Treceți la conținutul principal

În căutarea unui roman. Nora Iuga, Săpunul lui Leopold Bloom - Ioana Manta-Cosma


Ioana Manta-Cosma

Nora Iuga, „Săpunul lui Leopold Bloom”, Roman, Ediţia a II-a, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, 315 p.

Deschidem cartea, se face lumină şi începem să vedem în jur. Privirea se îndreaptă instinctiv spre ochiul de fereastră, lucrurile de afară prind contur. Suntem în camera îngustă a unui bloc comunist, geamul are probabil jaluzele rulate din cârpă roşiată ca de cărămidă, ne fixăm docili privirea şi aşteptăm ca autoarea să ne îndrume în contemplare. Intervine însă un clişeu folosit de naratori pentru a configura imagini vizuale: ni se dă senzaţia că un aparat de filmat umblă odată cu privirea noastră prin lumea romanului. Avem, astfel, impresia că imaginea este regizată, scenariul premeditat, sforile trase de un demiurg. Ochii se obişnuiesc treptat cu obscuritatea din cameră.

Textul stă ancorat în două ape, cea a realului – unde romanul este o autobiografie, unde numele personajelor coincid cu cele din viaţa reală (doamna Norica este însăşi scriitoarea, iar Nino este soţul ei) – şi cea a ficţiunii, unde se învârt doamna E., Nicki Bîrsan şi alte personaje, cărora, cu minim efort, le găsim şi lor corespondenţe în realitate. Pasajele onirice, confesiunile cele mai intime, fragmentele experimentale, momentele de apariţie ale doamnei Oprişan şi multe alte texte diferite între ele ca limbaj, tehnică, tematică, îşi găsesc un loc confortabil (oare confortabil?) în roman. Datorită acestei diversităţi a fragmentelor, romanul poate să ne pară greu de stăpânit. Tehnicile prin care inserează părerile cititorilor despre un personaj sunt de un postmodernism extrem. Cuvintele care cad pe hârtie în zvâcnirile şi ezitările autoarei, etapă la care cititorii iau parte –un fel de „arta de a nu scrie un roman” – este tot un act postmodern premeditat, altfel spus, ni se arată cusătura din dosul covorului, nodurile şi modelele din covorul persan, în culori spălăcite.
Romanul se desfăşoară captivant, facem cunoştinţă cu un personaj desprins din realitate, cu care mulţi din noi am fost nevoiţi să ne confruntăm. Este vecina de mahala, iubitoarea de kitchuri şi bârfe, indiscretă, vulgară, inocentă în prostia ei. Doamna Oprişan vorbeşte cu propria voce în roman, însă câteodată are anumite reflecţii şi replici prea înţelepte şi subtile pentru tipologia ei, moment în care se vede mâna fină a scriitoarei. „io crez că nimic pe lumea asta nu are un gust dulce ca aeru`.” (p. 232) Personajul poate deveni, astfel, neverosimil. Vecina Oprişan este „balaurul” din basmul acestui roman, cu alte cuvinte, răul necesar. Doamna Oprişan este „firul Ariadnei” în romanul de faţă, ea apare constant, celelalte personaje dispar în nori de abur, tehnicile de construcţie narativă sunt epuizate, cititorii îşi consumă toate părerile despre un alt personaj, diversele scenarii se consumă rapid, iar vecina revine cu încăpăţânare şi bate la uşa romanului, îşi spune replicile, între timp, gândurile autoarei sunt aşternute pe hârtie, doamna Oprişan nu se inhibă, intră în casă peste noi, ne simţim prost că o desconsiderăm, pare chiar simpatică, binevoitoare, uneori glumeaţă, ea vorbeşte în continuare, îşi rosteşte jurnalul constant, cu fidelitate, în mici fragmente confesive.
Romanul reconstituie şi lumea din perioada comunistă, suprinzând anumite imagini reprezentative (poate prea reprezentative, ca să evit termenul de „clişee”): dărâmarea unei biserici, statul la coadă, indivizi care scapă de Canal printr-un mic compromis, programul restrâns şi repetitiv de la televizor. Subiectul pare să li se pară unora epuizat, plictisitor, datorită inflaţiei de opere ce abordează „epoca de aur”. Contează mai mult cum este scris romanul comunismului, şi nu subiectul în sine.
Inserarea numeroaselor date autobiografice favorizează o investigare de critică genetică, o construcţie a unei viziuni şi din afara romanului, în viaţa autoarei şi în epoca în care a trăit în timp ce scria. Poate fi, deci, un document valoros care să refacă din perspectiva viziunii beletristice epoca totalitară.
Pe alocuri ludică, autoarea mânuieşte jocurile şi tehnicile de scriitură, acolo unde postmodernismul se depăşeşte pe sine. Scriitoarea intervine în text, comunică cu cititorii, îi sfidează, le aduce sub nas necuvinte, spaţii vide în plin roman – se descotoroseşte de cuvinte, chiar atunci când trebuie să le înşire pe hârtie pentru a scrie cartea de faţă. În roman sunt inserate chestionare cu cititori, un interviu cu autoarea (p. 233), fragmente de un realism evident din viaţa în comunism, pasaje onirice, gânduri puse pe tapet, scrisori inserate în roman, şi multe alte fragmente eterogene, disparate.
Romanul se încheie cu o altă imagine vizuală, contemplarea unei fotografii a autoarei. Ce altceva este acest roman autobiografic decât o fotografie-portret?
Cuceritor şi surpinzător la început, romanul pare că se zbate pe patul de moarte după aprozimativ o sută cincizeci de pagini de viaţă. Asistăm în continuarea la resuscitarea cărţii, ni se aduc pe scenă prin cele mai neconvenţionale metode diverse teme, până când autoarea îşi dă seama că grija pentru opiniile cititorilor este inutilă, publicul nu mai contează, romanul se stinge, apare un ultim prim plan cu fotografia autoarei, priviţi-o, acesta este romanul.

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii