Treceți la conținutul principal

Criza unei istorii fără certitudini - Ioana Manta Cosma



Roger Chartier, „Lumea ca reprezentare. Istoria între certitudini şi nelinişte”, traducere din limba franceză şi introducere de Dragoş Jipa, Ed. România Press, Bucureşti, 2010, 285 p.
Istorie culturală, mentalităţi colective, utilaj mental, structuri de gândire, habitudini mentale, istoria ideilor, istorie socio-economică, viziune despre lume, reprezentări colective, identităţi sociale – cartea ţine locul unui manual de istoriografie, având instrucţiuni de folosire a unor concepte în diverse paradigme. Ea poate avea pentru cititor rol de iniţiere în „tainele”, dezbaterile, „şovăielile”, interogaţiile istoriei, rol de clarificare, de sistematizare a ideilor fundamentale din istoriografie sau rol de aide-mémoire, ca depozitar a unor informaţii vitale în domeniu. Novice sau specialist, cititorul are nevoie de această carte.
Privirea lectorului trebuie să se oprească încă de la început asupra titlului, detaliu semnificativ ce îi poate orienta lectura şi îi poate da piste valoroase de interpretare. Veţi vedea şi de ce. Roger Chartier publică în 1998, la Editions Albin Michel, cartea cu titlul „Au bord de la falaise, L`histoire entre certitudes et inquiétude”, în variantă românească - „Lumea ca reprezentare. Istoria între certitudini şi nelinişte”. Expresia plastică cu „încărcătură ficţională” („au bord de la falaise”) atrage atenţia şi trezeşte multe speculaţii. Autorul este conştient de libertatea de interpretare pe care o dă o astfel de sintagmă şi ţine să-i lămurească semnificaţia încă înainte de Partea I a cărţii. Dar se pune problema de ce a utilizat autorul încă din titlu o imagine metaforică, ambiguizantă pentru o problemă teoretică. Utilizarea unei expresii plastice, a unei figuri de stil poate fi mai cuprinzătoare, mai sugestivă decât o sintagmă rigidă dintr-un limbaj teoretic de specialitate.
Lămurirea este vitală şi orice recenzie a cărţii de faţă cred că o va conţine: „au bord de la falaise” este o expresie folosită de Michel de Certeau prin care descria trăsăturile operei lui M. Foucault, preluată de R. Chartier pentru a caracteriza „toate încercările intelectuale care, precum cea de faţă, îşi propun să analizeze relaţiile dintre discursuri şi practicile sociale.” (p. 17) Ar fi interesantă o lămurire a lui Dragoş Jipa (traducătorul român) pentru opţiunea traducerii sintagmei „au bord de la falaise” prin „lumea ca reprezentare”, care nu are acelaşi impact ca titlul iniţial. Ce-i drept, în româneşte, „pe marginea prăpastiei”, nu sună atât de poetic ca în limba franceză, ci, mai degrabă, aventuros. Dar şi acest adjectiv se potriveşte atitudinii („aventuroase”, nu-i aşa) a intelectualului faţă de analiza istoriei, moment tensionant ca într-un thriller.
Tot din prima pagină, autorul ţine să epuizeze încă o semnificaţie a expresiei metaforice. „A merge pe marginea falezei” redă starea de criză şi – R. Chartier adaugă diplomat – cea de incertitudine a istoriei. Ni se deconspiră, astfel, ce conţin cele aproape 300 de pagini ale cărţii. Este vorba despre o radiografie a mai multor etape din viaţa istoriografiei, analiză făcută într-o plimbare nu printr-o pădure narativă, ci pe marginea unei faleze.
Subtitulul cărţii merită şi el atenţia cititorului. „Istoria între certitudini şi nelinişte” ne surprinde prin jocul de plural - singular pe care îl au cele două substantive raportate la istorie. Cu alte cuvinte, istoria are mai multe certitudini (poate fi vorba aici de paradigmele pe care le utilizează) şi o Nelinişte, stare de acedia, de îndoială, de interogare a fiecărei certitudini. Interesant este faptul că atât titlul, cât şi subtitlul vorbesc despre nişte stări de spirit raportate la universul unei cercetări teoretice, critice, analitice a istoriei; domeniul afectiv ajunge să definească, să exprime, să esenţializeze un domeniu teoretic devenit vulnerabil, nesigur ca nişte nisipuri mişcătoare.
Autorul consemnează principalele certudini şi nelinişti pe care le-a avut istoriografia (franceză, în special, dar nu numai) începând cu mutaţia majoră făcută de şcoala de la Annales din anii `20-`30. Întâlnim şi detalii ce ţin de mondenitatea domeniului: ce se mai vorbeşte prin târgul academic, ce discursuri şi ce „vedete” sunt interogate (a se vedea „critica” adusă lui H. White), ce cuvinte sunt în trend şi ce dezbateri se susţin în timpul talk-showurilor istoriografice. În acest context, ni se vorbeşte despre interesul istoricilor pentru arhivă (p. 21) şi consecinţele acestei mode. ( p.23) Observator iscusit, autorul înregistrează şi noţiunile de dezbatere actuală: discurs, practică, reprezentare. (p. 28)
Reluăm cu conştiinciozitate aceste aspecte prezentate în capitolul „Pe marginea falezei”. Interesul pentru text i-a făcut pe istorici să se întoarcă la arhive, făcând din ele nu un obiect auxiliar, secundar, cu un obiect de studiu în sine, „în organizarea lor discursivă şi materială, în condiţiile lor de producere şi în utilizăriloe lor strategice.” (p. 23) Spre exemplu, „paleografia şi studiul diplomelor s-a transformat astfel într-o istorie a folosirii sociale a scrisului”. (p. 23) Vom reveni asupra noţiunii de „sociologie a textelor” elaborată de McKenzie. Lipsa de inhibiţie şi familiarizarea faţă de texte pe care o adoptă istoricii este o trăsătură întâlnită mult mai devreme la istoria literaturii, a filozofiei şi a ştiinţelor.
Istoricii devin conştienţi că şi ei sunt „producători de texte” (p. 24), ei pun pe tapet imaginea scrierii istoriei ca o poveste. De aici este un pas mic până la luarea în discuţie a gradului de ficţionalitatea a povestirii istorice. Deconstrucţia se produce treptat, sub ochii noştri, dintr-un discurs al adevărului absolut, o prezentare definitivă a evenimentelor trecutului, din imaginea istoricului ca deţinător al adevărului; iată noul tablou: istoricul devine un „povestaş” care îşi confecţionează personajele, care prin limbaj deformează realitatea, construind fără să vrea ficţiuni şi realităţi posibile. Nu numai istoricii, dar şi cititorii de istorie, încep să pună la îndoială adevărul istoric, certitudinile li se zdruncină şi să resimte o nelinişte generală.
Autorul nu ne lasă suspendaţi în hăul relativismului. El evocă în continuare, sub expresia lui P. Ricoeur, „realismul critic al cunoaşterii istorice”, „a new theory of objectivity”, pentru a atribui istoriei „statutul de cunoaştere adevărată”, un punct nevralgic de astăzi ce trezeşte neliniştea. R. Chartier conturează un posibil traseu al istoriei către cunoaştere, „de la arhivă la text, de la text la scriitură şi de la scriitură la cunoaştere” (p. 27).
O trăsătură a cărţii este caracterul didactic, detaliile (autobiografice şi nu numai) care ţin de formarea ca istoric, ceea ce m-a determinat să îi dau operei de faţă statul de manual de istoriografie. Autorul vorbeşte, dându-se ca exemplu, despre două exigenţe ale activităţii unui istoric. Este vorba în primul rând de specializare: „identitatea fiecărui istoric este dată de munca lui într-un teritoriu specific care îi defineşte competenţa proprie”. (p. 28) A doua cerinţă este ca istoricul să dialogheze şi cu alte discipline, cu alte abordări ca cele filozofice, literare, sociologice. Cartea însăşi este structurată pe scheletul format de aceste exigenţe.
În Introducerea primei părţi a studiului, R. Chartier se plasează în tradiţia istoriografiei socioculturale, în descendenţa Şcolii de la „Annales”, ceea ce nu-l împiedică să se interogheze mereu asupra conceptelor vehiculate în revista Şcolii. Impresia că istoria a intrat în criză din anii 1960 vine, susţine autorul, din lepădarea de certitudini, adică a paradigmelor folosite în acei ani. Urmează, astfel, prezentarea unor concepte, a câtorva mutaţii şi ciocniri de idei. Paginile ce vin au menirea de a clarifica concepte mari, uneori vagi, sau cum spune R. Chartier, „acest teritoriu imens şi confuz” (p. 37), ca istoria intelectuală, istoria mentalităţilor, istoria ideilor. Sunt concepte de care s-a făcut abuz, s-au vulgarizat, s-au banalizat.
Ce cuprinde istoria ideilor sub cupola sa atât de generoasă, „precum o debara primtoare”, aşa cum o compară, la un moment dat, Dupront? (p. 53) Expresia „histoire des idées”, ne spune autorul, nici nu a existat în Franţa, pentru că monopolul şi orientarea vocabularului au fost preluate de istoricii de la „Annales”. Aceştia ignoră anumite aspecte şi domenii ce nu le trezesc interesul. Istoricii francezi, reuniţi în jurul crezului mentalităţilor colective, au trăit exclusivist, au fost reticenţi la alte forme de manifestare, cum ar fi analizele istoriei intelectuale inspirate din epistemologie, astfel că revista „Annales”-lor nu semnalează apariţiile cărţilor lui Bachelard, Koyré, Canguilhem. Refuzul i-a privat pe francezi de nişte concepte ce le-ar fi putut fi utile în obstinanta analiză cantitativă şi statistică, consideră R. Chartier. (p. 57) Autorul nu se fereşte să amendeze această îndoctrinare a istoricilor francezi care au neglijat şi alte abordări, de care s-ar fi putut lăsa inspiraţi cu folos în cercetările lor. Ei au mai neglijat şi relaţia dintre opere şi societate, distanţându-se de istoricii literaturii şi ideilor.
Bătălia formulărilor potrivite, optime, lupta cuvintelor, dar şi imprecizia traducerilor au făcut ca fiecare ţară să aibă o sintagmă proprie: istoriografia americană cuprinde „intellectual history” şi „history of ideas”, în Germania se foloseşte „Geistesgeschichte”, în Italia este uzuală „Storia intellettuale”.
Preluând clasificarea lui R. Darnton din „The Past Before Us...”, istoria intelectuală cuprinde „istoria ideilor (studiul gândurilor sustematice, în general în tratate filozofice), istoria intelectuală propriu-zisă (studierea gândurilor informale, a curentelor de opinie şi a tendinţelor literare), istoria socială a ideilor (studiul ideologiilor şi al difuzării ideilor), şi istoria culturală (studiul culturii în sens antropologic, incluzând viziunile despre lume şi mentalităţile colective)” (p. 36)
Pentru a clarifica noţiunea de mentalitate, R. Chartier îl citează pe R. Mandrou: „ceea ce este gândit şi simţit, câmpul inteligenţei şi al afectivităţii” (p. 47) De la J. Le Goff preia prezentarea noţiunilor de „mentalitate a unui individ” („este tocmai ce are el în comun cu ceilalţi”, chiar dacă este o mare personalitate) şi de „istoria mentalităţilor” („nivelul istoriei mentalităţilor este cel al cotidianului şi al automatului, este ceea ce scapă subiecţilor individuali din istorie pentru că defineşte conţinutul impersonal al gândirii lor”). (p. 46)
Întâlnim numeroase fragmente care esenţializează principalele proiecte de cercetare în istoriografie. Reconstituirea sentimentelor şi a sensibilităţii unei epoci face parte din demersul lui L. Febvre. „Categoriile psihologice esenţiale, cele care constituie timpul şi spaţiul, producţia imaginarului, percepţia colectivă a activităţilor umane, sunt observate şi investigate în ce au ele mai deosebit în funcţie de epocile istorice.” (p.48)
Apariţia istoriei culturale ca domeniu inovator este datată din anii 1960, deşi nu este un univers cu totul nou. R. Chartier susţine că ea preia din „problematicile şi metodologiile care au asigurat succesul istoriei socio-economice”, (p. 49) ceea ce presupune abordarea domeniului mental şi afectiv, utilizând documente, statistici, operând cu grile sociale şi profesionale, cu clasificări intelectuale, profesionale, culturale. În contextul acestei domnii a cantitativului, în anii 1960 apar câteva nume – cum ar fi L. Goldmann, J. Ehrard – care pun accentul pe excepţional, singular ? ca fiind reprezentativ pentru reconstituirile istorice. Marii scriitori şi filozofi exprimă cu cea mai mare coerenţă, prin operele lor esenţiale, conştiinţa grupului social din care fac parte; ei sunt cei care ating «maximum de conştientizare posibilă a grupului social pe care îl exprimă»”. (p. 53) Astfel se explică refuzul istoriei culturale de a aborda dimensiunea cantitatitativă în cercetare. Tot de aici provine apropierea faţă de texte şi încrederea în puterea lor de sugestie.
Dimensiunea limitat-încorsetată a acestei cronici nu permite să ne oprim asupra unui subcapitol („Decupaje sub semnul întrebării”) extrem de inspirat care tratează cuplurile de opoziţii savant – popular, creaţie – consum, realitate – ficţiune.
O mutaţie importantă s-a produs datorită unei noi optici – istoria a fost văzută ca o povestire, ceea ce a apropiat-o de literatură şi de ficţiune. Capitolul „Istoria între naraţiune şi cunoaştere” reprezintă câteva pagini concludente în acest sens. Sunt amintiţi câţiva susţinători care vin să argumenteze în favoarea noii viziuni: M. de Certeau, P. Ricoeur, J. Rancière. Discursul de ficţionalizare şi literaturizare excesivă sau exculusivă a istoriei trebuie temperat. „Chiar dacă scrie într-o formă «literară», istoricul nu face literatură. Şi asta din cauza dublei sale dependenţe. Dependenţă faţă de arhivă, deci faţă de trecutul a cărui urmă este aceasta. (...) Dependenţă apoi în raport cu criteriile de ştiinţificitate şi cu operaţiile tehnice specifice «meseriei»”. (p. 109)
Deşi autorul se află în acord cu perspectiva unei istorii ţesută ca naraţiune, cusătura acestei povestiri trebuie să meargă pe urma unei croieli fine, rigide, bazate pe ştiinţificitate şi adevăr. Concluzionând, R. Chartier vine să reteze mişcările separatiste şi extremiste. „Să abandonăm această intenţie de adevăr, poate lipsită de măsură dar cu siguranţă fundamentală, ar însemna să lăsăm loc liber tuturor falsificărilor, tuturor impostorilor care, trădând cunoaşterea, rănesc memoria. Istoricii, făcându-şi meseria, trebuie să fie vigilenţi.” (p. 111) Citatul consolidează funcţia acestui studiu de manual pentru formarea unui istoric onest. Se întrevede aici spiritul didactic, „sfătos” al autorului.
Următorul capitol tratează în special opera lui H. White, analizându-i metoda, limbajul şi teoriile propuse. Sancţionează, astfel, ambiguitatea discursului (p. 114) printr-o tehnică ce face uz de numeroase interogaţii. Aceste întrebări formulate de R. Chartier îi creează o complicitate cu cititorul, solicitându-l să participe în analiză. Paginile devin o cercetare vie, ce intrigă, incită cititorul şi dinamizează discursul. Autorul pune semnul întrebării şi la metoda lui H.White.
„Introducerea” celei de-a două părţi, „Lecturi”, debutează cu o interogaţie, după ce autorul se plasează într-o generaţie, sub sfera de influenţă a lui M. Foucault, M de Certeau şi Louis Marin. (p. 133) Urmează câte un capitol – caracter sintetic, critic şi analitic – destinat fiecărui „mentor”, în care subliniază ideile operelor lor.
Ultima parte este concretizarea proiectului de deschidere a istoriei către alte discipline. Fiecare capitol tratează relaţia istoriei cu geografia, sociologia, filozofia, respectiv cu critica literară. Abordările deschid piste numeroase de cercetare, un cititor specialist le poate lua drept sursă de inspiraţie. Numai în relaţia istoriei cu literatura se deschid abordări ca istoria cărţii, critica textuală, sociologia culturală.
Pledoaria, prin studiile lui D. F. McKenzie, pentru bibliografie şi biblioteci este convingătoare, cuceritoare într-o lume în care tehnologiile electronice tind să dea altă valoarea cărţilor. Istoricul trebuie să fie din nou vigilent la aceste aspecte în care este implicat textul – relaţia cu editorul, cu librarul, ancorarea sa în contextul istoric, dependent de lecturile care îi dau materialitate, semnificaţie şi îl valorizează. Astfel, responsabilitatea istoricului este mare.
Privită prin ochii autorului, istoria capătă valoare nu atunci când se izolează, ci atunci când este generoasă şi deschisă colaborării cu alte domenii.
Călătoria prin paradigmele istoriografiei din secolul al XX-lea – pornind din anii 1920, de la şcoala Annales – vine să le pună sub semnul interogaţiei şi al ochiului critic, pentru a arăta criza sau, diplomatic spus, neliniştea în care se află istoriografia astăzi.

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii