Ioana Manta-Cosma
Nora Iuga, „Săpunul lui Leopold Bloom”, Roman, Ediţia a II-a, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, 315 p.
Deschidem cartea, se face lumină şi începem să vedem în jur. Privirea se îndreaptă instinctiv spre ochiul de fereastră, lucrurile de afară prind contur. Suntem în camera îngustă a unui bloc comunist, geamul are probabil jaluzele rulate din cârpă roşiată ca de cărămidă, ne fixăm docili privirea şi aşteptăm ca autoarea să ne îndrume în contemplare. Intervine însă un clişeu folosit de naratori pentru a configura imagini vizuale: ni se dă senzaţia că un aparat de filmat umblă odată cu privirea noastră prin lumea romanului. Avem, astfel, impresia că imaginea este regizată, scenariul premeditat, sforile trase de un demiurg. Ochii se obişnuiesc treptat cu obscuritatea din cameră.
Textul stă ancorat în două ape, cea a realului – unde romanul este o autobiografie, unde numele personajelor coincid cu cele din viaţa reală (doamna Norica este însăşi scriitoarea, iar Nino este soţul ei) – şi cea a ficţiunii, unde se învârt doamna E., Nicki Bîrsan şi alte personaje, cărora, cu minim efort, le găsim şi lor corespondenţe în realitate. Pasajele onirice, confesiunile cele mai intime, fragmentele experimentale, momentele de apariţie ale doamnei Oprişan şi multe alte texte diferite între ele ca limbaj, tehnică, tematică, îşi găsesc un loc confortabil (oare confortabil?) în roman. Datorită acestei diversităţi a fragmentelor, romanul poate să ne pară greu de stăpânit. Tehnicile prin care inserează părerile cititorilor despre un personaj sunt de un postmodernism extrem. Cuvintele care cad pe hârtie în zvâcnirile şi ezitările autoarei, etapă la care cititorii iau parte –un fel de „arta de a nu scrie un roman” – este tot un act postmodern premeditat, altfel spus, ni se arată cusătura din dosul covorului, nodurile şi modelele din covorul persan, în culori spălăcite.
Romanul se desfăşoară captivant, facem cunoştinţă cu un personaj desprins din realitate, cu care mulţi din noi am fost nevoiţi să ne confruntăm. Este vecina de mahala, iubitoarea de kitchuri şi bârfe, indiscretă, vulgară, inocentă în prostia ei. Doamna Oprişan vorbeşte cu propria voce în roman, însă câteodată are anumite reflecţii şi replici prea înţelepte şi subtile pentru tipologia ei, moment în care se vede mâna fină a scriitoarei. „io crez că nimic pe lumea asta nu are un gust dulce ca aeru`.” (p. 232) Personajul poate deveni, astfel, neverosimil. Vecina Oprişan este „balaurul” din basmul acestui roman, cu alte cuvinte, răul necesar. Doamna Oprişan este „firul Ariadnei” în romanul de faţă, ea apare constant, celelalte personaje dispar în nori de abur, tehnicile de construcţie narativă sunt epuizate, cititorii îşi consumă toate părerile despre un alt personaj, diversele scenarii se consumă rapid, iar vecina revine cu încăpăţânare şi bate la uşa romanului, îşi spune replicile, între timp, gândurile autoarei sunt aşternute pe hârtie, doamna Oprişan nu se inhibă, intră în casă peste noi, ne simţim prost că o desconsiderăm, pare chiar simpatică, binevoitoare, uneori glumeaţă, ea vorbeşte în continuare, îşi rosteşte jurnalul constant, cu fidelitate, în mici fragmente confesive.
Romanul reconstituie şi lumea din perioada comunistă, suprinzând anumite imagini reprezentative (poate prea reprezentative, ca să evit termenul de „clişee”): dărâmarea unei biserici, statul la coadă, indivizi care scapă de Canal printr-un mic compromis, programul restrâns şi repetitiv de la televizor. Subiectul pare să li se pară unora epuizat, plictisitor, datorită inflaţiei de opere ce abordează „epoca de aur”. Contează mai mult cum este scris romanul comunismului, şi nu subiectul în sine.
Inserarea numeroaselor date autobiografice favorizează o investigare de critică genetică, o construcţie a unei viziuni şi din afara romanului, în viaţa autoarei şi în epoca în care a trăit în timp ce scria. Poate fi, deci, un document valoros care să refacă din perspectiva viziunii beletristice epoca totalitară.
Pe alocuri ludică, autoarea mânuieşte jocurile şi tehnicile de scriitură, acolo unde postmodernismul se depăşeşte pe sine. Scriitoarea intervine în text, comunică cu cititorii, îi sfidează, le aduce sub nas necuvinte, spaţii vide în plin roman – se descotoroseşte de cuvinte, chiar atunci când trebuie să le înşire pe hârtie pentru a scrie cartea de faţă. În roman sunt inserate chestionare cu cititori, un interviu cu autoarea (p. 233), fragmente de un realism evident din viaţa în comunism, pasaje onirice, gânduri puse pe tapet, scrisori inserate în roman, şi multe alte fragmente eterogene, disparate.
Romanul se încheie cu o altă imagine vizuală, contemplarea unei fotografii a autoarei. Ce altceva este acest roman autobiografic decât o fotografie-portret?
Cuceritor şi surpinzător la început, romanul pare că se zbate pe patul de moarte după aprozimativ o sută cincizeci de pagini de viaţă. Asistăm în continuarea la resuscitarea cărţii, ni se aduc pe scenă prin cele mai neconvenţionale metode diverse teme, până când autoarea îşi dă seama că grija pentru opiniile cititorilor este inutilă, publicul nu mai contează, romanul se stinge, apare un ultim prim plan cu fotografia autoarei, priviţi-o, acesta este romanul.
Nora Iuga, „Săpunul lui Leopold Bloom”, Roman, Ediţia a II-a, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, 315 p.
Deschidem cartea, se face lumină şi începem să vedem în jur. Privirea se îndreaptă instinctiv spre ochiul de fereastră, lucrurile de afară prind contur. Suntem în camera îngustă a unui bloc comunist, geamul are probabil jaluzele rulate din cârpă roşiată ca de cărămidă, ne fixăm docili privirea şi aşteptăm ca autoarea să ne îndrume în contemplare. Intervine însă un clişeu folosit de naratori pentru a configura imagini vizuale: ni se dă senzaţia că un aparat de filmat umblă odată cu privirea noastră prin lumea romanului. Avem, astfel, impresia că imaginea este regizată, scenariul premeditat, sforile trase de un demiurg. Ochii se obişnuiesc treptat cu obscuritatea din cameră.
Textul stă ancorat în două ape, cea a realului – unde romanul este o autobiografie, unde numele personajelor coincid cu cele din viaţa reală (doamna Norica este însăşi scriitoarea, iar Nino este soţul ei) – şi cea a ficţiunii, unde se învârt doamna E., Nicki Bîrsan şi alte personaje, cărora, cu minim efort, le găsim şi lor corespondenţe în realitate. Pasajele onirice, confesiunile cele mai intime, fragmentele experimentale, momentele de apariţie ale doamnei Oprişan şi multe alte texte diferite între ele ca limbaj, tehnică, tematică, îşi găsesc un loc confortabil (oare confortabil?) în roman. Datorită acestei diversităţi a fragmentelor, romanul poate să ne pară greu de stăpânit. Tehnicile prin care inserează părerile cititorilor despre un personaj sunt de un postmodernism extrem. Cuvintele care cad pe hârtie în zvâcnirile şi ezitările autoarei, etapă la care cititorii iau parte –un fel de „arta de a nu scrie un roman” – este tot un act postmodern premeditat, altfel spus, ni se arată cusătura din dosul covorului, nodurile şi modelele din covorul persan, în culori spălăcite.
Romanul se desfăşoară captivant, facem cunoştinţă cu un personaj desprins din realitate, cu care mulţi din noi am fost nevoiţi să ne confruntăm. Este vecina de mahala, iubitoarea de kitchuri şi bârfe, indiscretă, vulgară, inocentă în prostia ei. Doamna Oprişan vorbeşte cu propria voce în roman, însă câteodată are anumite reflecţii şi replici prea înţelepte şi subtile pentru tipologia ei, moment în care se vede mâna fină a scriitoarei. „io crez că nimic pe lumea asta nu are un gust dulce ca aeru`.” (p. 232) Personajul poate deveni, astfel, neverosimil. Vecina Oprişan este „balaurul” din basmul acestui roman, cu alte cuvinte, răul necesar. Doamna Oprişan este „firul Ariadnei” în romanul de faţă, ea apare constant, celelalte personaje dispar în nori de abur, tehnicile de construcţie narativă sunt epuizate, cititorii îşi consumă toate părerile despre un alt personaj, diversele scenarii se consumă rapid, iar vecina revine cu încăpăţânare şi bate la uşa romanului, îşi spune replicile, între timp, gândurile autoarei sunt aşternute pe hârtie, doamna Oprişan nu se inhibă, intră în casă peste noi, ne simţim prost că o desconsiderăm, pare chiar simpatică, binevoitoare, uneori glumeaţă, ea vorbeşte în continuare, îşi rosteşte jurnalul constant, cu fidelitate, în mici fragmente confesive.
Romanul reconstituie şi lumea din perioada comunistă, suprinzând anumite imagini reprezentative (poate prea reprezentative, ca să evit termenul de „clişee”): dărâmarea unei biserici, statul la coadă, indivizi care scapă de Canal printr-un mic compromis, programul restrâns şi repetitiv de la televizor. Subiectul pare să li se pară unora epuizat, plictisitor, datorită inflaţiei de opere ce abordează „epoca de aur”. Contează mai mult cum este scris romanul comunismului, şi nu subiectul în sine.
Inserarea numeroaselor date autobiografice favorizează o investigare de critică genetică, o construcţie a unei viziuni şi din afara romanului, în viaţa autoarei şi în epoca în care a trăit în timp ce scria. Poate fi, deci, un document valoros care să refacă din perspectiva viziunii beletristice epoca totalitară.
Pe alocuri ludică, autoarea mânuieşte jocurile şi tehnicile de scriitură, acolo unde postmodernismul se depăşeşte pe sine. Scriitoarea intervine în text, comunică cu cititorii, îi sfidează, le aduce sub nas necuvinte, spaţii vide în plin roman – se descotoroseşte de cuvinte, chiar atunci când trebuie să le înşire pe hârtie pentru a scrie cartea de faţă. În roman sunt inserate chestionare cu cititori, un interviu cu autoarea (p. 233), fragmente de un realism evident din viaţa în comunism, pasaje onirice, gânduri puse pe tapet, scrisori inserate în roman, şi multe alte fragmente eterogene, disparate.
Romanul se încheie cu o altă imagine vizuală, contemplarea unei fotografii a autoarei. Ce altceva este acest roman autobiografic decât o fotografie-portret?
Cuceritor şi surpinzător la început, romanul pare că se zbate pe patul de moarte după aprozimativ o sută cincizeci de pagini de viaţă. Asistăm în continuarea la resuscitarea cărţii, ni se aduc pe scenă prin cele mai neconvenţionale metode diverse teme, până când autoarea îşi dă seama că grija pentru opiniile cititorilor este inutilă, publicul nu mai contează, romanul se stinge, apare un ultim prim plan cu fotografia autoarei, priviţi-o, acesta este romanul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu