Microlecturi, microistorii. Un fragment din viaţa lui Gala Galaction
Sâmbătă, 3 iulie, am plecat în zori de ziuă, din gara Cernăuţi, un tren lung de pelerini spre mănăstirea Putna. Toţi câţi sunt ori mai voiesc să treacă drept români, pe-aici şi prin-prejur, au ţinut să fie în Putna de ziua parastasului măritului Ştefan. Ziua era blondă şi albastră, iar călătoria printre holdele bogate şi lucrate – farmec şi tristeţă. Acest pământ răpit moşiei noastre adaogă frumuseţei sale vechi moldoveneşti, cultivarea, ordinea şi bogăţia unei mâini de stăpân harnic şi înaintat.[1]
Doctorand la Facultatea de teologie din Cernăuţi, Gala Galaction ţine să amintească în jurnalul său pelerinajul pe care îl face la mănăstirea Putna, în cinstea lui Ştefan. Pentru că şi atunci numele de Ştefan avea rezonanţe sacre şi constituia un bun pretext pentru activităţi politice şi diplomatice, se organizează – ba mai mult, ca să folosim un termen modern – se investeşte într-o sărbătoare la mormântul viitorului domnitor sfânt. Prilej de pelerinaj pentru urmaşii lui Ştefan, prilej de afirmare a românităţii pentru cei ce voiesc să treacă drept români, prilej de mici speculaţii diplomatice, prilej de masă mare boierească, prilej de cuvântări şi onoruri, iată ziua de pelerinaj la Putna, imaginea unei sărbători văzută prin gaura cheii de către Gala Galaction.
Microlecturi, microistorii – a privi prin gaura cheii
Ţin să insist asupra perspectivei acestui studiu – privirea lui Gala Galaction. Teoretinzând la începutul cărţii sale (Textul şi interpretul) despre privire, Jean Starobinski sintetizează un aspect important : Privirea constituie legătura vie dintre persoană şi lume, între eu şi ceilalţi : fiecare privire repune în discuţie, la scriitor, statutul realităţii (şi al realismului literar), ca şi pe acela al comunicării (şi al comunităţii umane).[2] Facem apel la fragmentul din jurnal pentru că el constituie o imagine a realităţii redată de un martor la acest eveniment. Spirit critic, lucid, onest, Gala Galaction descrie eventimentul având conştiinţa unei ulterioare priviri a posterităţii; astfel, el notează împlinind şi funcţia comunicării.
De ce privire prin gaura cheii ? Expresia metaforică deconspiră metoda utilizată în acest articol, cea a microlecturii. Literatura (dar şi arta, în general) dă publicului o imagine fragmentată, îngroşată, încadrată, ceea ce face ca arta să fie o imagine a realităţii privită prin gaura cheii: La littérature, et l’art en général, donnerait à voir au lecteur une image encadrée, grossie et ralentie, selon la technique du « close-up ». L’art serait la façon de regarder la réalité à travers le trou d’une serrure, qui propose à l’œil lisant une image isolée et encadrée de ce qu’elle évoque.[3] Lectura unui fragment dintr-o operă este asemănătoare cu privirea unui tablou încadrat de o ramă.
Microlectura favorizează lectura-analiză, pentru că ea focalizează atenţia asupra unui fragment de text, pe care îl ridică la rangul de general şi exemplar. Astfel, la microlecture relève alors bien sûr de l’économie de la synecdoque (étudier une partie pour le tout) mais, plus subtilement encore, du paradoxe d’une litote (étudier le plus petit, voire le moins notable, pour en révéler le plus massif).[4] Mânuind sidecdoca şi litota, analiza microlecturii vine să propună o imagine văzută prin gaura unei chei şi să provoace cititorul la interpretarea sensurilor imaginii. O condiţie sine qua non a microlecturii este explorarea polisemiei textului, investiţia cu sens (ba chiar cu sensuri) în text; mai exact, microlectorul elaborează o extracţie a valorilor interpretative ale elementelor polisemantice.
După cum se poate observa, teoretizările asupra microlecturilor aduc în prim plan autonomia şi puterea de semnificaţie a textului, valorizând la infinit prezentarea şi interpretarea fragmentelor, detaliilor, micro-lumilor, microistoriilor. Polisemia textului permite elaborarea mai multor sisteme metaforice pliate într-o optică transcendentă asupra operei. Sau, cum spune Borges, aceste sisteme transformă cartea într-un centru de relaţii infinite care le face susceptibile de ambiguitate şi plasticitate infinite. La polysémie du texte permet ainsi d’élaborer plusieurs systèmes métaphoriques pliés à une optique transcendante à l’œuvre. (...) ou encore, comme l’expliquait Borges, ils [les systèmes métaphoriques] font du livre ce «centre d’innombrables relations» qui le rendent «susceptible d’une ambiguïté, d’une plasticité infinies».[5] Este şi cazul, vom vedea în curând, fragmentului din jurnalul lui Gala Galaction, unde limbajul plastic contaminează sensurile şi imaginile pe care cititorul le vede.
Autonomia textului nu înseamnă rigiditate, fixaţii maniacale asupra fragmentului. În articolul prim, de prezentare a tematicii despre microlecturi din revista LHT, Marc Escola pretinde microlectorilor une certaine légèreté dans la démarche serait requise, légèreté dans tous les sens de ce terme, agilité, rapidité sans souci, vivacité de pas-de-côté qui ne laissent pas de traces, un art des moyens sans autorité ni autorisation, sans profondeur ni constance, quelque peu imprudent souvent, et désinvolte.[6] Fragmentele oferă cititorilor toată libertatea şi dezinhibarea, însă cu precauţia de a nu face abuz de citate. Se pune problema pericolului de a atinge un exces de microlecturi, pentru că ele înseamnă şi o reluare mimetică a operei prin tehnica citatului, a rescrierii unui fragment din opera citită. O întrebuinţare abuzivă a microlecturii ar fi doar o reproducere a textului original; mai mult, cercetarea poate fi sufocată de citate. Ipostaza microlecturii ca reproducere a operei, l-a determinat pe Derrida să compare microlectura cu o maşinărie, un computer care rescrie textul. L’ordinateur à tête lectrice s’il existait et s’il fonctionnait correctement serait une microlecture non-interrompue.[7]
Un alt motiv pentru care folosirea microlecturilor cere precauţie ar fi dimensiunea lor tautologică: până la un punct, microlectura reprezintă o tautologie, reluarea fidelă a fragmentului din operă. Metadiscursul microcititorului este şi un discurs de analiză, nu numai de reproducere a textului.
Practica microlecturii nu este una extrem de recentă şi marginală, ea a fost utilizată încă din anii 1970-1980, gest critic cunoscut şi sub denumirea de close reading. În didactica din învăţământul preuniversitar şi universitar, exerciţiile de analiză a unor fragmente din opere literare sunt foarte frecvente. Ele au rolul de a dezvolta elevului un spirit critic, o familiaritate cu textul, o cunoaştere mai amănunţită şi profundă a operei. Fiind o lectură detaliată, intimă, microlectura dă cititorului o relaţie specială cu opera.
Atitudinea cititorului în faţa textului este una de oprire în loc, de contemplare, analiză, contopire cu sensurile posibile, simţirea muzicalităţii cuvintelor. Nu trebuie să avansezi, ci să aprofundezi. Textul nu spune nimic, ci revelează sensuri multiple, imagini nebănuite pe care nu le poţi vedea la o simplă lectură. C’est ce que voulait dire le critique littéraire hollandais Paul Rodenko, dans un beau jeu de mots en néerlandais : «L’œuvre d’art pousse le lecteur à “s’arrêter”», au double sens en néerlandais de s’immobiliser et de se taire. Elle ouvre au silence, c’est-à-dire qu’elle fait taire les mots mais elle ouvre le regard de l’homme, en lui faisant voir une image «autre», inhabituelle, particulière de la vie.[8]
Pentru a întări utilitatea practicii microlecturii voi aminti câteva nume cu autoritate care au folosit această tehnică: J. Derrida, R. Barthes, Paul de Man, Philippe Lejeune, Jean-Pierre Richard. Lista rămâne deschisă.
Înapoi la text
Textul lui Gala Galaction este o microlectură a realului. El vrea să povestească pelerinajul la Putna, însă, cuget în eternă cumpănă, aşa cum se autointitulează, ajunge să facă mărturisiri pe marginea evenimentelor, să analizeze detaliile şi tot ceea ce vede prin propria gaură de cheie. Aşadar, descrierea slujbei este înlocuită cu analiza pe marginea predicilor preoţilor, cu critica manifestării oamenilor, cu radiografia evenimentului şi cu alte detalii.
Fragmentul în care diaristul descrie momentele din timpul pelerinajului este redat într-un limbaj plastic, specific formaţiei de scriitor[9], în care predomină epitetele. Vom încerca să analizăm anumite imagini desprinse din nevoia autorului de a adăuga epitetul pe lângă informaţia pe care ne-o prezintă. Spre exemplu, prima frază a fragmentului conţine expresia un tren lung de pelerini, ceea ce îl determină pe cititor să se întrebe de ce a fost întrebuinţat adjectivul lung. O explicaţie ar fi faptul că trenul a fost suplimentat cu vagoane, datorită mulţimii prea mari de pelerini, ceea ce ar arăta amploarea pe care o avea pelerinajul în cinstea lui Ştefan. Încă un detaliu al microlecturii atrage atenţia asupra numărului mare de pelerini. Ajuns cu soţia la mănăstire, cei doi caută un loc de odihnă, datorită sarcinii grele a soţiei. Ei nu găsesc niciun loc de cazare confortabil, pentru că a fost luat de cei care au ajuns cu o zi înainte. O comparaţie vine să întărească imaginea mulţimii, însă nu avem parte de cifre exacte sau statistici, memoria afectivă înregistrând evenimentul după coordonate personale. Intrăm în ograda mănăstirei, cu impresii difuze, căci intrăm ca un râu de mulţi ce suntem, şi coprinsul mănăstirea e un heleşteu! (p. 19) Privirea nu surpinde foarte clar cele din jur, fiind distorsionată ca o cameră de vedere sub apă. Vorbind despre regimul diurn al imaginii, G. Durand consideră că apa care curge este o amară invitaţie la călătoria fără de întoarcere. (...) Apa este epifania urgiei timpului, e clepsidra definitivă.[10] Râul de pelerini care se varsă în heleşteul mănăstirii ia forma unei clepsidre, simţind trecerea ireversibilă a timpului.
Să ne întoarcem la drumul cu trenul spre mănănăstire, în care se află cei ce voiesc să treacă de români. Identitatea devine o problemă de voinţă şi cere a fi dovedită, întreţinută – a fi român presupune a participa la manifestări precum parastasul lui Ştefan. Privirea surpinde detalii cromatice, memoria afectivă reţine luminozitatea (ziua era blondă şi albastră), stările de spirit capătă contur şi se întrepătrund (farmec şi tristeţă). Spun se întrepătrund, pentru că vom vedea pe parcursul microlecturii faptul că două stări antitetice sălăşluiesc în diarist. Utilizarea antitezei este specifică romantismului de care Gala Galaction este influenţat, dar şi specifică stării de fapt : teritoriul Cernăuţiului şi al Putnei făceau parte din Imperiul austro-ungar, nu mai era românesc (prilej de mâhnire, întristare), dar era bine întreţinut, civilizat (prilej de bucurie, mândrie).
Întoarcerea în trecutul idealizat, comparaţia cu alte situaţii din istorie, apelul la strămoşi cu care încă se mai păstrează o relaţie vizibilă, toate acestea sunt trăsături ale romantismului. Contradicţia sentimentelor revine constant : Şi-mi era plăcere şi durere în acelaşi timp, că-n portul lor – mieii de astăzi – străbunii lor fuseseră leii de odinioară ! (p. 19). Topica uşor încâlcită a acestei fraze surprinde încrâncenarea şi profunzimea sentimentelor care cu greu pot fi exprimate în scris.
În drum spre mănăstire, diaristul are câteva reflecţii în timp ce vede pământurile cultivate. El recunoaşte influenţa benefică a austriecilor, fără de care ţinuturile nu ar mai fi arătat atât de bine. Pentru a înmuia perspectiva unei puteri superioare care ne civilizează, textul mânuieşte din nou o imagine care oscilează între doi timpi, trecut şi prezent : acest pământ răpit moşiei noastre adaogă frumuseţei sale vechi moldoveneşti, cultivarea, ordinea şi bogăţia unei mâini de stăpân harnic şi înaintat. (p. 18) Diaristul surprinde diferenţa, sintetizându-o : austriecii sunt harnici şi înaintaţi. Şi cât te doare gândul că această grădină românească, de i-am fi fost noi grădinarul şi nu austriacul, n-ar fi azi atât de cultivată şi de mândră. Antiteza dintre vechi şi nou, dintre valorile autohtone şi cele din Occident au rolul de a atenua superioritatea vizibilă a austriecilor, pentru ca glasul de laudă faţă de austrieci să nu-i rănească pe români: Orizontul ei de brazi îţi spune de străvechea vitejie şi de biruinţele lui Ştefan, buna ei gospodărie : de vrednicia stăpânului de azi. (p. 18)
Revenind pe firul analizei ce urmăreşte puterea de sugestie a epitetelor, un exemplu elocvent ar fi ritmul trenului nemţesc, care aduce împreună doi termeni ce deschid interpretarea: ritm şi nemţesc. Să fie o subtilitate a limbajului diaristului, prin care vrea să facă distincţia între un tren românesc şi unul nemţesc, mai performant şi mai rapid, sau pur şi simplu este intenţia de a aminti originea trenului (nemţesc, şi nu românesc), aşa cum face cu multe alte elemente din acea lume : limba română, tineri români, pământuri româneşti, mâini austriece, hărnicie austriacă ?
În ritmul trenului nemţesc, tinerii români cu şcoală fredonează cântece patriotice. În contextul întregii fraze, adjectivul nemţesc are rezonanţe ironice, fiind sfidat de iubirea de patrie manifestată de flăcăii români. Diaristul ne oferă o strofă dintr-un cântec auzit în tren, dedicat drapelului. Iar când fraţilor m-oi duce / De la voi şi-o fi să mor / Pe mormânt atunci să-mi puneţi / Mândrul nostru tricolor. (p. 18) Patriotismul dus şi dincolo de moarte, mormântul ca un continuator al patriotismului, apelul la mândria poporului sunt tematici frecvent întâlnite în cântecele dedicate patriei.
Un detaliu semnificativ în reconstituirea epocii ar fi inscripţionarea staţiilor în gări în trei limbi, un comentariu subiectiv vine să susţină faptul că numele nemţeşti şi ruteneşti erau o schilodire a celor româneşti. Ideea apare şi într-o poezie învăţată în şcoală, limba noastră-i o comoară. Ca specific naţional, limba este un element fundamental al identităţii unui popor, fiind venerat în consecinţă. Pe lângă unele resentimente strecurate în text – drumul spre Putna are străzi în care nu locuiesc români (p. 19) – aflăm şi detalii ce ţin de actualitatea epocii. Gala Galaction sancţionează exploatarea pădurilor, un fapt care rămâne şi astăzi valabil, mai ales în zona pe care o vizitează acum diaristul: puterea codrului – ucisă! – făcută cherestea. (p. 19)
Etapele pelerinajului – Sfânta Liturghie urmează în biserică, predica, parastasul şi discursul istoric – nu pot fi urmărite îndeaproape de diarist, pentru că soţia lui este obosită şi are nevoie de odihnă. Iată-l pe autor exprimând relaţia cu soţia sa: scutier oboselei dragei surioare, sintagmă ce configurează raportul dintre soţ şi soţie specific epocii, bărbatul protector, femeia fragilă, o relaţie de fraternitate, soţia ca o mamă sau soră.
Vorbind despre fondurile comune ale diverselor forme de romantism, Paul Cornea redă câteva trăsături generale printre care aspiraţia spre geniu, auroral, existenţă nefalsificată (întoarcerea la naturp, preţuirea poeziei populare, a oamenilor simpli şi curaţi sufleteşte, fascinaţia originilor; nevoia sincerităţii, a unui acord între conştiinţă şi existenţă, între idei şi acte etc).[11] Câteva aspecte se regăsesc şi în pasajul în care Gala Galaction se plimbă printre ţărani, strănepoţii lui Ştefan (din nou, face apel la cordonul ombilical al ţăranilor ce îi leagă de Ştefan şi de alţi eroi ai trecutului) şi se bucură când aude vorbindu-se limba română. ...m-am plimbat printre ţărani, căci ei erau frumuseţea sărbătoarei. (p. 19)
Putem reconstitui vestimentaţia ţăranilor din descrierea făcută de diarist, aceeaşi vestimentaţie ca în gravurile de demult, detaliu pe care Gala Galaction îl apreciază, dar pe care un cititor modern l-ar considera un semn retrograd: dacă ţăranii poartă aceleaşi straie ca altădată, înseamnă că ei nu au evoluat deloc. Acelaşi cojoc şi aceleaşi cizme tari, aceleaşi plete resfirate şi chiar aceeaşi pălărie mică, adaugă autorul. (p. 19)
Îmboldit de un spirit mesianic şi de o curiozitate asupra viitorului, Gala Galaction se interoghează asupra istoriei la timpul viitor: O! Dar ce va fi peste un secol? Mai avea-vor brazi aceste coame şi români aceste văi? Şi – de ce praznic, Ştefan Doamne, avea-vei parte peste o sută de ani? Nu este singurul moment din text în care se încearcă profeţii. La finalul microlecturii, întâlnim chiar o configurare imaginară a României Mari şi a situaţiei ţărilor din Europa: Monarhia austro-ungară se va sfărâma ca mâine. Germania va uni pe cei germani; ungurii vor rămânea numai cât se întinde ungurimea; ceilalţi vor face ce vor putea; iar argintul viu se va împreuna cu argintul viu. Bucovina, Timişoara, Transilvania... vor fi provinciile viitoarei Românii. (p. 23)
Să nu ne îndepărtăm de scopul pelerinajului pentru credincioşi, închinarea la Mormîntul Sfânt, care are loc pentru diarist spre seară. Încercarea de a descrie detaliat locul mormântului, cu sfeşnice şi candele, baldachin de zidărie, piatră învelită, se opreşte cu o indignare neexprimată, cum că, din cauza mulţimii de pelerini, nu ai timp să te rogi prea mult la mormânt: Dar ce poţi face mai mult decât o cruce două, un crâmpei de rugăciune, în gându-ţi – căci curentul închinătorilor te împinge spre iconostas. (p. 20)
Diaristul este mereu sensibilizat la întâlnirea ţăranilor – de data asta la mormântul domnului – în care vede urmaşii lui Ştefan. Din nou un epitet are menirea de a reda un amănunt semnificativ pentru microlectură. Gala Galaction se opreşte un minut lung în strană şi spune o rugăciune. Timpul subiectiv, personal a permis limbajului să dilate clipa. Sentimentul patriotic pare mai puternic decât cel religios ...Dumnezeule! nu uita neamul românesc! (p. 20) Astfel sună închinăciunea în zi de sărbătoare, lângă un sfânt mormânt.
Dar cine are spiritul mai înfăcărat şi cine simte mai româneşte? Este a doua prezenţă a tinerilor care îşi manifestă patriotismul. Sintagmenele sunt extrem de sugestive. Dacă în tren erau flăcăiandri de prin şcoli ce cântau despre tricolor, în curtea mănăstirii tinerimea studenţească spune şi ascultă discursuri. Este, aşadar, vorba despre tinerii cu carte, cei şcoliţi care se manifestă în spirit naţional. De aici deducem faptul că în şcoli – programa şcolară, sistemul, profesorii – le insuflau sentimentul tinerilor patriotismului, îi învăţau cântece patriotice, le transmiteau ideea de sfânt naţional, apartenenţa la un neam, încurajau participările la conferinţe, discursuri despre istorie (fiind aici vorba de Ştefan), patrie şi românitate.
Gala Galaction mai face o profeţie involuntară, atunci când aminteşte în acest context de Mihai Eminescu, viitor poet naţional, actualmente potenţial sfânt. Retorica din jurnal pare să fi inspirat viitorul limbaj abuziv (de lemn) de mai târziu – vorbind despre clopotele mănăstirii Putna: le auzisem sunând tocsinul, sub un cer de deznădejde, pe culmile geniului lui Eminescu; le mai auzisem vuind, din turnul gata de prăbuşire al acestui suflet mare şi nenorocit, suprema invocare. (p. 20) Momentul plecării de la mănăstire este marcat de clopotele care bat vestind vecernia, atunci diaristul se îndepărtează cu privirea tulbure, cu inima senină, o altă imagine antitetică, tulburare provocată parcă de drapelele nemţeşti din turnul clopotniţei. Stările contradictorii vin să exprime două lumi ce sunt opuse, lumea exterioară cu care intră în contact prin privire şi lumea interioară reprezentată de inimă, centrul sensibilităţii, al simţirilor profunde.
Diaristul trece satul Putna fără a da amănunte descriptive şi ajunge la gară, unde află că trebuie să aştepte 4 ore venirea trenului. Întârzierea şi aşteptarea sunt un bun prilej de a recapitula şi analiza evenimentele. Aci, trebuia să scăldăm impresiunile zilei în apa amărâtă a unei aşteptări de vreo 4 ore. (p. 21) Revine imaginarul acvatic într-un limbaj plastic menit să redea starea de aşteptare îndelungată. În acest caz este vorba despre imaginea unei ape stătătoare, cea care provoacă complexul Ofeliei, aşa cum îl numeşte G. Bachelard, prin puterea hipnotică şi ademenirea morţii.
A sta în loc face loc gândurilor, sedimentează criticile. Întârziere din partea drumului de fier dar – şi mai mult – nechibzuinţă şi somnolenţă din partea organizatorilor pelerinajului. (p. 21) Autorul devine intransigent atunci când afirmă că nimeni nu a remarcat neajunsul principal al praznicului, faptul că ţăranii au fost excluşi de la masă. Ideea de egalitate este o trăsătură a mentalităţii multor intelectuali ai vremii. Autorul stăruie asupra imaginii pe care ar fi vrut-o să o corecteze: S-ar fi putut ca masa boierilor să nu aibă atâtea feluri, câte-a avut, şi să nu ţie 4 ceasuri; s-ar mai fi putut ca masa din grădină să fie de 3 ori mai mare şi pentru toată lumea, deci şi pentru ţărani. (p. 21) Dimensiunea posibilului vine să completeze neajunsurile.
Ni se dau şi câteva detalii de ordin material, ceea ce ne spune multe despre miza mare pe care o avea un astfel de praznic. 20 de mii de coroane se zice că s-ar fi acordat pentru această pomenire a lui Ştefan. (p. 21) Finanţările unor sărbători naţionale, festivaluri şi alte praznice nu sunt o practică străină în zilele noastre. Primim şi câteva informaţii ce ţin de relaţia între categoriile sociale, aspect ce îl interesează pe diaristul visător de egalitate: Boierimea şi preoţia română din Bucovina au crescut şi respiră în altă atmosferă decât atmosfera democratică a României libere. Aici dăinuiesc privilegiile nobiliare şi titlurile de nobleţă. (p. 21- 22)
Alte amănunte ce au trezit interesul diaristului, dar pe care le-a omis şi le-a aflat citind ziarul, sunt predica şi discursul istoric. Se desprind de aici două forme de exprimare, de oratorie ce stârneşte interesul epocii: discursul religios şi cel istoric. Urmează o analiză intransigentă, cu apetit pentru detalii a celor două discursuri. Predica profesorului universitar Teodor Tarnavski este actuală şi astăzi, prin maniera generală, abstractă, lipsită de profunzimi concreteţe şi nuanţări. Predicatorul şi-a ales un punct de vedere - prea adevărat - şi cu totul în nouri. (...) La încheiere am observat o frază descumpănită ca sintaxă şi foarte stângace ca înţeles. (p. 22) Nu lipsesc, fireşte, cuvintele de gratitudine pentru puterea stăpânitoare. Discursul istoric al profesorului şi istoricului Dimitrie Onciu e mai elaborat, însă diaristul îl suspectează că ar fi simpatizant al vredniciei austriecilor, privind discursul din palimpsest. Onciu a început cu un citat în versuri, făcând un prolog poetic şi a continuat cu o luminoasă expunere sintetică a istoriei lui Ştefan. Pe la intervale, câte o digresiune meşteră, un salt frumos de la Ştefan la Carol-Vodă şi un convenabil sfârşit de gală, tot în versuri. (p. 22) Se pare că poezia înnobilează discursurile, le face mai profunde şi pretenţioase. Gala Galaction interpretează în continuare discursul istoric oprindu-se la un moment de maximă abilitate şi strategie în care Onciu strecoară momentul în care Ştefan acordă votul pentru Maximilian de Habsburg, considerând o taină divină a proniei ca acum mormântul lui să fie păzit chiar de habsburgi. Discursul este convingător de vreme ce diaristul crede că afirmaţia este mai mult decât o strategie diplomatică, ci este crezul istoricului cum că mormântul se află sub protectoratul vrednic al austriecilor până când va fi înlocuit cu protectoratul românesc.
Natura praznicului (ce este închinat unui voievod, şi nu unui sfânt din calendar) pare să nu trezească foarte mult sentimentul religios la Gala Galaction. Poate de aceea microlectura evidenţiază spiritul analitic, critic, descriptiv al autorului, sentimentul naţional, şi nu cel religios. O altă discuţie pe care am evitat-o datorită complexităţii sale (ceea ce ar fi pretins un spaţiu considerabil în economie lucrării de faţă) este transferul de sacralitate, investirea unor valori naţionale cu o putere transcendentală, inventarea şi mânuirea unor sărbători în alte scopuri decât religioase (religia fiind un pretext, o strategie). Eroul este cel ce se sacrifică sau se martirizează, pentru patrie şi naţiune, devenind un sfânt secularizat.[12] Autorul surprinde cu acurateţe lipsa unor trăsături creştine în acest praznic atunci când deplânge inexistenţa unei sărbători sufleteşti, char dacă el se referă mai mult la o dimensiune socială ce ar acorda egalitate între clase[13]: Ce sărbătoare sufletească ar fi fost să fi stat între ţărani – tu surtucar – şi să vezi cămaşa albă lângă haina neagră! (p. 21)
Microlecturile din jurnalul lui Gala Galaction aduc în atenţia cititorului fenomenul pelerinajului şi cultul eroilor sanctificaţi de la începutul secolului al XX-lea. Analiza textelor propuse prezintă trăsături ale imaginarului unui intelectual de formaţie teolog şi scriitor, aspiraţiile, opiniile, exigenţele la adresa societăţii. Mărturiile diaristului sunt interesante pentru că prezintă o perspectivă atipică, critică pentru un teolog al vremii, într-o epocă în care biserica avea un aport esenţial în întreţinerea cultului naţiunii.
[1] Gala Galaction, Jurnal, Volumul II, Ediţia a II-a, text integral, Ediţie îngrijită şi note de Teodor Vârgolici, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, p. 18.
[2] Jean Starobinski, Textul şi interpretul, Traducere şi prefaţă de Ion Pop, Ed. Univers, Bucureşti, 1985, p. 35.
[3] Nathalie Kremer, art. La lecture comme tableau: la microlecture entre révélation et réécriture, în LHT, n°3.
[4] Maxime Abolgassemi, art. La lumière dans la maison de l’oncle (Aurélia) et le vertige de la microlecture, în LHT, n°3.
[5] Natalie Kremer, op.cit. p. 3.
[6] Marc Escola, art. Présentation : le vœu de myopie, în LHT, n°3.
[7] Phillip John Usher, art. Joyce he war, yes : la microlecture selon Derrida, în LHT, n°3.
[8] Nathalie Kremer, op. cit. p. 4.
[9] De fapt, specific scriiturii în general a lui Gala Galaction.
[10] Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului. Introducere în arhetipologia generală, Traducere de Marcel Aderca, Prefaţă şi postfaţă de Radu Toma, Ed. Univers, Bucureşti, 1977, p. 117.
[11] Paul Cornea, Originile romantismului românesc. Spiritul public, mişcarea ideilor şi literatura între 1780-1840, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. 15.
[12] Simona Nicoară, Naţiunea modernă. Mituri, simboluri, ideologii, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2002, p. 162.
[13] Ideal pe care care îl întâlnim şi în Jurnalul meu a lui C. A. Rosetti, alături de sincera admiraţie pentru ţărani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu