai bune costume, cea mai bună coloană sonoră originală şi multe alte premii peste tot în lume pe care ar fi foarte inspirat să nu le enumăr aici. Regizorul spaniol afirmă că a lucrat la al său „Blancanieves” de mai bine de opt ani şi nu are nimeni niciun motiv să nu-l creadă pe cuvânt. Dacă este într-adevăr unul dintre acei ghinionişti care „s-au trezit târziu” rămâne de văzut în cele ce urmează.

Comentarii

Translate this blog