miercuri, 30 martie 2011

Cercetarea istorică românească în perioada tranziţiei (1989-2009) - de Felician Velimirovici


"Maşina de limpezit 1" de Cristian Olimpiu Orza, http://cristianorza.blogspot.de/
I. Introducere
La data de 15 mai 2009 Preşedintele Federaţiei Ruse, Dmitri Anatolevici Medvedev, a dispus instituirea unei comisii prezidenţiale care „să combată încercările de falsificare a problemelor referitoare la istoria Rusiei”.[1] Două luni mai târziu, în conformitate cu obiectivitatea şi rigoarea academică cerută de putere, Andrei Saharov, directorul Institutului de Istorie al Academiei de Ştiinţe din Moscova şi totodată membru al acestui for iubitor de adevăr, a infirmat într-un interviu transmis de postul naţional de televiziune TV1 o evidenţă acceptată de comunitatea ştiinţifică internaţională încă din secolul al XVIII-lea, anume originea scandinavă a varegilor – primii nobili şi conducători politico-militari ai Rusiei Kieviene începând cu secolul al IX-lea, apoi ai Ţaratului Rusiei din secolul al XII-lea. Comisia prezidenţială a fost însă instituită în mai 2009 mai ales pentru a preîntâmpina posibilele reinterpretări ale istoriei celui de-al doilea război mondial. În aceeaşi lună un grup de deputaţi au iniţiat în Duma de stat un proiect de amendare a Codului Penal al Federaţiei Ruse, pe care ulterior l-au înaintat Preşedintelui Medvedev. Proiectul propunea nici mai mult nici mai puţin decât includerea în Codul Penal a unui nou articol, cu numărul 354.1, care să prevadă o amendă de 300.000 de ruble sau trei ani de închisoare pentru oricine ar fi emis „acuzaţii la adresa oricăror acţiuni întreprinse de statele-membre ale coaliţiei anti-Hitler ca fiind criminale”.[2]

Situaţia pe care schiţat-o în rândurile de mai sus pune cel puţin patru probleme. Ele sunt articulabile în forma a patru întrebări; pe ele le-am avut în atenţie pe parcursul analizării evoluţiei cercetării istorice româneşti şi a instituţiilor de profil în perioada care a urmat anului 1989:
a) Cine produce cunoaşterea istorică într-o societate democratică (fie ea una post-socialistă)?
b) Ce fel de cunoaştere istorică poate fi produsă într-o asemenea societate?
c) Căror rigori trebuie să i se supună o asemenea cunoaştere istorică, cine o validează/legitimează şi care este funcţia ei socială în acea societate?
d) Ce fel de raporturi pot exista între reţelele de putere şi producerea de cunoaştere istorică într-o societate democratică?
1. Pentru a răspunde la prima întrebare, să recurgem la un poncif: cunoaşterea istorică este livrată societăţii ca discurs istoric de către istorici. Fără îndoială. Funcţia socială a istoricului şi a discursului pe care îl emite acesta este astfel de netăgăduit. De altfel, ea a fost mult discutată, mai ales pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului XX.[3]
2. În ultima secţiune a Caietului 12, Antonio Gramsci a făcut o distincţie analitică ultilă între societatea civilă şi cea politică: dacă prima este constituită pe baza unor agregări şi solidarităţi voluntare şi necoercitive (cluburile, familiile, sindicatele), a doua se compune din instituţii ale statului (armata, poliţia, justiţia, birocraţia centrală în genere). Tradiţional, intelectualii (şi implicit istoricii), deşi operează mai curând în interiorul societăţii civile decât în al celei politice, nu pot trăi şi crea total deconectaţi de societatea politică.[4] După cum a avertizat Edward Saïd, până în clipa de faţă, nimeni nu a descoperit vreo modalitate de a-l izola ori de a-l priva pe istoric de societate, de împrejurările vieţii reale, de subiectivitatea sa, de sentimentul apartenenţei sale la o categorie socială, la un set de credinţe, la o anume poziţie socială, etc.[5] În consecinţă, cunoaşterea istorică ce poate fi produsă într-o societate netotalitară suportă multiple determinări. Fără îndoială, istoricul nu abordează materia inocent, ci deţinător al unui fond aperceptiv prealabil, între nivelul personalităţii sale şi nivelul realităţii obiective având loc un schimb dinamic de informaţii, impulsuri, provocări.[6]
3. Pe de altă parte, condiţiile fundamentale de validare a cunoaşterii istorice produse astfel sunt ca ea să fie obiectivă, detaşată, non-politică chiar şi în cazul problemelor istorice cu o încărcătură politică semnificativă – Kolyma, Katyn, masacrele din Georgia, etc – pe scurt, savantă, academică, aflată deasupra partizanatelor politice şi ideologice, imparţială, să respecte canoanele stabilite anterior. Punctul 2 demonstrează dificultatea îndeplinirii acestor condiţii. Întrebarea „cine decide în privinţa condiţiilor de adevăr ale cunoaşterii?” rămâne. Gânditorul francez Jean-François Lyotard a arătat că, în condiţiile respingerii de către societatea modernă a cercetărilor metafizice a unei probe prime sau a unor autorităţi transcendente, trebuie admisă ipoteza că regulile/criteriile de adevăr ale cunoaşterii sunt determinate de consensul experţilor.[7] Consensul contribuie la funcţionarea instituţiilor în cadrul societăţii, dar nu numai, din motivele enunţate la punctul de mai jos. Cum şi în ce măsură consensul este influenţat de reţelele de putere din societate este o întrebare deschisă.
4. Michel Foucault a atras atenţia asupra faptului că reţelele de putere şi cunoaşterea (implicit cea istorică) nu pot exista (sau coexista) independent. Conform lui, „puterea şi cunoaşterea se implică direct una pe cealaltă, nu există relaţie de putere fără constituirea corelativă a unui câmp de cunoaştere şi nici cunoaştere care să nu se supună şi în acelaşi timp să nu dea naştere unor relaţii de putere: aceste raporturi putere-cunoaştere nu trebuie prin urmare analizate plecând de la un subiect al cunoaşterii care ar fi sau nu liber faţă de un sistem de putere; dimpotrivă trebuie să considerăm că subiectul care cunoaşte, obiectele de cunoscut şi modalităţile de cunoaştere sunt tot atâtea efecte ale implicaţiilor fundamentale ale puterii-cunoaştere şi ale transformării lor istorice.”[8] Pe scurt, în orice societate, producerea de discursuri este întotdeauna şi deopotrivă controlată, selecţionată, organizată, distribuită, limitată, comunicată şi redistribuită prin intermediul unor proceduri care au rolul de a-i limita puterea, posibilele consecinţe negative, potenţialele pericole aşadar.[9] De ce, cum, în ce măsură şi de către cine?
II. Posibilă schiţă pentru un status quo ante
Pentru a surprinde mai bine şi a înţelege constituirea reţelei instituţionale producătoare de cunoaştere istorică în România după 1989, precum şi continuităţile/discontinuităţile între modurile cum se efectua cercetarea înainte şi după Revoluţia din 1989, considerăm că nu este lipsită de sens o foarte sumară prezentare a situaţiei anterioare.
Spre deosebire de predecesorul său Gh. Gh.-Dej, N. Ceauşescu a fost – cel puţin de la o vreme, se înţelege – un individ sensibil pasionat de istorie, mai ales de cea naţională. În consecinţă, prezenţa sa la numeroasele aniversări sau comemorări (de obicei cu caracter istoric) la care a luat parte de-a lungul anilor, a fost însoţită şi de o serie de discursuri-recomandări pentru istorici. Cercetările cantitative[10] realizate după 1989 pe baza volumelor Bibliografiei istorice a României realizate în epocă au pus în evidenţă faptul că temele abordate cu precădere în acei ani au fost acelea a căror necesitate de a fi studiate a fost subliniată (uneori de-a dreptul obsesiv) de N. Ceauşescu. De ce s-a întâmplat aşa? Cum putea o persoană, fie ea şi N. Ceauşescu, să dirijeze un întreg domeniu de activitate intelectuală şi educaţională precum cercetarea istorică?
La fel ca şi regimul predecesorului său, şi regimul Ceauşescu a cenzurat şi controlat atent scrierea istoriei, întrucât, aşa cum a arătat Bogdan Murgescu, acest domeniu de cunoaştere a fost singurul în măsură să furnizeze Partidului şi liderului său legitimitatea şi ancorele identitare necesare perpetuării puterii sale.[11] Tematicile abordabile de către istorici au fost indicate/recomandate/impuse de la vârful politicii. Începând cu anul 1971 cercetarea de profil a fost subordonată din punct de vedere administrativ Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, la rândul său direct subordonată Comitetului Central al Partidului. După 1974, la fel ca în anii ’50, institutele de cercetare au fost nevoite să reintroducă planurile de muncă, prevăzute în cadrul contractelor de cercetare încheiate între institute şi Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice.[12] Pentru a îndeplini planul, istoricii trebuiau să producă lucrări circumscrise documentelor elaborate în prealabil, ele fiind încadrate într-un plan de cercetare naţional care cuprindea teme-plan de stat, teme de plan departamental şi teme interne. Bineînţeles, cea mai mare „autonomie” o aveau cele din urmă. La realizarea tuturor celor trei planuri însă, un accent deosebit era pus pe munca în colectiv: colectivele de cercetare, formate din cercetători şi cadre didactice, realizau astfel fiecare proiect în parte, fie el anual sau cincinal, sub supravegherea Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice şi a preşedintelui său de onoare, N. Ceauşescu. În acest fel, cercetarea istorică din mediul universitar, normată, era şi ea subordonată Academiei şi controlată de aceasta.[13]
Din punct de vedere instituţional aşadar, autoritatea principală care controla cercetarea istorică românească era una, sus-numita Academie. În esenţă, aranjamentul instituţional care a funcţionat până în 1990 a fost unul de inspiraţie sovietică, cel inaugurat de decretul nr. 76 publicat în Monitorul Oficial nr. 132bis la data de 9 iunie 1948[14], care înfiinţa Academia R.P.R. subordonată direct Consiliului de Miniştri, Academie ce gestiona Institutul de Istorie al R.P.R. cu filiale în Iaşi şi Cluj.[15] În 1971 institutele au trecut, aşa cum am arătat, în subordinea Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, rolul Academiei R.S.R. şi numărul membrilor săi diminuându-se treptat-treptat.
Necesitatea aşadar, ca în multe alte privinţe, a fost înţeleasă de Partid şi în acest domeniu. Atât documentele elaborate de P.C.R. cât şi numeroasele cuvântări susţinute de N. Ceauşescu personal formulau problemele şi enunţau subiectele ce trebuiau aprofundate. Planurile anuale şi cincinale erau apoi alcătuite ţinând cont de acestea, aşadar răspunzându-le.[16] Pe scurt, temele şi direcţiile de evoluţie ale domeniului erau programate, direcţionate fie prin intermediul documentelor de Partid, fie exprimate de conducătorul acestuia, ele devenind veritabile îndrumătoare pentru cei ce se ocupă de istoria patriei.
Distincţia între istoricii-activişti şi activiştii istorici propusă de istoricul disident Vlad Georgescu în primăvara anului 1977 este desigur pertinentă şi utilă, dar necesită câteva nuanţări. În 1974 ultimii dintre profesioniştii afirmaţi în perioada interbelică sunt pensionaţi forţat, ei nemaiputând astfel să exercite absolut nicio influenţă în institutele de cercetare şi în Universităţi. Locul lor este luat atât de activiştii-istorici cât şi de istoricii-activişti. Conform lui Vled Georgescu[17], categoria activiştilor-istorici a fost reprezentată de istoricii a căror condiţie se apropia mai mult de cea a activistului politic decât de cea a istoricului propriu-zis: ei îşi desfăşurau activitatea cu precădere în structurile de cercetare controlate direct de partid, în Comitetul Central, dar mai ales în cadrul Institutului de Istorie a Partidului şi, pentru a obţine beneficii materiale ori simbolice, au pus în practică toate excesele pe care le-a cerut propaganda politică. Valoarea lor profesională a fost în cele mai multe cazuri îndoielnică, fapt sugerat şi de dificultatea reciclării lor după 1990.
Pe de altă parte, categoria istoricilor-activişti i-a cuprins aproape pe toţi ceilalţi. În deceniul al IX-lea, în Facultăţile de Istorie ponderea învăţământului ideologic reprezenta o treime din pachetul total de cursuri; publicarea oricărui material era verificată pe mai multe paliere, inclusiv la C.C. de către doi activişti-istorici notorii – Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu; institutele de cercetare îşi desfăşurau activitatea, aşa cum am arătat, programat, pe baza unor planuri de lucru asemănătoare celor din uzine iar Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti spre exemplu, era, conform lui Zoe Petre, ,,dominată de politruci care ocupau mai toate funcțiile de conducere, iar aceia dintre noi care respectau standardele profesionale moștenite de la marii noștri profesori erau în poziții subordonate, de obicei lectori, fără altă perspectivă decât pensionarea.”[18]
În general, posibilităţile reale de a activa ale unui om de cultură (nu neapărat istoric) care a avut neşansa de a trăi comunismul ceauşist au fost următoarele:
a) un conformism integral, total şi voluntar servil în raport cu puterea;
b) un refuz al oricărui compromis, refuz care s-a manifestat extrem de rar întrucât conducea aproape sigur la marginalizarea socială şi profesională, excludere sau ratare;
c) un conformism parţial ce se plasează între cedarea totală – a) şi eroismul implicat de refuz – b), concretizat printr-o adaptare şi o supravieţuire activă resemnată la „a face ceea ce se poate în condiţiile date”[19] însă pe cont propriu, în mod independent de instituţii. Această autentică tipologie a cedărilor formulată de Adrian Marino pare plauzibilă şi utilă în ceea ce priveşte înţelegerea unei realităţi indiscutabil mai complexe şi mai nuanţate. Luând-o în consideraţie, se poate înţelege activitatea culturnicilor descrişi de Vlad Georgescu, a traiectoriile lor postsocialiste, dar şi ţinuta profesională pe care a păstrat-o totuşi o anumită categorie de istorici. Pe de altă parte, Şerban Papacostea consideră, mai simplu, că istoricii doritori să-şi păstreze demnitatea şi rigoarea meseriei, au fost nevoiţi fie să părăsească ţara, fie să se refugieze în tehnicism şi contribuţii cu caracter documentar.[20]
Disciplina istorică s-a aflat în ansamblul său, fără îndoială, în prizonieratul ideologic al timpului. Procesul coruperii ştiinţei istorice, historia ancillae politicae după expresia lui Vlad Georgescu, derivă însă dintr-un determinism incontestabil existent între cele două discursuri, politic şi istoric: strâns legat, prin însăşi natura lui, de viaţa socială în care este produs (şi pe care uneori o produce!) discursul istoric este în ansamblul său sincron cu cel politic, o autonomie relativă, mai ales în cazul regimurilor dictatoriale, întâlnindu-se doar ca o excepţie care confirmă regula.[21] Conform lui Al. Zub, cele două sunt ,,realităţi consubstanţiale”.[22] La fel ca în Antichitate sau perioada medievală, şi în timpul comunismului ceauşist istoria a devenit un instrumentum regni. Pe scurt, discursul istoric oficial produs în România anilor ’70-’80 a fost unul puternic amprentat de intruziunea politicului, iar acel mod de a scrie istoria, marcat de ceea ce Katheryne Verdery a numit ,,etatizarea timpului” s-a conservat oarecum şi după 1990, fiind încă, în anumite cazuri, marcat de rezultatele întâlnirilor lui N. Ceauşescu cu oamenii muncii din domeniul istoriei.
În luna aprilie a anului 2007, Şerban Papacostea, unul dintre cei mai prestigioşi istorici români în viaţă, a afirmat că ,,spiritul istoriografiei totalitare bântuie încă astăzi în activitatea propagandiştilor-istorici recuperaţi de regimul postdecembrist şi proiectaţi în funcţii de decizie pentru a salva cât mai mult din moştenirea totalitară”.[23] În 2009, Profesorul Toader Nicoară, un istoric reprezentativ pentru noua generaţie consacrată după 1990 care a avut şi şansa unei formări în câteva dintre marile universităţi Occidentale, totodată un fin observator al fenomenului istoriografic contemporan român şi francez, a concluzionat că ,,prăfuita Academie Română ar trebui mai bine dărâmată (la figurat) şi reconstruită, decât să fie reformată”, a constatat că ,,istoriografia română şi cercetarea românească nu au ieşit din comunism şi în cea mai mare parte nu s-au decomunizat”, şi a realizat că ,,o asemenea judecată ar putea să pară aspră celor care spun că în România a biruit deplin şi definitiv capitalismul la oraşe şi sate”.[24] Tot în 2007, cunoscutul istoric şi academician român Florin Constantiniu susţinea că ,,Inauguralul din 22 decembrie 1989 a fost ratat. România este astăzi un amestec de ţară africană şi ţară sud-americană, cu o oligarhie financiaro-politico-mediatică şi cu o masă de populaţie fie pasivă, resemnată, fie dispusă să-şi asigure bunăstarea prin mijloace de disperare (cules de căpşuni în Spania, mercenariat în Irak sau în Afghanistan)”.[25] În 2003, profesorul clujean Sorin Mitu arăta că „regimul politic comunist s-a prăbuşit de 13 ani, dar istoriografia sa mai dăinuie şi azi; uneori ea chiar înfloreşte”.[26] Dacă acceptăm că aceste afirmaţii nu au un caracter umoral şi nu au la bază determinări subiective – şi având în vedere statura autorilor lor, faptul pare puţin probabil – o încercare de analiză merită, măcar parţial, să fie făcută.
III. Organizarea instituţională a cercetării istorice după 1989
Împotriva discreditului care a lovit puternic cercetarea istorică pe parcursul anilor de dictatură comunistă şi simultan conştienţi fiind de forţa lui, un grup de istorici au lansat chiar în ultimele zile ale Revoluţiei din Decembrie o Declaraţie, autodeclarându-se Comitet al Istoricilor Liberi din România. Apelul, unul extrem de lucid de altminteri, care condamna regimul, condiţia la care a fost redusă istoriografia, naţionalismul demagogic ceauşist – ,,retorica neruşinată şi găunoasă”[27] – a fost (din păcate?) prima şi ultima manifestare publică a acestui Comitet. Ulterior el nu s-a metamorfozat într-o instituţie. Textul însă, alături de accentele critice la adresa istoriografiei oficiale produse până în acel moment, avea şi o certă dimensiune programatică întrucât sublinia o serie de necesitatăţi imediate[28]: solidaritatea între istorici în scopul reluării şi continuării legăturii cu tradiţia istoriografică românească critică şi constructivă, refacerea învăţământului istoric la toate nivelele, restructurarea corpurilor de cercetare, deschiderea urgentă a arhivelor şi renovarea monumentelor istorice. Spiritul idealist în care a fost conceput textul se afla, bineînţeles, în acord cu principiile schiţate de Frontul Salvării Naţionale – pluralism, democraţie, alegeri libere, etc. Aproximativ în aceeaşi perioadă, pe unul din zidurile Universităţii din Bucureşti a apărut inscripţia ,,de acum înainte în această clădire se va spune numai adevărul”[29], un imperativ cu mult mai greu de împlinit însă decât de enunţat. Curând, cei mai mulţi dintre semnatarii apelului din 24 decembrie au început să simtă ceea ce a simţit Alexandru Zub: ,,vechile structuri de putere şi spiritul paternalist au revenit, drapate în aparenţe democratice şi liberale; un fenomen de restauraţie are loc, mai mult sau mai puţin discret, pretutindeni.”[30] Una peste alta, istoricii au jucat şi ei un rol în legitimarea regimului comunist în forma sui-generis dată de Ceauşescu, şi tocmai din această cauză ieşirea lor din rol nu s-ar fi putut produce mai uşor şi mai repede decât s-a produs.[31] Declaraţia a rămas, în foarte multe privinţe – organizarea cercetării, celelalte demersuri preconizate atunci cu o fervoare ce nu s-a mai regăsit în iniţiativele consumate după acel moment – un pium desiderium.[32] Istoricii români nu s-au întâlnit niciodată, precum au făcut-o cei Est-germani la Kiel în 1996, pentru a discuta despre cariera şi experienţele lor din timpul comunismului. Autoritatea în domeniul ideologic, indiferent de numele pe care l-au purtat instituţiile ce au propagat-o între 1948 şi 1989, a fost creată, a iradiat, s-a răspândit, a fost instrumentală, persuasivă, a stabilit canoanele valorice, a calificat şi a descalificat autori, opere, teme şi discursuri, a construit percepţii şi judecăţi de valoare pe care le-a transmis, le-a susţinut, reprodus şi aplicat. Fiind ancilar în raport cu discursul politic, cel istoric avea un rol bine determinat în societate, împreună cu cei care au fost designaţi să-l producă. După 1989, formal, autoritatea deţinătoare a monopolului asupra adevărului, rigorii şi obiectivităţii a dispărut.
Din perspectiva reorganizărilor instituţionale care au urmat ieşirii din avatarurile comunismului ceauşist, schimbările sunt lesne detectabile. Monolitismul centralizant a fost spart, împreună cu cupola sa ideologică şi cu aşa-numitul front al istoricilor. Pluralizarea opiniilor şi a viziunilor ori a modalităţilor de a înţelege trecutul, alături de dezbaterile profesionale, au devenit o realitate din ce în ce mai sensibilă pe măsura scurgerii timpului, însă nu în primii ani. Pluralismului din zona spaţiului politic era normal să îi corespundă acum şi un pluralism al atitudinilor în spaţiul istoriografic. Schimbările, în sensul de înnoiri, înregistrate însă în producţia de cunoaştere din acest domeniu, s-au realizat cu destul de multă dificultate, în legătură cu acest fapt existând aproape un consens al analiştilor care s-au ocupat de problemă.[33] La drept vorbind, nici nu se prea putea întâmpla altfel: cei mai mulţi dintre istorici (cu câteva excepţii – nonagenarii D. Prodan şi H.H. Stahl, ori cei formaţi în anii imediat premergători Revoluţiei) se formaseră în anii ’50-’70. Cu câteva excepţii notabile care au abhorat comunismul în mod categoric, atitudinea repercutată în opera lor post-decembristă, utilajul lor mental a rămas destul de rezistent la abordarea de noi teme sau la reînnoirea metodelor.
În tot cazul, realităţile organizatorice au evoluat într-un ritm destul de alert, în direcţia multiplicării şi democratizării, cercetarea nemaifiind apanajul unei singure instituţii şi a unei ideologii unice. Desfiinţarea în 1990 a Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice a C.C. al P.C.R. a determinat trecerea celei mai mari părţi a reţelei sale de cercetare – şi a personalului – în subordinea unei Academii Române care, cooptând noi membri aleşi pe baza excepţionalităţii operei lor, a început să aibă un rol din ce în ce mai activ. În reţeaua coordonată de această instituţie funcţionează în clipa de faţă Institutele de Istorie „Nicolae Iorga”, „Vasile Pârvan”, şi cel de Studii Sud-Est Europene în Bucureşti, Institutul „A.D. Xenopol” şi Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană în Iaşi, Institutele „George Bariţ” şi cel de Arheologie şi Istoria Artei în Cluj-Napoca. Tot sub egida Academiei Române funcţionează începând din 1993 în Bucureşti Institutul Naţional de Studiu al Totalitarismului, inaugurat ca o necesitate de a studia comunismul românesc. Un al doilea grup semnificativ de producere a istoriei în postcomunism este reprezentat de centrele şi institutele de cercetare care funcţionează în mediile universitare şi a căror simplă trecere în revistă dă măsura complexităţii şi a anvergurii acestei reţele instituţionale. Practic, fiecare dintre centrele universitare tradiţionale au inaugurat după 1989 institute, cercuri sau seminarii care cercetează o gamă extrem de vastă de problematici, de la protoistorie până la imaginar, istoria orală sau studiile zonale ori culturale.
Probabil cel mai interesant şi semnificativ aspect al reorganizărilor instituţionale post-decembriste care caracterizează cercetarea istorică românească, îl reprezintă institutele dedicate cercetării comunismului românesc. Numărul lor şi conjuncturile în care acestea au fost înfiinţate sugerează ideea că la baza constituirii lor au stat mai curând nu necesităţi obiective, ci mai curând imbolduri politice: numirea în 2005 de către premierul C.P. Tăriceanu a istoricului Marius Oprea în funcţia de preşedinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, precum şi rapiditatea cu care institutul a fost organizat, au alimentat suspiciuni din partea criticilor asupra raţiunilor pentru care acesta a fost creat. Probabil după un exemplu german, începând cu 1993 Academia Română avea deja un Institut Naţional pentru Studiul Totalitarismului.[34] Asemenea suspiciuni planează însă şi asupra Institutului Revoluţiei Române din Decembrie, înfiinţat la iniţiativa lui Ion Iliescu la 7 decembrie 2004, pe baza legii 557 votată de Parlament în aceeaşi perioadă, chiar într-una din ultimele sale zile ca preşedinte al României. Conform legii, Institutul este condus de un Colegiu compus din personalităţi reprezentative ale Revoluţiei din 1989, însă numite direct de către...Ion Iliescu. Ca şi organism consultativ, în cadrul său funcţionează un alt colegiu format din istorici, sub preşedinţia academicianului Dan Berindei, reconvertit brusc la istoria contemporană. Şi în acest caz criticii nu au putut să nu observe că Dan Berindei are tot atâtea legături cu istoria contemporană a României câte are Ion Iliescu cu cercetarea istorică ori cu Dan Berindei. Argumentul vicepreşedintelui său, Claudiu Iordache, a fost însă extrem de pertinent: în 15 ani, nicio instituţie abilitată nu a reuşit să scrie o istorie serioasă a celor 7 zile din decembrie 1989 în care au murit 1104 oameni.[35] După 20 de ani, valabilitatea afirmaţiei vicepreşedintelui este încă la fel de mare.
Suspiciunea referitoare la crearea acestor instituţii este susţinută şi de sumele alocate bugetului lor din partea bugetului de stat: numai în 2005 bugetul IRRD a fost de 27,5 mld. lei, a IICCR de 60 mld. lei, în timp ce Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei Anticomuniste de la Sighet a fost nevoit să se descurce cu 5 mld. Pe de altă parte, Institutul Român de Istorie Recentă, înfiinţat în anul 2000 din iniţiativa ambasadorului olandez de atunci, este nefinanţat de către stat, asigurându-şi fondurile din surse externe. Ca o iniţiativă privată de cercetare a istoriei naţionale, în 2006 s-a constituit Centrul de Istorie a Românilor „Constantin C. Giurescu” în Bucureşti, având un consiliu de conducere format din istoricii Dinu C. Giurescu, Ioan Chiper, Gheorghe Buzatu şi Mihai Retegan, coordonat de către Alex Mihai Stoenescu. Iniţiativa i-a aparţinut omului de afaceri George Becali, care totodată asigură şi finanţarea centrului cu sume cuprinse între 4 şi 5 sute de mii de euro anual, din dorinţa sa de a se scrie „istoria adevărată a României, cuvânt cu cuvânt, cum a fost ea”.[36] Dorinţa lui Becali, exprimată după cum se vede (probabil involuntar) în termeni rankeeni, a rămas până în clipa de faţă neîmplinită, întrucât Centrul nu a produs (încă) o istorie naţională aşa cum a fost ea.
Constituirea acestei reţele instituţionale mai ales după anul 2000, având ca obiect de studiu mai ales istoria recentă a României, este fără îndoială un aspect pozitiv şi încurajator pentru cercetarea istorică, cu atât mai mult cu cât în primul deceniu contribuţiile în acest domeniu au avut la bază fie iniţiative individuale, fie interesul unor specialişti străini (D. Deletant, K. Verdery, C. Durandin, T. Gallagher, etc) pe fondul accesului limitat la arhivele de documente referitoare la epoca încheiată pe Bega.[37] Crearea lor la iniţiativa şi sub patronajul unor oameni politici sau de afaceri însă, deloc dezinteresaţi de rezultatele activităţii lor, precum şi finanţarea extrem de inegală de care au parte, pot conduce la concluzia că în anii din urmă puterea politică manifestă un interes din ce în ce mai sporit pentru problemele trecutului.[38]
IV. Istorici şi istorii în România post-decembristă
Imediat după 1989, mai mulţi istorici au observat că poziţia socială a istoricilor şi recunoaşterea profesiei lor se află într-un oarecare declin faţă de perioada anterioară. Faptul nu ar trebui să mire întrucât valoarea de întrebuinţare a cunoaşterii istorice a cunoscut un relativ regres în raport cu rolul pe care l-a avut înainte de 1989.[39] În parte compromisă prin alinierea ei la discursul puterii – cu precădere bineînţeles în cazul contemporaneiştilor întrucât serveau un domeniu ideologizat la extrem[40] – breasla istoricilor nu a putut ajunge la un grad de solidarizare profesională în măsură să le dea posibilitatea exercitării unui impact social sensibil sau al producerii unor sinteze de referinţă în plan internaţional. Deriva, carenţele sau condiţia precară a cercetării istorice din primii ani ai democraţiei, pe care au sesizat-o extrem de mulţi analişti în pofida câştigării libertăţii de expresie, a posibilităţii de a stabili legături cu specialiştii străini, a eliminării autorităţii şi a tabu-urilor ideologice, pe scurt a posibilităţii recuperării diversităţii proiectelor etc. ar putea fi explicată într-un fel (unul din multiplele posibile) pornind de la întâlnirea conflictuală a două curente distincte, întâlnire – sau ciocnire – analizată echilibrat într-o comunicare semnată de Sorin Mitu.[41] Fără îndoială, după 1989 istoricii au fost nevoiţi să-şi revizuiască şi să-şi analizeze fundamentele autorităţii lor profesionale în raport unii cu ceilalţi, dar şi în raporturile lor cu studenţii şi cu confraţii din alte ţări. De asemenea, au fost nevoiţi să-şi reevalueze poziţia în raport cu trecutul comunist şi să şi-o (re)definească.[42]
Astfel, în spaţiul academic, dar deopotrivă şi în cel public, pot fi decelate (cel puţin) două orientări, curente sau tendinţe de cercetare, fiecare construite pe fundamente epistemologice distincte, care încorporează „tradiţii” diferite şi care, implicit, propun două tipuri distincte de discurs. Prima categorie, numită de autorul sus-amintit „tradiţionalistă” sau „conservatoare” este formată din istorici care integrează trei tradiţii intelectuale specifice: cea romantică, militantă şi polemică; cea pozitivistă – ea manifestă un interes particular pentru documentele scrise şi restituirile bazate în exclusivitate pe ele (ambele tradiţii specifice secolului al XIX-lea) – dar mai ales cea naţional-comunistă. Reprezentanţii acestui curent hibrid care descinde direct din istoriografia naţional-comunistă a anilor ’60-’70 manifestă în genere o intoleranţă mai mare decât ceilalţi, au o disponibilitate scăzută la dialog, contestă violent discursurile alternative, încearcă să promoveze o viziune unică asupra trecutului şi resping de obicei cultivarea problemelor teoretice şi metodologice ale disciplinei întrucât acestea ar descalifica viziunea unică şi unitară pe care ei o susţin. Pe de altă parte, cea de-a doua categorie, denumită pentru a simplifica lucrurile „modernistă”, „liberală” sau „revizionistă”, şi ea formată – din punct de vedere cronologic – tot în comunism, la fel ca şi prima, sau în anii imediat următori momentului 1989, manifestă o sensibilitate aparte pentru evoluţiile europene şi americane ale domeniului pe care îl reprezintă, este la curent cu dezbaterile teoretice şi metodologice actuale, propune şi alte forme de cercetare, reprezentanţii ei tinzând să trateze subiecte anterior necunoscute sau insuficient cercetate, sunt toleranţi, deschişi la dialog, s-au debarasat de iluzia că trecutul este acolo (în documente) şi poate fi restituit in integrum, aşa cum a fost, au preocupări inovatoare, ş.a.m.d. Pe scurt, pentru a duce până la capăt ideea profesorului Mitu, prima categorie este în general naţionalistă (în diferite grade însă, de la moderaţie la antisemitism, în funcţie de sensibilităţile personale), eurosceptică, a încercat să perpetueze mitul „cetăţii asediate”, al conspiraţiei străine anti-româneşti, etc., a avut atitudini critice faţă de Occident, a fost legată de structurile comuniste de putere până în 1989 apoi de stânga naţionalistă după 1990, lăsându-se dislocată cu greu din poziţiile pe care le-au avut în condiţiile în care o lustraţie în spaţiul academic nu a avut loc iar autolustraţia a fost inexistentă. Se cuvin amintite aici cel puţin următoarele nume: Gh. I. Ioniţă, Titu Georgescu, Mircea Dogaru, Augustin Deac, G. D. Iscru, Ion Ardeleanu, Mircea Muşat, etc. Fapt simptomatic, o parte dintre aceştia au exprimat partea lor de adevăr referitoare la evoluţia istoriografiei române postsocialiste – fireşte, în tonuri imperative, ultimative, definitive, agresive, obiective, lipsite de moderaţie, apăsate şi uneori patetice – într-un volum pubicat în 1996, unde îşi reafirmă „adevărurile”, de la nocivitatea şi caracterul antinaţional al demersurilor deconstructiviste întreprinse şi promovate de Lucian Boia et alii, trecând prin vechimea multimilenară a poporului traco-român şi până la caracterul iudeo-masonic al Tratatului de la Maastricht...[43]
Între cele două „tabere”, „şcoli” sau – pentru a folosi o expresie ironic-amară – „lagăre” istoriografice, există o competiţie alimentată atât de concepţiile teoretice şi epistemice pe care le asumă şi la care subscriu, cât şi de un conflict de interese profesionale ori de recunoaştere socială şi simbolică. Sciziunea aceasta însă nu este cu siguranţă un fenomen postsocialist. În aprilie 1990 cunoscutul arheolog bucureştean Radu Popa făcea distincţia între „istoricii cu tărie morală” pe de-o parte şi „diletanţii producători de fantasme” pe de alta.[44] Un deceniu mai târziu, specialistul clujean în istoriografie, academicianul Pompiliu Teodor afirma explicit că „în istoriografia deceniului IX s-a produs o polarizare: de o parte istoricii profesionişti; de alta, cei instrumentalizaţi de directiva oficială. Presiunea a fost însă deosebită, deoarece între putere şi istoriografie s-au interpus istorici sau pretinşi istorici care au încercat să exercite un monopol asupra scrisului istoric.”[45]
IV. A treia sinteză academică de istorie naţională
Fără îndoială, lucrarea cea mai amplă, masivă şi reprezentativă a istoriografiei române postsocialiste este tratatul de istorie naţională (încă neterminat) publicat până în prezent în 9 volume sub egida Academiei Române. Proiectul, iniţiat în anul 1994, a cunoscut prima materializare abia în anul 2001, prin editarea primelor sale patru volume din cele 10 prevăzute iniţial. Conform redactorului său responsabil, acad. Dan Berindei, tratatul urma să fie o „lucrare bilanţ pe care istoricii români trebuie s-o aibă la îndemână la acest început de nou mileniu, dar totodată este şi o lucrare de interes naţional. Este conexat stadiului actual de dezvoltare a istoriografiei mondiale, dar el urmăreşte, înainte de toate, să înfăţişeze sine ira et studio cursul istoriei naţionale, să clarifice confuzii care au "înflorit" în ultima perioadă, să pună capăt unor denigrări ale personalităţilor istorice, exagerărilor, demitizării, punând capăt "aruncării copilului odată cu baia" şi reluând în mâinile istoricilor specialişti tratarea în care s-au implicat deseori după decembrie 1989 cei chemaţi dar şi cei nechemaţi. În nici un alt domeniu ştiinţific nu s-a asistat la acest fenomen de "invazie" al nespecialiştilor ca în cel al istoriografiei, mulţi din afara profesiunii, fără studii de specialitate, considerându-se specialişti şi nu doar în istoria contemporană, dar chiar şi în istoria veche, medie sau modernă. Apropiata apariţie a Tratatului va reprezenta un eveniment benefic nu numai pentru domeniul ştiinţelor istorice, dar şi pentru complexul proces de tranziţie pe care-l străbatem, pentru normalitatea şi stabilitatea pe care le dorim a fi instaurate."[46] Lucrarea, elaborată cu conştiinciozitate şi profesionalism, urma aşadar să elimine interpretările tendenţioase, subiective şi neştiinţifice pentru a deveni un punct de plecare pentru istoricii (şi nu numai) interesaţi de o prezentare autentică a trecutului istoric românesc. Pentru coordonatorul general, opera era o ,,lucrare de interes naţional”[47]. În 1948, pentru C. Daicoviciu, manualul coordonat de Mihail Roller era şi el ,,un fapt capital al zilelor noastre”.[48]
Acelaşi lucru l-a cerut, în esenţă, şi Gh. Gh.-Dej când a dat citire raportului de activitate al C.C. al P.M.R. în timpul desfăşurării celui de-al doilea Congres al Partidului Muncitoresc Român: ,, o sarcină de mare răspundere stă în faţa istoricilor noştri, aceea de a elabora, cu forţele unui larg colectiv de cercetători ştiinţifici, o istorie a României, care să sintetizeze…tot ce s-a realizat la noi pe tărâmul ştiinţei istorice şi să însemne un pas înainte în dezvoltarea acestei ştiinţe.”[49] Bineînţeles, rigoarea, ştiinţificitatea, obiectivitatea şi fidelitatea faţă de restituirea unui trecut ce urma a fi reprezentat ,,aşa cum a fost”, dar în lumina învăţăturii marxist-leniniste, se subînţelegeau.
Proiectul tratatului postsocialist însă, după cum remarca un recenzent al său, nu poate să nu fie raportat la demersurile similare realizate în trecut.[50] După apariţia între 1960 şi 1964 a primelor patru volume dintr-un tratat ce urma să se încheie cu epoca lui Gh. Gh.-Dej, proiectul a fost abandonat, cel de-al cincilea volum rămânând până astăzi în rafturile bibliotecilor doar sub formă de machetă. Următoarea încercare, propusă de această dată de N. Ceauşescu însuşi, un tratat în 10 volume care să fie finalizat până în 1980 pentru a putea fi prezentat Congresului Internaţional de Ştiinţe Istorice care s-a desfăşurat la Bucureşti în luna august a acelui an, a fost şi el abandonat după tipărirea primelor două volume, în favoarea multiplelor istorii ale partidului, a tinereţii revoluţionare a lui N. Ceauşescu şi a unei sinteze de istorie militară coordonată de generalul-istoric Ilie Ceauşescu, fratele lui Nicolae. Sinteza dusă până la capăt aşadar nu a fost posibilă în condiţiile dictaturii comuniste, din motive care necesită o analiză separată şi care oricum nu fac obiectul prezentului demers.
Trecerea anilor a demonstrat însă că o asemenea sinteză monumentală, înfăptuită tot de către forţele unui ,,larg colectiv de cercetători ştiinţifici” este dificil de realizat şi în condiţii de libertate. Dacă rolul său trebuia să fie acela de a ilustra, la dimensiunile unei expuneri ample, ieşirea istoriografiei române din mlaştina marxism-leninismului vulgarizat şi steril, amestecat cu consistente deraieri şi aberaţii naţionalist-protocroniste, criticii săi[51] au sugerat însăşi inutilitatea unui asemenea demers, punând sub semnul întrebării chiar necesitatea de a avea o reprezentare unitară şi unică asupra unui trecut infinit mai complex, dar care să servească istoricilor şi pasionaţilor drept îndreptar sau exemplu. În Argumentul său plasat la începutul primului din cele patru volume lansate simultan în 2001, preşedinele de atunci al Academiei Române asigura cititorii că următoarele patru volume, care se opresc din punct de vedere cronologic la data de 30 decembrie 1947, sunt deja finalizate şi urmează a fi publicate în cursul anului 2002, ba mai mult, într-un moment de entuziasm liric ironizat fin de Şerban Papacostea, şi-a afirmat convingerea că într-o cultură unde iniţiativele măreţe se opresc de obicei la jumătate, de această dată proiectul va fi finalizat: ,,să se întâmple acest fapt important şi anume ca…o lucrare de anvergură – cum este Istoria de faţă – să fie ridicată până la acuperiş şi, deasupra lui, săgeata ultimă, aceea care pipăie adâncurile infinitului, să fie bine fixată.”[52] ,,Acoperişul” a fost pesemnea partea cea mai dificil de realizat a construcţiei, din moment ce volumul al IX-lea (care se încheie cu abdicarea Regelui Mihai I) a fost publicat abia în anul 2009, lipsindu-i însă ,,săgeata” care să pipăie infinitul. Depăşind momentul ironic-metaforizant, este de la sine înţeles că dimensiunea şi problemele puse de realizarea unei sarcini de o asemenea anvergură justifică anii de întârziere. Nejustificată – şi totodată reprobabilă – este însă maniera în care au înţeles unii dintre autori să-şi realizeze contribuţia, anume nerespectând unul dintre principiile fundamentale ale eticii profesionale. Mai exact, plagiind copios texte ale unor autori în viaţă sau decedaţi între timp, fără a indica sursa. În 2004, coordonatorul principal al operei, acad. Dan Berindei a recunoscut oarecum voalat acest aspect, arătând că în elaborarea anumitor contribuţii ,,s-a recurs, contrar recomandărilor Secţiei, la ediţia sintezei ce urma să apară în anii ’80, care a fost amplu dezvoltată, dar în care, în anumite capitole, s-au folosit pasaje, uneori importante, din acea ediţie, niciodată valorificate prin tipar”.[53] Pe de altă parte, alţi autori au folosit materiale deja elaborate şi publicate anterior în reviste de specialitate, fapt constatat şi sancţionat în presă[54] nu cu mult timp după ce primele volume fuseseră deja prezentate la Paris de către o delegaţie de istorici români. Bineînţeles, raptul intelectual realizat de unii autori nu-i descalifică decât pe ei, nu şi pe ceilalţi, şi în niciun caz lucrarea în ansamblul ei. Spre a exemplifica furtul însă, reproducem un fragment din partea a treia a capitolului V din volumul IV al sintezei (volum coordonat de acad. C. Mureşanu şi acad. Şt. Ştefănescu), subcapitol semnat de I. Toderaşcu, respectiv dintr-un articol publicat de Şerban Papacostea în 1982 în ,,Revista de Istorie”: ,,Cuceririle realizate de Mahomed al II-lea în Marea Egee şi Peninsula Balcanică au redeschis aproape concomitent războiul dintre Imperiul otoman pe de o parte, Veneţia şi Ungaria de cealaltă parte. Ameninţate la fel de grav de expansiunea otomană, cele două puteri au lăsat de-o parte vechile rivalităţi şi conflicte, aliindu-se acum pentru a stăvili primejdia comună (septembrie 1463)”[55]; ,,Cuceririle lui Mehmed al II-lea în Egeea şi Peninsula Balcanică au redeschis aproape concomitent războiul dintre Imperiul otoman de o parte, Veneţia şi Ungaria de cealaltă. Ameninţate la fel de grav de expansiunea otomană, cele două puteri s-au aliat pentru a încerca să stăvilească primejdia (septembrie 1463)”[56]. ,,Similarităţile” sau ,,coincidenţele” continuă însă pe mai multe pagini, autorul originar evaluând proporţia furtului la aproximativ 90% din text.
V. Concluzii
Situaţia în care se găseşte Academia Română, sau mai bine spus Secţia de Ştiinţe Istorice a acesteia, este reprezentativă pentru cercetarea istorică românească în ansamblul ei: istoricii profesionişti, care au realizat lucrări de substanţă recunoscute inclusiv pe plan internaţional, riguroşi în cercetare şi documentare, etc. sunt nevoiţi în cadrul acestui for să stea alături de academicieni fără operă sau, pentru a folosi o formulă mai delicată, de istorici cu realizări mai modeste. La începutul anilor ’90 s-a crezut că o schimbare de generaţie va avea consecinţe pozitive în plan istoriografic. Globalmente, fără îndoială că efectele au fost pozitive, însă recentul caz de plagiat întreprins de Cancelarul Universităţii 1 Decembrie din Alba-Iulia, Laura Stanciu, demonstrează încă o dată că tinereţea în sine nu este o virtute şi că ambiţia personală nu poate substitui (mult timp) munca sistematică şi documentarea temeinică.
Obiectivele orientative şi clarificările pe care trebuia să le aducă sinteza reprezentată de tratatul încă neterminat au fost ratate. Dificultăţile cercetării istoriei recente româneşi, dar şi prejudecăţile ori ideile preconcepute pe care le avem despre perioada încheiată în 1989, pot fi depăşite mai uşor după ce va fi întreprinsă o analiză serioasă, riguroasă, completă şi constructivă a istoriografiei produse în acei ani.

[1] Véronique Gazeau, Alexandre Musin, Normannism and Anti-Normannism, articol disponibil pe site-ul Liberte Pour L’histoire, accesat la 27.04.2010, URL http://www.lph-asso.fr/index.php?option=com_content&view=article&id=139%3Anormannisme-et-antinormannisme&catid=31%3Adossier-russie&Itemid=78&lang=en
[2] Russian Memory Laws, articol disponibil pe site-ul Liberte Pour L’histoire, URL http://www.lph-asso.fr/index.php?option=com_content&view=article&id=78&Itemid=174&lang=en
[3] Paul Thompson, The Voice of the Past, Oxford University Press, Oxford & New York, 2000, p. vii
[4] Joseph Buttigieg, „Education, the Role of Intellectuals, and Democracy”, în Gramsci and Education (ed. by Carmel Borg, Joseph Buttigieg, Peter Mayo), Rowman & Littlefield Publications, Inc., Lanham, Maryland, 2002, p. 128
[5] Edward Saïd, Orientalism, Ed. Amarcord, Timişoara, 2001, p. 21
[6] Alexandru Zub, „Cum să privim trecutul”, în Clio sub semnul interogaţiei, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, p. 42
[7] Jean-François Lyotard, Condiţia postmodernă, Ed. Idea, Cluj-Napoca, 2003, p. 51
[8] Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, Ed. Paralela 45, Bucureşti, 2005, pp.34-35
[9] Michel Foucault, L’ordre du discours, Ed. Gallimard, Paris, 1971, pp. 15-18
[10] Gabriel Moisa, „Despre manipularea istoriografiei în comunism, în Studii de istoriografie românească, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2008, passim
[11] Bogdan Murgescu, A fi istoric în anul 2000, Ed. All, Bucureşti, 2000, p.
[12] Gabriel Moisa, Direcţii şi tendinţe în istoriografia românească, 1989-2006, Ed. Universităţii din Oradea, 2006, p. 21
[13] Gabriel Moisa, Istoria Transilvaniei în istoriografia românească, 1965-1989, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003, pp. 140-142
[14] Ştefan Ştefănescu, „Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” la 45 de ani de la înfiinţare şi sarcinile actuale ale istoriografiei româneşti” în Revista de Istorie, tomul 35, nr. 8, (august 1982), p. 873
[15] Nicoleta Ionescu-Gură, Stalinizarea României. Republica Populară Română: 1948-1950.Transformări instituţionale, Ed. All, Bucureşti, 2005, p. 455
[16] Vlad Georgescu, Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români 1944-1977, Ed. Humanitas, Bucureşti, p.
[17] Ibid., pp. 84-86
[18] Interviu cu Prof. Zoe Petre realizat de autor la data de 9 martie 2010
[19] Adrian Marino, Politică şi cultură, Iaşi, Ed. Polirom, 1996, pp. 89-90
[20] Şerban Papacostea, „Clio în captivitate. Istoriografia română în perioada comunistă” în Revista istorică, IX, 5-6, 1998, p. 253
[21] Al. Zub, Orizont închis. Istoriografia română sub dictatură, Ed. Institutul European, Iaşi, 2001, p. 61
[22] Al. Zub, ,,Condiţia istoricului azi”, în Mesagerul Sf. Anton, nr. 46, mai-iunie 2001, pp. 25-27
[23] Şerban Papacostea, „Totalitarism şi istoriografie”, în 22, anul XV, nr. 892 (13 aprilie-19 aprilie 2007)
[24] Toader Nicoară, Clio în orizontul mileniului trei, vol. II, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2009, pp. 269-272
[25] Florin Constantiniu, De la Răutu şi Roller la Muşat şi Ardeleanu, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2007, p. 441
[26] Sorin Mitu, „Opinii cu privire la istoriografia română de astăzi” în Cum scriem istoria. Apelul la ştiinţe şi dezvoltările metodologice contemporane, (coord. Radu Mârza), Ed. Aeternitas, Alba-Iulia, 2002, p. 16
[27],,Declaraţia Comitetului Istoricilor Români Liberi”, în Revista de Istorie, nr. 12, decembrie 1989
[28] Al. Zub, ,,Post-comunism şi discurs istoric”, în Xenopoliana, II, 1994, 1-4, pp. 97-98
[29] Andrei Pippidi, ,,Cum poate o societate care a devenit indiferentă faţă de propria sa istorie să redobândească interesul pentru trecut?” în Istoria recentă în Europa. Obiecte de studiu, surse, metode, Ed. New Europe College, Bucureşti, 2001, p. 303
[30] Al. Zub, Ibid.
[31] Al. Zub, „Între comanda totalitară şi imperativul ştiinţific”, în Clio sub semnul interogaţiei. Idei, sugestii, figuri, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, p. 242
[32] Al. Zub, „Clio sub zodia tranziţiei”, în Xenopoliana X, 2001
[33] Al. Zub, „Post-comunism şi discurs istoric”, în loc. cit.; Florin Constantiniu, De la Răutu şi Roller la Muşat şi Ardeleanu, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2007; Ovidiu Pecican, Poarta leilor............
[34] intitulat ,,Das Hannah-Arendt Institut für Totalitarismus-Forschung”
[35] ,,Despre Revoluţie, numai de bine”, în 22, anul XVI, nr. 811 (septembrie 2005)
[36] Eugen Ciurtin, „Antrenarea trecutului”, în 22, anul XV, nr. 864 (octombrie 2006)
[37] Al. Zub, „Arhivele şi secretomania”, în Discurs istoric şi tranziţie, Ed. Institutul European, Iaşi, 1998, pp. 173-175
[38] Gabriel Moisa, op. cit., pp. 60-61
[39] Bogdan Murgescu, op. cit, p. 81
[40] Florin Ţurcanu, „Istorie contemporană şi istorie recentă în România” în Istoria recentă în Europa. Obiecte de studiu, surse, metode, Ed. New Europe College, Bucureşti, 2001, p. 76
[41] Sorin Mitu, loc. cit., pp.16-19
[42] Maria Bucur, „Istoria publică şi exigenţele profesiunii de istoric în România postcomunistă” în Istoria recentă în Europa... p. 295
[43] Cristian Troncotă, Doru Bratu (editori), Istoriografia în tranziţie, Ed. I.N.I., Bucureşti, 1996, 172 p.
[44] Radu Popa, Postfaţă la Vlad Georgescu, Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români 1944-1977, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 157
[45] Pompiliu Teodor, Introducere în istoria istoriografiei din România, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2001, p. 127
[46] Dan Berindei, Prefaţă, la Istoria Românilor, vol. 1, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. XIX
[47] Idem.
[48] Studii, nr. 1, 1948, p. 128, apud Vlad Georgescu, Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români 1944-1977, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 10
[49] Congresul al II-lea al P.M.R., Ed. Politică, Bucureşti, 1956, p. 156
[50] Daniel Ursprung, „Historiographie im Zeichen der Beharrung. Kritische Anmerkungen zur umfangreichsten Gesamtdarstellung der rumänischen Geschichte” în Südostforschungen, nr. 63-64, 2004-2005, pp. 408-421, apud Şerban Papacostea, ,,Tratatul de istorie a românilor. O percepţie străină” în 22, anul XV, nr. 909 (august 2007)
[51] Lucian Boia, Şerban Papacostea, etc.
[52] Istoria Românilor vol. 1, p. XIII
[53] Dan Berindei, „Starea istoriografiei române” în Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, seria IV, pp. XXIX-XXX, 2004-2005, p. 25, apud Şerban Papacostea, „Istoriografie şi actualitate” în 22, anul XV, nr. 852 (iulie 2006)
[54] în acest sens se cuvine amintită seria de articole semnate de istoricul Şerban Papacostea în revista 22: „Istoriografie şi actualitate”, în 22, anul XV, nr. 852 (iulie 2006); „O nouă sinteză de istorie românească: metodă şi probitate” în 22, anul XIII, nr. 628, (martie 2002); „O carte de istorie şi istoria ei” în 22, anul XIII, nr. 644 (iulie 2002); „Tratatul academic de istoria românilor. O percepţie străină” în 22, anul XV, nr 909 (august 2007).
[55] I. Toderaşcu, „Ştefan cel Mare”, în Istoria Românilor, vol. IV, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 376
[56] Şerban Papacostea, ,,Relaţiile internaţionale ale Moldovei”, în Revista de istorie, tom. 35, nr. 5-6, mai-iunie 1982, p. 615

Comentarii

Translate this blog