Treceți la conținutul principal

Pledoarie pentru sărbătorirea unui Crăciun stângist - Muzică şi film pentru seara ajunului


   Să fim serioşi, Crăciunul a avut întotdeauna un aer stângist, chiar dacă unora nu le place să recunoască. Ştiu, se fac cadouri ca să se primească altele iar asta nu seamănă deloc cu redistribuirea averilor. Dar dacă sondăm puţin imaginarul Crăciunului (manipulat agresiv de Coca-Cola şi alte companii) şi evacuăm din el copilul sărman cu ochii sticloşi căruia îi revin cel mai adesea cadourile, rămânem cu un moş ciudat căruia îi place să se îmbrace în roşu şi să hăituiască o cireadă de reni pe cerurile înstealate ale serii de 24 Decembrie. Undeva în străfundurile ideologice ale sărbătorii acesteia cu siguranţă se află un puternic miez socialist. Altfel cu greu s-ar putea explica de ce şi cei mai înverşunaţi dintre neo-liberali cad adesea pradă atracţiei centrifuge a acestuia şi fac gesturi necugetate precum donaţiile anonime sau caritatea către cerşetori. Apoi, bineînţeles, Karl Marx seamănă leit cu Moş Crăciun, un lucru care poate fi confirmat de orice copil de 6 ani, chiar şi în vacanţa de vară, darămite în preajma ajunului. Nu cred că e vorba doar de o simplă coincidenţă.
    Cu toate acestea, un atac susţinut al capitalismului occidental erodează de ceva vreme adevăratul spirit al Crăciunului încercând să-l golească de esenţa sa stângistă. Lucrurile se pot observa cu uşurinţă în domeniul muzicii: Let It Snow! al lui Dean Martin, pe lângă faptul că nici nu menţionează Crăciunul, este o banală reverie în doi de sub pătură, lângă şemineu, în timp ce afară zăpada viscoleşte înfricoşător; All I Want For Christmas Is You al Măriei Carey, este şi mai rău, atacând Crăciunul la bază (“nu vreau cadouri, nu vreau zăpadă, te vreau doar pe tine!”) iar Last Christmas (Wham!) e o istorioară siropoasă a unui fling de ajun care sfârşeşte prost în ziua Crăciunului. Şi dacă le iei la rând, aproape toate cântecelele de Crăciun sunt exact acelaşi lucru: poveşti de dragoste mascate în cântece de sărbătoare. Nimic deci despre adevăratul spirit al Crăciunului. Salvarea nu vine de la muzica punk aşa cum v-aţi aştepta, ca nişte socialişti veritabili. În general, abordarea punk a Crăciunului e mai degrabă anarhistă după cum sugerează titluri ca There ain't no Santy Clause (The Damned) sau Fuck Christmas (Fear). Ori totuşi, unii dintre noi ar vrea să sărbătorească ceva, dar să se şi simtă bine că nu au căzut în plasa capitalismului consumerist care livrează în general instrumentarul necesar pentru aşa ceva.
    Fiţi fără grijă! Alegerea pentru seara de ajun se poate îndrepta cu minimă prudenţă către The Kinks, o formaţie cu ştate vechi în ceea ce priveşte imaginarul stângist. Father Christmas, un single din 1977, răspunde cu siguranţă necesităţilor.
    Deşi demitizează figura lui Moş Crăciun („When I was small I believed in Santa Claus/Though I knew it was my dad”), cântecelul păstrează spiritul sărbătorii şi-l împănează cu doza necesară de stângisme binevenite în discuţiile din jurul bradului. Moşul iese destul de şifonat din întrega interpretare propusă de The Kinks, fiind atăcat de copii (se vede, săraci) care nu vor jucării de la dânsul, ci bani. „Give all the toys to the little rich boys.” îi trântesc ei lu' Moşu. Dar să nu vă închipuiţi că e vorba despre nişte derbedei de la colţ de stradă. Printre solicitările pe care copii i le adresează lu' Moşu se află şi o slujbă pentru tata: „But give my daddy a job 'cause he needs one/He's got lots of mouths to feed”. După care gândurile copiilor sărmani se îndreaptă către cei asemenea lor, într-o manieră oarecum dialectică:
Have yourself a merry merry Christmas
Have yourself a good time
But remember the kids who got nothin'
While you're drinkin' down your wine
    Fundalul sonor fiind asigurat şi bunătăţile fiind gustate şi bine primite (mă rog, mai puţin vinul probabil...) nu-i nimic mai crăciunesc decât vizionarea unui Christmas Movie socialist. Aici lucrurile sunt la fel de dificile. Aproape toate filmele de Crăciun au elemente stângiste întrînsele, dar puţine se apropie cu adevărat de sensibilitatea socialistă. Miracle on 34th Street (în oricare dintre variante) e mai degrabă un film de Crăciun pentru middleclass, cu o directoare de mall fără bărbat şi viaţă personală (etică de muncă capitalistă!) şi odrasla ei care-şi doreşte o casă în locul bunăstării mondiale. Nici alte încercări mai recente nu oferă prea multă satisfacţie. Seria Home Alone, dezamăgeşte prin puţina consideraţie pe care o oferă hoţilor, portretizându-i ca pe doi tăntălăi şi nu ca pe victime ale unei schimbătoare pieţe a muncii, incapabile să integreze mâna de lucru existentă. Ceea ce merită văzut în seara de ajun este clasicul It's a Wonderful Life (1946). Pelicula lui Frank Capra se articulează cel mai bine pe cererea publicului stângist. Este povestea lui George Baily (James Stewart în cel mai bun rol al său), un întreprinzător bine intenţionat care vrea să ofere locuinţe ieftine oamenilor şi a antipodului său, Henry F. Porter (Lionel Barrymore în cel mai bun rol al său) un capitalist venal care se opune acestor planuri progresiste. Filmul are cele mai multe ingrediente ale unei poveşti de Crăciun serioase: are dulceaţa aceea pe care trebuie să o aibă filmele de Crăciun, are şi foarte mult umor dar vorbeşte de fapt despre o comunitate asaltată de marele capital, despre solidaritate şi bună înţelegere. Este şi foarte spiritual, deşi foarte întunecat pe alocuri, cu scene care nu s-ar potrivi în asemenea producţii. Dar cel mai bine e să-l vizionaţi voi înşişi decât să vi-l povestesc eu. Aveţi grijă să vă invitaţi şi prietenii neo-liberali la petrecere. E în spiritul sărbătorii!
It's A Wonderful Life (1946)

În speranţa că nu v-a stricat Crăciunul anideologic, Liga vă urează unul cât mai stângist asezonat cu un an nou fericit cu cât mai multe împliniri ale luptei de clasă!

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii