Invitaţie la concert

Întoarsă recent de pe meleagurile flamande, marcată profund de disensiunile valono-flamande ce macină acele plaiuri, preşedinta Comisiei pentru Dirijat, Orchestrat şi Fredonat, Otilia Badea, s-a pus vârtos pe muncit. Cum peisajul muzical autohton jinduia vizibil după un suflu dirijoral proaspăt, a pus bagheta la treabă. Aşadar, iubite cetitorule, inamorat al muzicii clasice, te aşteptăm să ni te alături.

Din dorinţa de a spori ispita, dirijoarea noastră s-a spetit două zile să încropească o scurtă prezentare a lucrării pe care urmează să o conducă.

"Din seria evenimentelor/recomandărilor muzicale bonţidene vă propunem de această dată sonorităţile franceze postromantice ale liturghiei spre amintirea celor trecuţi în nefiinţă, şi anume Reqviem-ul lui Gabriel Fauré.

Faure a fost discipolul lui Camille Saint-Saëns la Şcoala de muzică religioasă şi clasică, şi deşi nu a studiat la Conservator, Fauré a predat şi condus Conservatorul din Paris timp de 15 ani. Datorită activităţii de organist şi profesor de compoziţie şi-a câştigat mai greu recunoaşterea ca şi compozitor. Însă, cu toate că nu şi-a dedicat timpul în întregime compoziţiei, Fauré a reuşit să îşi delimiteze un stil propriu în muzica franceză, stil ce stă la baza dezvoltării Impresionismului de către Debussy si Ravel.

Ca maestru de cor şi organist, Faure a gândit un alt fel de a scrie muzica religioasă. A dorit altceva decât stilul belcantoului, celebru la acea vreme în Paris, şi altceva decât stilul supradimensionat al romantismului germanic, ce împânzea Europa. Deşi a scris câteva lucrări ce implică şi orchestra, talentul său rezidă în lucrări camerale sau pentru pian. Stilul său individual, auster cu un limbaj armonic de factură impresionistă, contrastează cu muzica de tradiţie Austro- Germană ce a dominat Europa de la Beethoven până inclusiv secolul al XX-lea.

Subtilitatea muzicii lui Fauré şi concentrarea pe ansamblu redus i-au făcut pe mulţi să îl acuze de lipsă de profunzime, o judecată pornind de la premisele greşite ale raportului direct proporţional al valorii unei muzici cu mărimea sau îndrăzneala ei. Fauré evită intenţionat grandoarea scriiturii orchestrale şi preferă în schimb subtilitatea şi eleganţa unei muzici melodioase cu care şi-a câştigat suficienţi admiratori.

Reqviemul a fost compus în 1888, iar motivele care l-au determinat sunt destul de neclare. Nu a afirmat niciodată că ar fi în memoria cuiva special (posibil părinţilor decedaţi în preajma conceperii lucrării), ci doar de dragul de a scrie un Reqviem. Din cele trei versiuni existente, această ultimă variantă ce datează din anul 1900 (controversată ca autenticitate) este şi cea mai amplă ca orchestraţie, cu adaosul partidelor de vioară şi a suflătorilor din lemn, deşi centrul de greutate al acompaniamentului se află în zona corzilor grave (viole violonceli, contrabasi).

Fără să uzeze de frazări sau orchestraţii supradimensionate de genul Wagner sau Berlioz, Fauré a gândit Reqviemul său la o scara mult mai mică, folosind atât o orchestraţie redusă la minimum necesar, cât şi o paletă de nuanţe ce nu depăşeşte per ansamblu mezzoforte. În schimb, Fauré foloseşte gradaţii subtile de dinamică, culoare şi armonie pentru a obţine efectele dorite. De cele mai multe ori, gradaţiile revin timpilor accentuaţi ai prozodiei textului.

În derularea momentelor, Reqviemul lui Fauré se detaşează de textul standard al liturghiei prin inserarea a două părţi noi : liricul Pie Jesu al sopranei si transcedentalul In Paradisum în acompaniamentul murmurat al harpei. De asemeni, a omis Dies Irae şi Tuba Mirum, care pentru mulţi compozitori sunt oportunităţi de a exploata la maxim posibilităţile dramatice ale partidei corale şi orchestrale. Prin urmare, atmosfera creată de Fauré este una de pace şi serenitate, lucrarea fiind adeseori descrisă ca un Reqviem fără Ziua Judecăti. În comparaţie cu capodoperele la scară mai mare ale lui Verdi, Brahms sau Berlioz, Reqviemul lui Fauré pare gentil şi cuminte, fiind o muzică ce sugerează o trecere lipsită de tragism, senină, spre lumea cea veşnică.