luni, 7 martie 2011

Sărbătoarea "Ciufurilor" la Bonţida, o viziune postmodernă asupra tradiţiei strămoşeşti

Din ciclul "Tradiţia şi Portavocea/salvează România", vă prezentăm subtila conlucrare a veşniciei rurale cu Zeitgeist-ul:
Lăsata Secului a stârnit mare vâlvă şi freamăt primăvăratec pe mirificele meleaguri bonţidene, scăldate de durduliul Someş, constant curgător. Timp de cca. două săptămâni la „Garofiţa” şi în general pe uliciori s-a vorbit despre „Ciufuri”, despre necesitatea de a opune valului agresiv al globalizării şi al disoluţiei identitare, forţa tradiţiei pure. Părerile erau, bineînţeles, împărţite, dar într-un final unanimitatea a triumfat: în organizarea ediţiei 2011 a „Ciufurilor” s-a păstrat tradiţia nealterată, dar în acelaşi timp s-a reuşit adecvarea la contextul prezent, la nevoile şi tendinţele de ultim ceas. Conversaţia purtată cu dl. Remus Hornarul, la un pahar de horincă, m-a ajutat să înţeleg ce presupune acest obicei, care este miza sa şi alte subtilităţi intrinseci „Ciufurilor”. E vorba despre o nuntă parodică în care doi tineri de sex M. şi cu origini, preferabil, sănătoase, sunt mirii, echipaţi cât mai strident şi mai comic.

Alături de ei naşii, cemătorii şi un întreg alai de nuntă, cu spoială de carnaval, nuntaşii purtând
măşti şi costume. În faţa alaiului merg tineri îmbrăcaţi în mândre straie ţărăneşti, pocnesc din bice, iar un staroste recită cu măiestrie un text arhaic. Lăutarii acompaniază cu cântece de soi, muzică tradiţională şi urări de nuntă. Pe la casele celor necăsătoriţi – F/M – se bate cu un baros în poartă şi se fac diverse urări. După colindarea pe toate uliciorile, alaiul se opreşte în faţa Bisericii Ortodoxe unde se trag clopotele iar parohul mimează oficierea unei cununii. La final: cântec, joc, băutură, voie bună, consens şi unitate în cuget şi simţiri. Cam asta era viziunea dlui Remus, deranjat, totuşi, de faptul că echipamentul său de gorilă ( el îl considera urs ) cu care a făcut furori de Revelion, a fost interzis de autorităţi pentru că „speria copiii şi babele”. Această ultimă remarcă mi-a stârnit curiozitatea, aşa că ieri dimineaţă, ies la poartă cu aparatul foto să trag în bild obiceiul.

Pe la porţi localnicii voioşi, încrezători şi totuşi circumspecţi la orice denaturare a tradiţiei, aşteptau sosirea alaiului. O vecină, dna. Jiman îmi spune că „e un obicei străvechi, interzis în Epoca de Aur şi reluat cu cca. 3 ani în urmă” când agia comunală a considerat necesar recursul la tradiţie şi la obiceiurile strămoşeşti, într-o vreme în care talpa ţării e profund frământată de problema identitară. În sunet de bice, muzică populară şi portavoci, se apropie alaiul. Am avut, astfel, ocazia să vedem pogorându-se personaje de căpătâi ale panteonului bonţidean. Din galeria marilor personaje, n-au lipsit vrăjitori marca Harry Potter, simpaticii ţigani care salvează oricând un carnaval, măşti tip Scarry Movie şi altele, în funcţie şi de ce s-a găsit la magazinul second-hand din localitate. În fruntea tinerilor echipaţi în costum tradiţional care pocnesc din bice, dotat cu o portavoce, un amfitrion recită cu patos şi responsabilitate un text tradiţional scris pe hârtie (păstrarea cu sfinţenie a textului strămoşesc e asigurată de citirea de pe foaia pe care a fost redactat în timpuri imemoriale de către ţăranii
foarte atenţi la nuanţe şi inadvertenţe). Mire, mireasă, naşi, „cemători” şi tot ce trebuie la o nuntă, purtând costume adecvate şi subliniind nota parodică a obiceiului se preumblau zâmbitori prin faţa vecinilor şi trecătorilor care pozau din greu. Printre aceştia şi eu. Îl văd pe dl. Remus echipat în muiere, de braţ cu un alt mascul deghizat, zâmbind de zor în toate direcţiile. La toate acestea se adaugă o căruţă cu lăutari care cântă cu dăruire piesa de bază a repertoriului local contemporan – „Puşca şi cureaua lată”. Pocnete, chiote, jocuri şi, la final, alaiul se cufundă în catacombele căminului cultural unde începe marele bairam, care se derulează previzibil.

Profund emoţionat şi marcat de această sublimă pildă dată de tradiţie contemporanilor, mă retrag acasă, la un vinars cu finu’ şi la o serie de discuţii şi meditaţii pe marginea celor văzute. Someşul continuă să cutreiere Bonţida, fără să-şi verse lacrimile sau să se isterizeze. Ba, uneori, se poate desluşi câte o privire ironică pe care o aruncă înspre aceste meleaguri.

Comentarii

Translate this blog