marți, 17 mai 2011

Muzica unei vieţi, muzica unei lumi... interioare - Poeme de Raul Coldea


"Inspiration sleep" de Raluca Iov  http://ralucaiov.blogspot.de/

Raul Coldea ne propune o lume atipică, lumea lui interioară, destul de ermetică, capricioasă, crudă, uneori sadică, alteori incoerentă. Poezia lui – am putea spune, lumea lui – este un spaţiu al libertăţii, al întâlnirilor suprinzătoare de imagini, al asocierilor inedite de cuvinte, un univers în mişcare, nomad, deloc static, ca o promenadă în care îţi permiţi să contempli şi ce e în jurul tău.
E ca şi cum ţi-ai scoate câinele (interior, fireşte) la plimbare (interioară, fireşte), exerciţiu greu de îndeplinit astăzi într-o lume orientată într-o altă direcţie (exterioară, fireşte). Păcat că ştim de la început locaţia – interiorul. Ne-ar fi plăcut să fim surprinşi şi să ni se dezvăluie mai târziu unde se petrece totul. Chiar dacă ştim unde, nu ştim cum, ne agăţăm de cuvinte ca de nişte liane, trebuie să avem exerciţiul lecturii de poezie, altfel, prin citit de noviciat, e mult mai greu de ajuns acolo, în adâncuri. E drept, nu oricine poate ajunge să plimbe câinele lui Raul Coldea şi să-i urmărească gândurile, fanteziile.

La finalul ultimului poem veţi asculta şi un concert a lui John Cage, liniştea din interiorul poetului, unde plămânii sunt tăcuţi, sângele se opreşte în loc, pleoapele rămân într-o aceeaşi clipită, buzele nu mai freamătă, nici inima nu mai bate pentru 4 minute şi 33 de secunde şi 5 poezii.
(prezentare de Ioana Manta-Cosma)


câinele prin mine
ploaia este atunci când cineva strănută
şi apoi pleacă la culcare
pe animalul care iese din întunericul lui
noi îl iubim şi îl desenăm cu albastru

odată îmi plimbam liniştit câinele prin mine
(imaginasem pentru el un câmp de maci imens)
dezlipisem nişte cuvinte vechi de pe o fotografie
le răsuceam pe toate părţile erau călduţe miroseau frumos
voiam să îmi construiesc din ele o casă
câinele mă plimba prin el fluierând a pagubă
nici nu mai ştiu cine lătra mai tare

fusese destul de călduţ toată ziua
dimineaţă mă îmbrăcasem într-o singurătate subţire
şi pornisem la pas cu gândul să-mi obosesc câinele
de altfel ajunsesem pe la jumătatea drumului când ploaia
a rupt sfoara cu care era legată

(despre cum ne-a sfâşiat şi ne-a dat păsărilor
nu voi povesti
nici despre singurătatea subţire care a pătruns şi devora carnea)

haosul
puţin întuneric de parcă urma ultimul monolog
al cine ştie cui
apoi lumina prin membrana fragilă
desenând oamenii şi
liniştea cu o singură linie
continuă

am fi putut desigur să fim afară
ploaia e o mamă care ne mângâie pe creştet când suntem cuminţi





dacă ochii ei ar avea nume le-ar zice hiroshima şi nagasaki
există o femeie
care poartă în ea toate tragediile pământului

când i-am aflat numele
m-am foit puţin m-am răsfoit
ca pe un dicţionar
voiam cumva să învăţ limba aceea în care s-a închinat
prima dată

o vedeam plecând mereu cred că eram puţin
caraghios
aşteptam să cadă peste mine
un bloc un autobuz plin de nomazi ceva
orice
vă zic
cea mai mică tragedie îşi are locul ei special acolo
înăuntru


să o fi văzut astăzi
cum îşi lingea rănile cum luau foc rachetele
când intrau în întunericul ei

ţi-ai fi dorit poate
să treceţi împreună strada
înainte să îşi mângâie în pace morţii
cenuşile pe care Dumnezeu le-a lipit de trotuar
cu gumă de mestecat

nu i-am zis nimic
poate doar pa ne vedem cât de curând

spre seară am tras lumina
înăuntru am tăiat-o în bucăţi mici
am ascuns-o prin felinare
şi iată-mă aşteptând




femeia care a dresat moartea
Pesemne învăţase pe de rost numele morţii, Era destul de
târziu, miile de felinare erau sparte,
doar liniştea se bălăcea goală în apele adânci ale
sufletului.

Despre mine nu au scris niciodată poeţii,
se gândea ea şi pâinea de pe masă începea să se
mănânce singură şi toate războaiele din lume se terminau
si nimeni nu era învingător,

Eu o priveam, aşa întunecată cum era, ea strivea întunericul din ochi
ca să mă vadă mai bine,
vino mai aproape îmi spunea,
cât să simţi frigul care s-a cuibărit în mine,
cât să îti roadă puţin degetele de la picioare
câinele acesta găunos
pe care l-am găsit hoinărind pe străzi
şi care mă iubeşte de parcă
eu
aş fi moartea lui,

Vino mai aproape, să nu îţi fie frică,
îmi spunea,
eu simţeam limba rece a câinelui pe degete,
el mă privea curios şi speriat,
de parcă ar fi vazut o fantomă,
de parcă nu el ar fi fost moartea mea.


pisica din colivie
eu sunt pisica din colivie
din ochii mei
s-au adăpat lighioanele acestui secol trist

cât de aproape treci pe lângă mine
doar braţele în care îşi presimt liniştea au
gheare crescute în carne

iar se face târziu
cele o mie de lacăte cei o mie de oameni
fiecare cu inima lui părăsită
chei care deschid
alte întunericuri

eu sunt pisica din colivie
nici măcar nu trebuie să faci vreun pas înapoi
vino mai aproape nu-şi feri ochii
limpezeşte-ţi goliciunea îţi voi vorbi
despre singurătate

apoi voi înălţa în tine o închisoare de sticlă
sunt pisica din colivie născătoare de pui vii îmi sunt
mereu din întunericul de afară în întunericul tău
femeie voi fugi
cum dintr-o mare fără margini
în pieptul de argint al
pescăruşului







şi dacă voi trece marea aceasta
mi-ai spus că fiecare greşeală
îşi are apa ei adâncă
credeam că e uşor să înoţi

voi pleca şi de aici în umbra
paşilor mei
toate lucrurile pe care le-am visat
rostogolindu-se înspre înapoi
până când eu însumi voi redeveni
ghem

până la urmă avem cu toţii o casă
acolo ne dezamorsăm nebuniile şi ne oprim
un timp pentru odihnă

plec de aici
atâta linişte în mine
aş putea să-mi invit îngerii la concert

Comentarii

Translate this blog