marți, 10 mai 2011

INTERVIU CU Prof. univ. dr. LUCIAN BOIA, partea I : "M-am născut într-o familie de intelectuali care n-au aderat în niciun fel la comunism"

Facţiunea radicală "ADEVĂR ŞI METODĂ" din cadrul onorabilei noastre organizaţii, condusă de fundamentalistul Felician Velimirovici, dă o nouă lovitură bloggeristică în rândurile ce urmează. Deplasându-se, inconigto, în măruntaiele Capitalei, a purtat o amplă discuţie cu dl. profesor Lucian Boia pe marginea mai multor probleme. Inaugurăm, astfel, un "serial-interviu" bombă (!) cu reputatul profesor şi om de cultură.
Aşadar, recomandăm bravilor lectori de pretutindeni, hăituiţi de verbiajul bloggeristic, o lectură atentă!
Felician Velimirovici: Domnule profesor, spuneaţi într-un interviu pentru România Liberă, l-am citit pe Internet în urmă cu câteva zile, că pe românii din generaţia dumneavoastră cel mai mult i-a marcat un singur lucru: comunismul. Întrebarea mea ar fi: cum se face că toţi istoricii, deşi au ieşit din acelaşi comunism în 1989, unii au rămas prizonierii fobiilor, clişeelor, stereotipiilor şi obsesiilor imprimate de regim în anii ’70-’80 – ele însele recuperate din discursul extremei drepte româneşti interbelice – ca vechimea, autohtonia, unitatea, continuitatea poporului, etc., iar alţii nu, alţii au început să gândească pe cont propriu şi şi-au păstrat spiritul critic şi dreapta judecată?
Lucian Boia: Bun, deci istoricii sunt diferiţi, sunt persoane diferite, cum să spun, n-au cum să gândească toţi la fel, să aibă toţi aceleaşi reacţii, depinde de foarte mulţi factori lucrul ăsta. Depinde, cum să spun, chiar de originea şi de formaţia fiecăruia, spuneam puţin mai înainte că în ce mă priveşte m-am născut într-o familie de intelectuali care n-au aderat în niciun fel la comunism. Asta a fost educaţia pe care am primit-o de când am fost mic copil; se vorbea cu mine copil fiind cu toată libertatea despre treburile astea politice. Sunt născut în 1944, deci am prins în prima mea copilărie şi perioada stalinistă cea mai dură, cea a anilor ’50 şi ştiu că nimeni nu s-a ferit vreo dată în casă să vorbească într-un spirit foarte anticomunist despre tot ce era de vorbit şi să vorbească cu mine, asta vreau să spun
FV E adevărat că în şcoala generală aţi scris cândva „Stalin” cu „s” mic?
LB A, am zis asta într-un interviu!
FV Da
LB A, da, uitasem, da, povestesc din când în când, da, ceea ce e curios fiindcă ştiam bine să scriu şi să citesc: învăţasem, mă învăţase bunicul cu câţiva ani înainte de a merge la şcoală dar sigur că şi acuma mai fac câte o greşeală, aşa că de ce n-aşi fi făcut-o şi atunci? Da, am scris, eram în clasa a doua, învăţătoarea a chemat-o pe mama mea la şcoală, era puţin panicată, „doamnă, aveţi grijă că fiul dumneavoastră a scris pe Stalin cu „s” mic şi cine ştie ce iese de-aicea.” Da, da, asta seamănă a anecdotă, dar e o anecdotă adevărată. Da, aşa că asta este, depinde fiecare în ce mediu familial a crescut, unii dintre – nu numai dintre istorici, ci în general, şi o spun asta fără vreun sentiment, nu ştiu, nici de superioritate, nici nu e vreo critică, dar e o realitate – cea mai mare parte a elitei noastre intelectuale este formaţia comunismului. Asta este, adică sunt oameni care au venit de la ţară sau din medii muncitoreşti din oraşe, sau oricum, din categorii sociale ceva mai jos aşezate fără vreo cultură deosebită care să o deprindă de acasă, şi cred că de aici s-a prins mai uşor, măcar într-o primă fază, după aceea a depins de fiecare să gândească cu propria lui minte şi să ia în considerare propria lui experienţă, dar într-o primă fază totuşi comunismul a zdrobit vechea elită – nu în totalitate, e adevărat, a mai rămas câte ceva din vechea elită şi din descendenţii acesteia – dar cei mai mulţi, dacă am face un studiu şi lipseşte deocamdată un asemenea studiu cu privire la elita intelectuală românească, pornind cu originea, formaţia, toate astea, dar aşa empiric discutând şi din ceea ce poate oricine să constate, cei mai mulţi dintre membrii elitei intelectuale, inclusiv din corpul universitar, formaţi în vremea comunismului, au provenit din categorii sociale care au fost puse în faţă de comunism, muncitorime, ţărănime şi cred că au aderat, au aderat sincer sau luând în considerare propriul lor interes au aderat la ideologia comunistă. După aceea sigur că fiecare a evoluat într-o direcţie sau alta. Bun, sunt aicea mai multe lucruri care se pot spune, dacă-i vorba despre comunismul naţionalist aici avem de-a face cu o atitudine românească care vine de departe, din secolul al XIX-lea. Comunismul a recuperat şi a exacerbat acest filon naţionalist care a prins cu atât mai bine şi a prins şi la oamenii...vechea intelectualitate, deci nu mă refer acum doar la cei creaţi în timpul comunismului, dar a prins într-o măsură mai mare, fiindcă se potrivea cu o tradiţie naţională în această privinţă, şi pentru că venea – ăsta a fost efectul de contrast – după antinaţionalismul anilor ’50. Deci după ce s-a lovit atât de tare în tradiţia culturală românească de aproape nu mai rămăsese nimic din ea, şi în istoria naţională, sigur că asta a făcut plăcere când s-a trecut la un discurs naţionalist foarte accentuat. Oricum, omului îi face mai multă plăcere să se vadă într-o lumină bună decât într-o situaţie minimalizatoare cum era situaţia în anii ’50. Deci toate astea au acţionat şi s-au amestecat. De mine nu s-au prins, nu s-a prins nici ideologia primă a comunismului şi nici ideologia naţionalistă care a urmat. Nu s-a prins pentru că ăsta a fost genul meu de educaţie; probabil că sunt şi nişte date personale e clar, încă o dată, faptul că sunt dintr-o familie de intelectuali care a păstrat tot timpul distanţă şi chiar adversitate faţă de comunism. Poate că am avut o privire – încerc să spun acuma lucrurile până la capăt – o privire mai detaşată în chestiunile de ordin naţional, prin faptul că familia mea din partea mamei e de origine neromânească, e de origine italiană, sunt italieni veniţi de altfel de mult, dinainte de a exista România – pe la 1840 au fost antreprenori, respectiv ingineri de drumuri, de lucrări publice. Bun, s-au căsătorit între ei până la generaţia mamei mele, mama mea era italiancă 100%, dar deja a treia sau a patra generaţie în România, sigur, tatăl meu român dar nu...asta nu prinde rău, poate să dea o perspectivă puţin mai detaşată, chiar şi religia, sau confesiunea, nu religia – mama mea fiind italiancă am fost botezat catolic – deci am nişte particularităţi...bineînţeles că sunt cât se poate de român, dar un român care a adunat şi altceva în afara unei tradiţii pur româneşti şi...asta este. Nu, dar mi-e greu să explic de ce aş fi eu altfel, fiecare dintre noi e altfel. Asta ţine şi de genul meu de inteligenţă sau de felul meu de-a fi, cred că am o doză de spirit critic, o perspectivă critică asupra lucrurilor, nu-mi plac locurile comune, nu-mi place să spun banalităţi, dar asta n-o să spun eu despre mine, deşi am spus câte ceva...
FV Când v-aţi hotărât să urmaţi istoria şi să deveniţi istoric, şi de ce?
LB Aici lucrurile sunt destul de simple. Eu am vrut, după prime faze, eu ştiu, din prima copilărie când vrei să te faci, nu ştiu, marinar, sau chestii de genul ăsta, dar momentul când, mă rog, am devenit mai realist în ce am putut să gândesc despre profesiunea mea viitoare, de la bun început am vrut să mă ocup de istorie. Deci aş spune, ca să dau o vârstă, de pe la 12-13 ani am fost hotărât să fac istoria. Iarăşi, sigur, şi aici se pot da multe explicaţii...
FV Datorită lecturilor, datorită unui profesor?
LB Nu, deci nu datorită profesorilor, deci profesorii de istorie...acuma nu vreau să-i jignesc retrospectiv, dar nu ţin minte să fi avut vreun profesor cu adevărat bun de istorie. Am avut ceva profesori proşti de istorie, am mai avut şi profesori aşa-şi-aşa, dar un profesor bun nu am avut. Nu cred că am avut vreun model intelectual, nu cred, dacă cineva îmi găseşte vreun model intelectual ar fi bine să-mi spună că aş fi curios, dar n-am impresia că am mers pe urmele cuiva, că aş fi fost influenţat în mod semnificativ de cineva. Nu, istoria...mai întâi a fost şi mediul familial. Mama mea n-a făcut propriu-zis istoria ca studii, a făcut literatura română veche cu Nicolae Cartojan, care era marele specialist în materie, deci asta puţin înainte şi în timpul războiului şi...deci era totuşi o preocupare care mergea totuşi în sensul ăsta, a lucrat şi la Arhivele Statului, şi la secţia de manuscrise de la Biblioteca Academiei, şi apoi mediul...cred că m-a marcat foarte mult familia asta de italieni a bunicului. Avea o casă la Câmpulung Muscel, fiindcă acolo lucraseră ei, acolo s-au stabilit la câtva timp după ce au venit, şi era o casă mare, o casă frumoasă de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu un pod imens şi o mansardă unde erau adunate...Deci sora bunicului meu nu arunca nimic, că nici nu avea motive să arunce, ar fi putut să adune acolo vreme de veacuri, atâta loc era în mansardă şi în pod, şi era plin de lucruri, multe reviste, ziare, cărţi, almanahuri – unele le-am recuperat, le-am adus la Bucureşti – mobilă veche, până îmi amintesc şi ceva modă, pălării de damă de pe la 1900, deci era un cadru de „la belle epoque”, şi mai ales că mă interesau mai puţin veşmintele şi astea, dar mai ales cărţile, revistele, almanahurile, stăteam cu ele – chiar mă certa mama, că totuşi, Câmpulung e regiune de munte, un aer foarte bun, să mai ies la aer să nu stau tot timpul numai în mansardă cu nasul în cărţi şi-n reviste. Deci toate astea sigur că vor fi contribuit...în rest, e greu de spus de ce-ai făcut un anume lucru, dar cert este că de când am avut alegerea asta, şi într-un fel lăsând la o parte alegerile exotice dintr-o copilărie foarte timpurie, deci de când am făcut o alegere ăsta a fost drumul meu, istoria şi nimic altceva. Deci sunt istoric până-n măduva oaselor, sigur, cu subiecte care-mi sunt specifice de multe ori, dar toate sunt tratate din perspectiva unui istoric fiindcă altceva nu ştiu să fac. Dacă din nu ştiu ce motiv n-aş fi făcut istoria nu ştiu ce-aş fi putut să fac pe lumea asta. Când am dat examen de admitere la facultatea de istorie în 1962 multă lume s-a mirat, şi din familie, sigur nu din familia foarte apropiată care a fost de acord cu mine că nu putea să nu fie, dar membrii ceva mai colaterali ai familiei sau prietenii familiei, cum e posibil să dai la istorie în 1962? Avusesem note bune în şcoală, şi premiat, fusesem în diverse clase, luasem la Bacalaureat 10 pe linie şi aşa mai departe, bine, nu am fost niciodată un tocilar cum nu sunt nici acum un şoarece de bibliotecă – astea sunt departe de felul meu de a fi, dar rezultatele din şcoală erau în general bune, şi atunci cum să nu dau la Politehnică sau măcar la Medicină? Da. Aşa că a fost o mare mirare cum poate băiatul ăsta să se rateze. Eu zic că nu m-am ratat făcând istoria, cu siguranţă m-aş fi ratat dacă nu o făceam.
(va urma)

Comentarii

Translate this blog