Treceți la conținutul principal

Universitatea ca centru al criticii în România




What we have witnessed in our own time is the death of universities as centres of critique. Since Margaret Thatcher, the role of academia has been to service the status quo, not challenge it in the name of justice, tradition, imagination, human welfare, the free play of the mind or alternative visions of the future”, scria Terry Eagleton într-un editorial din The Guardian, cu referire la mediul academic britanic.
Imediat gîndul mi-a sărit la ograda noastră academică și-am încercat să descopăr momentul în care s-a petrecut colapsul pomenit mai sus, însă am tras repejor concluzia că la noi universitățile nu prea au funcționat ca centre ale criticii. S-a trăit într-un concubinaj cît se poate de explicit cu toate regimurile politice, producîndu-se „cunoaștere” care să legitimeze și să dea gir științific unor aberații dintre cele mai diverse (cel mai la îndemînă este exemplul protocronismului) și ștaif academic unor personaje de-a dreptul caricaturale (academicieni ca Lenuța și conducători de doctorate precum ministrul Gabriel Oprea). Cazurile de universitari critici și/sau cu poziții contrare ideologiei dominante au fost umbrite atît de densitatea oportuniștilor cît mai ales de soliditatea diferitelor rețele de sprijin și promovare, care aveau și au un cuvînd greu în privința selecției și care au rămas, în forme diferite, anexate puterii politice, indiferent de chip și conținut. Ascensiunea în mainstream-ul academic a intelectualilor critici și ne-aliniați direcțiilor „corecte” a fost și este cît se poate de lentă și de greoaie. Pentru cei curioși să descopere mai multe despre mecanismele de selecție și promovare a elitei intelectuale pe aceste meleaguri, recomand scrierile istoricului clujean Lucian Năstasă-Kovacs (Intelectualii și promovarea socială, Cluj, 2003; Itinerarii spre lumea savantă, Cluj, 2006 și Suveranii Universităților românești, Cluj, 2007).
         Un exemplu paradigmatic de universitar abil care se pliază zgomotos pe ideologia dominantă este Alexandru C. Cuza, recompensat în 1936 cu un loc de titular în Academia Română. Acesta, după cum a formulat Leon Volovici, „ilustrează perfect cazul intelectualului mediocru, cu un mod rudimentar de argumentare, care face carieră științifică și politică remarcabilă exclusiv datorită promovării unui program de combatere a «pericolului evreiesc»”. Regimul comunist a reciclat și împăiat cît s-a putut din greii vremurilor pe care le prohodea și a completat vitrina cu fețe noi, „selectînd” din cetele de intelectuali ce se zgîiau la ușa eșafodajului academic. Găsiți mai multe despre intelectuali și putere în acele vremuri în excelenta lucrare a lui Mihai Dinu Gheorghiu, Intelectualii în câmpul puterii (Iași, 2007) Spiritul critic manifestîndu-se în universități sub atentă îndrumare și supraveghere, lăsa loc pentru două variante:

1. supraviețuirea prin refugierea în teme fără mize politice și riscuri, ce putea duce la un trai periferic prin cotloanele mediului universitar. Spiritul critic se manifesta fără reverberații de ordin politic sau social, fiind cantonat cu strictețe în zona disputelor intelectualiste.
2. ascensiunea prin focalizarea hipnotică a degetului arătător de la toate nivelele ierarhice și printr-o asumare a principiului ascultării, demnă de un așezământ monastic. Spiritul critic defrișa fără menajamente tot ceea ce era recomandat să fie defrișat, de la defuncta societate și cultură mic-burgheză, la imperialismul occidental și eternele nedreptăți istorice care au marcat poporul român.
Schimbarea de macaz din 89 părea să sloboadă lumea academică autohtonă pe pășunile aurite ale unei tradiții universitare occidentale, caracterizată în formulările idealiste prin principii precum autonomie și critică. Chipuri noi și mai ales înnoite și-au făcut loc pe culoarele proaspăt re-înverzite ale așezămintelor academice, însă tradiția universității ca centru al criticii aștepta încă să fie inventată din molozul propagandistic și era roasă pe dinăutru de aprige pusee sinecuristice. Tîrîndu-și cozile solzuroase pe lângă pereții cu însemnele noii puteri și ale noilor direcții ideologice, universitari de prestigiu au scos referințele rușinoase din cursurile cu paginile îngălbenite de-atîtea vremuri și și-au pus în continuare energia și competența în slujba celor mai înalte și nobile idealuri ale culturii și societății românești. Unii și-au îngropat sub straturi groase de grăsime și zîmbete pro-occidentale tresele, alții și-au schimbat doar stema de pe ele și-au jurat din nou credință, ctitorind adesea noi așezăminte universitare. Și s-au pus pe reformă și pe săpat o temelie trainică tradiției academice românești crăcind „universitatea” între politic (în sensul puterii politice) și business, cu un efect profund cancerigen asupra humanioarelor, adică a acelor discipline care reprezintă miezul ideii de universitate și care sunt profund legate de ideea de critică.
http://users.humboldt.edu/ogayle/hist420/historywars.html
Avantajele n-au întîrziat să apară. În timp ce ideea de critică a rămas o manifestare periferică a unui număr restrîns de universitari, nu de puține ori marginalizați, avantajele de a slugări la doi stăpîni au fost din plin speculate de veșnicii vânători de oportunități. Recentul caz (încă în derulare) RMGC arată cum prestigiul academic și autoritatea unor universitari contractați în diferite forme de o corporație, pot fi în continuare folosite împotriva societății. Producerea de studii științifice pentru a legitima și/sau susține interesele unei companii, au devenit practici tot mai puțin timide, în spațiul academic autohton.
Pe de altă parte, hoarde de analiști politici, sociologi și economiști trag cu zel de statistici, paradigme și argumente într-un delir propagandistic ce amintește de energiile cheltuite în focul complexelor și dureroaselor prefaceri ale anilor 50. Doar că de data aceasta trompetele marchează arătarea și descălecarea altui aliat strategic aducător de pace și prosperitate și recită cu accente isterice mantrele unui zeu deloc oțios. Doar un exemplu. Despre închisorile secrete ale CIA din România și despre torturarea unor suspecți de terorism au venit poziționări din zona mediului academic, cam cum veneau prin 50-60 despre Sighet, Aiud, Jilava etc. E clar că trebuie s-avem din nou răbdare și să așteptăm concentrați la alte probleme pînă vine și dezlegarea la critici usturătoare la adresa ”obsedantului deceniu” de factură euro-atlantică.
Să revenim la spiritul critic în mediul universitar. El se manifestă, desigur, atent și vîrtos înspre teme și direcții care pot aduce finanțare sau care pot ajuta un tînăr cercetător să fie remarcat și să-i fie popularizată strălucirea. În zona științelor socio-umane, la o privire sumară, e ușor de remarcat două coordonate de studiu/cercetare științifică aducătoare de bani (granturi/burse) și de ”remarcabilitate”(nu singurele):
1. studierea comunismului și a tuturor relelor sale, preferabil într-o manieră cît mai învîrtoșată, cu accente corecte asupra rupturii produse în cursul ”firesc” al societății românești aflată pe poteca democrației liberale și a tarelor societății actuale, datorate aceluiaș regim.
2. compozitul de relații internaționale, instituții euro-atlantice, studii de securitate etc., necesare producerii de activiști, funcționari și experți, în conformitate cu învățăturile de credință ale doctrinei la care ne-am convertit recent.
Universitatea ca centru al criticii, care să provoace dezbateri și poziționări critice în raport cu puterea politică sau cu ideologia dominantă, care să încurajeze atitudinea critică în rîndul studenților și a profesorilor, rămîne o himeră sufocată de marșul inter-generațional al „cumințeniei academice” și al recrutării. Rămîne, însă, în continuare o instituție de la care se adapă și în care se refugiază mulți politicieni în căutare de capital simbolic, care girează în forme variate politicile guvernamentale sau proiecte private adeseori dubioase și care este caracterizată de rigiditate și autoritarism cînd e vorba de manifestări critice interne, de tendințe reformiste (nu doar discursive) sau de contestări ale status-quo-ului academic. Vă amintesc numai de recentele proteste (timide) studențești de la Iași și București sau de confuza și scurta ocupație studențească din primăvara anului 2013.

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii