Treceți la conținutul principal

De la Wall of Shame la Mall of Shame. Drama muncitorilor români de la Berlin

foto: Oana Popa
Duminică, 16 noiembrie, o mână de muncitori români din Berlin se alinia frumos, la coadă, la ambasadă pentru a-și exercita dreptul de vot în turul al doilea al prezidențialelor. Ca și alți conaționali, înșirați de la primele ore ale dimineții pe trotuarele din preajma ambasadelor sau consulatelor din diferite țări, își așteptau și ei cuminți rîndul la cabina de vot. Mass-media românească vuise cu anticipație, prezentând previziuni din cele mai sumbre cu privire la desfășurarea votului în străinătate. Motivele de îngrijorare erau cît se poate de întemeiate având în vedere că în primul tur, în pofida orelor petrecute la cozi, mulți cetățeni români nu și-au putut exprima opțiunea electorală. Diaspora părea profund defavorizată, ba chiar ținta unei rele-voințe atent orchestrate. Elvis Iancu și colegii săi de șantier n-au avut însă prea multe probleme în acest sens. Și-au ținut cu schimbul rîndul la coadă, au mai tras cîte o țigară, și-au mai frecat mîinile înfrigurate, dar după un timp tot au reuşit să pună ștampila pe buletinul de vot. Au plecat mulţumiţi „acasă” şi au aşteptat rezultatele. După ora 23:00, când Klaus Iohannis şi-a anunţat victoria prin binecunoscutul „Am câştigat! Ne-am luat ţara înapoi!”, nu mică le-a fost bucuria. Ţara, de greul căreia fugiseră ca să-şi caute un rost în străinătate, şi-or fi luat-o ei înapoi, dar salariul pentru munca grea la construirea luxosului Mall of Berlin nu şi-l mai luaseră de cinci săptămâni.„Am fost satisfăcuți, dar n-aveam cu ce să sărbătorim. Curcanul era la Viktor!”, îşi aminteşte Elvis de ziua votului şi de unul dintre angajatorii săi. S-au pus totuşi la somn mai binedispuşi decât în alte seri, deşi containerul care le servea drept locuință celor 8 muncitori le sabota odihna, ca-n multe alte nopţi de când fuseseră cazaţi întrînsul, înghesuindu-i între pereţii de tablă lipsiţi de ferestre şi picurându-le în cap condensul strâns pe tavan de la atâta bucurie electorală.
Cît mai mulți, și cît mai repede”
Până să ajungă muncitor în construcţii pe şantierele nemţeşti, Elvis Iancu avea o afacere în Constanța; un mic butic în domeniul marochinăriei: „în general lucruri pe care dacă vrei le cumperi, dacă nu, nu! Un portofel, o curea, o pereche de mănuși...” De la o vreme, însă, afacerea n-a mai mers pentru că, spune el „nu mai este vînzare. Lumea nu mai cumpără îmbrăcăminte. Banii pe care-i au, îi dau pe mîncare. Normal. Dacă lumea... românii, au bani, atunci avem și noi bani, cei care lucrăm în comerț.” Ieșirea din impas părea să vină odată cu telefonul primit în vară de la un coleg de breaslă, plecat şi el cu munca în afară, după ce-a tras oblonul micii sale afaceri. L-a întrebat dacă nu vrea să vină la muncă, în Germania: 5 euro pe oră, 10 ore pe zi, cazare asigurată (care i se va retrage bineînţeles din salariu), toată treaba legal, cu contract. O ofertă „tentantă”, zice Elvis: „Am stat, am calculat... Păi rămâneam cu vreo o mie de euro, o mie de euro şi ceva, în buzunar. Dacă face acte, e super-bine! Acolo mai găsim şi noi o relaţie, mai vorbim şi noi cu altcineva şi poate, peste o lună, două, mergem altundeva, lucrăm pe mai mult.” Tot la fel de tentantă i se va fi părut oferta şi lui Vasile Gioni Droma (28), nepot de-al lui Elvis, bijutier din tată-n fiu, hotărât şi el să lase în spate situaţia „nu prea roz” de acasă. Şi cum nici alţi nouă inşi care li s-au alăturat, nu-şi puteau descrie în culori vii traiul, s-au suit cu toţii în două maşini şi au luat drumul Germaniei. „Cît mai mulți oameni, și cît mai repede că se ocupă locurile!” chema vocea din telefon.
Era un calvar!”
„Păi de ce nu mi-ai spus că sunteţi atâţia?”, i-a întâmpinat Ion Ciocan, intermediarul care urma să-i ducă la lucru, la sosirea lor în Berlin. „Păi n-am unde să vă mai duc acuma... staţi şi voi în maşină până vedem ce putem face!” Ce-o fi zis Ciocan când şi-a făcut apariţia şi Bogdan Droma, fratele lui Gioni şi nepotul lui Elvis, ştie numai el. Nici Bogdan nu venise de prea mult bine în Germania. „M-am lovit de chestia că sunt țigan de vreo 4-5 ori. Nu pot să spun acum că țiganii nu-și găsesc locuri de muncă în România... M-am lovit eu de chestia asta.” Bijutier, ca mai toţi din familia sa, se aciuase pe la Birmingham unde-şi vindea brăţările, dar şi acolo-i sufla vântul prin traistă aşa că s-a reunit cu rudele sale la Berlin. Toţi aveau să facă munci în construcţie, deşi numai câţiva mai avuseseră experienţă în domeniu. Prima zi de lucru pe şantier i-a prins fără să aibă vreo locuinţă. Nici ce avea să le găsească Ciocan nu se putea numi aşa. „O garsonieră într-un bloc de 10 etaje, în Lichtenberg, unde n-aveau voie să locuiască decît 2 inși”, în descrierea sumară făcută de Elvis, trebuia să adăpostească 12 persoane, majoritatea intrate pe furiş, ca să nu bată la ochi supra-aglomerarea. „Trei dormeau pe balcon şi restu' aliniaţi aşa ca peştii”.

foto: Oana Popa
Era vară încă, se mai putea dormi afară şi în maşină, cum se întâmpla de altfel cu cei pe care podeaua garsonierei nu-i putea acomoda. Băieţii nu erau descurajaţi, mai ales că angajatorul lor, Openmallmaster GmbH, ţinea să-şi dovedească buna-credinţă în faţa noilor săi salariaţi: „Ne-am gândit că se lucrează organizat aici, dacă ei ne cer copie după buletin, ne dă bocanci, căști, intram cu semnătură pe şantier...” îşi amintesc ei rutina zilnică, dându-şi seama acum, că nu era vorba decât de o scamatorie menită să le câştige încrederea. Dubiile în legătură cu seriozitatea patronilor apar odată cu primele tăieri nejustificate din orele de muncă, dar muncitorii trec şi peste asta gândind că conştiinciozitatea germană n-are cum să greşească şi că oricum e vorba de câteva zeci de euro dintr-un salariu de peste o mie. Mai rău a fost că, la aproximativ 10 zile de la cazarea în neîncăpătoarea garsonieră, băieţii se trezesc cu bagajele lor în drum, evacuaţi fără prea multe explicaţii. Dormeau iarăşi sub cerul liber, în parcul de lângă clădirea cu garsoniere. S-a „îngrijit” de dânşii, „Saşa”, un intermediar asemenea lui Ciocan, originar din Basarabia, dar mai bine plasat, fiind „omul de legătură și de încredere al lui Viktor [Keil], patronul din umbră al Openmallmaster”, după spusele muncitorilor. Le-a găsit un apartament cu două camere, pentru 6 persoane, lăsându-le şi-un sfat pentru buna convieţuire cu vecinii nebăgători de seamă: „Vedeţi şi voi cum vă strecuraţi pe acolo, mergeţi câte doi, aşa...” „Erau niște condiții aiurea!” îşi aminteşte Elvis „Aveam apă caldă 20 de minute, maxim 30... Am stat la un moment dat şi 15-16 inşi acolo.” „Boilerul nu mergea” îl completează Nicolae Molcoaşă, „nu aveai timp decât să te speli repede pe mâni şi să speli vasele, restul cu apă rece, slavă Domnului, că nu era atât de frig.” Toate acestea veneau la pachet cu moderata chirie de 1800 de euro, mult pentru preţul pieţei imobiliare berlineze, suficient însă pentru conducerea Openmallmaster, care se pare că deţinea magherniţa şi se asigura să le tragă muncitorilor chiria din salariul lor, odată cu tăierea orelor de lucru. „Vroiam să scap neapărat din chiria aia, era un calvar!” spune Elvis schiţând din sprâncene disperarea care-l cuprinsese până şi-a găsit pe cont propriu o nouă locaţie. Pe cont propriu, dar în interes general, pentru că i-a luat în calcul şi pe colegii lui: „Eu mă gândeam tot timpul la ce-am în spate.” S-a mulţumit cu o chirie de 800 de euro, împărţind-o cu oricare dintre oamenii săi care erau dornici să-l urmeze. Alţii, au rămas înghesuiţi în apartamentul supra-populat în care-i plasase „Saşa”, binevenind fără tragere de inimă, pe oricine aducea conducerea firmei ca să suplinească locurile rămase libere.

Turişti în centrul Berlinului”
Tot la „Saşa” au ajuns în cele din urmă muncitorii, ca să-i ceară socoteală pentru primele întârzieri serioase ale salariilor. E adevărat, angajaţii primiseră trei tranşe, ciunţite de tăieri şi deduceri, dar acum era diferit, pentru că nici intermediari asemenea lui Ciocan nu-şi mai primeau plata. Bani nu aveau să mai vadă deloc de pe 15 septembrie, deşi munca pe şantierul mall-ului s-a înteţit în lunile de toamnă, angajatorii fiind presaţi de deadline-ul deschiderii, depăşit deja de câteva ori. Asta însemna ore de lucru peste program şi-un ritm mai alert de muncă, bineînţeles nu gratis, ci cu plata orelor suplimentare la care se mai adăuga şi-o primă de 50 de euro. Când toate promisiunile astea nu s-au mai putut lăsa aşteptate, Elvis şi colegii lui s-au organizat, au lăsat sculele din mână şi-au intrat în grevă: „Dacă astăzi nu primim banii până la ora patru, ieşim cu toţii!” Se pregătiseră totuşi dinainte, cu bannere pe care şi le-au făcut singuri de acasă, anticipând încăpăţânarea angajatorului. Rezultatul: „În maxim un sfert de oră a venit marele Victor (…) şi aşa, valvârtej s-a dus spre biroul lui şi a lăsat vorbă că cel răspunzător de asta să vină după el.” Elvis şi unul dintre grevişti l-au urmat în birou unde-au început sumarele tratative. Părând să le înţeleagă situaţia, Viktor Keil şi-a luat un angajament serios, uitându-se chiorâş la o placă de plastic însemnată cu cererile muncitorilor: „Dacă la 4 nu rezolv, îţi promit eu, Viktor, că ies cu ea în stradă şi mi-o sparg de cap!” „M-a impresionat... m-a impresionat cu adevărat! Avea un aer din ăsta, de te făcea să crezi!” îşi aminteşte în continuare Elvis.

foto: Oana Popa
Au aşteptat ora 4 şi venirea lui Viktor ca pe-a doua venire a lui Hristos. N-a venit. „Dar nu asta era problema. Problema era că nu aveam unde să dormim... ne venea şi să râdem şi să plângem, ne era şi foame... Am stat aşa o perioadă... poate, vine, poate vine... A venit noaptea. Eram turişti în centrul Berlinului fără niciun ban, fără un loc unde să dormim, şi după o zi de muncă, că lucrasem până la 4.” Aşa cum li se întâmplă adesea oamenilor amărâţi, un necaz nu vine niciodată singur. Chiar pe 21 octombrie, ziua declanşării grevei, muncitorii rămân şi fără chiria decentă pe care o găsiseră, fiind evacuaţi cu 10 zile înaintea expirării contractului de subînchiriere, şi-aşa dubios, îşi dau ei seama acum. Sub cerul liber, s-au apucat să-şi improvizeze un „adăpost din valize” în care nu încăpeau decât 5-6 oameni, restul fiind nevoiţi să facă planton până să le vină rândul la somnul, şi-aşa incomfortabil pe care ţi-l poate oferi o pătură aruncată pe nişte paleţi găsiţi pe la pubele. Astăzi, muncitorii îşi permit să mai glumească amar cu privire la şederea lor în spatele mall-ului, lângă birourile firmelor constructoare: „Ne-am făcut şi noi birou acolo. Ne lipseau faxul şi secretara, în rest le-aveam pe toate!” Dar situaţia lor era fără îndoială una gri, şi-au sesizat-o şi alţii: „Au început să ne cunoască vecinii. Ne-aduceau mâncare, cafea, sucuri, apă. Cei de pe şantier au făcut chetă şi ne-au adus hrană.” Unii dintre angajaţi îşi ignoră atribuţiile şi se fac c-au uitat să închidă un container, şi iată aşa ajung Elvis şi echipa lui să aibă un acoperiş deasupra capului în ziua votului.

Puţinele dovezi de solidaritate i-au încurajat să reia protestul. Vreo 16 dintre ei depun plângeri la Deutsches Gewerkschaftsbund (DGB), o uniune a sindicatelor, care i-a ajutat şi cu materialele necesare pentru confecţionarea bannerelor. Companiilor Openmallmaster GmbH şi Metatec GmbH (care în tot acest timp momise pe o parte dintre muncitorii nemulţimiţi ca să lucreze sub patronajul lor la acelaşi Mall, doar ca să-i supună aceloraşi practici) se vede că nu le-a picat bine activitatea protestatară din moment ce încep să lanseze ameninţări: „Care a depus plângere şi care merge înainte, nu-şi primeşte niciun ban!” Iar când asemenea presiuni se dovedeau inutile, conducerea nu ezita să arunce sume derizorii sub nas muncitorilor, pentru a le închide gura. 300 de euro înmânaţi ca-n filmele cu gangsteri, fiecăruia dintre ei şi-au făcut efectul pentru vreo câteva zile, dar suma nu se apropia nici de departe de salariul datorat. Când au văzut că alte tranşe nu urmează (aşa cum li se promisese) s-au gândit să meargă la compania mamă, Fettchenhauer Controlling & Logistic, care subcontractaseră Openmallmaster şi Metatec (şi încă alte 200 de firme!) pentru munca de construcţie a Mall of Berlin. În timp ce aşteptau nerăbdători ca uşa vreunui birou salvator să se deschidă şi să-i primească, aşa cum le dăduse speranţă o secretară, pe holurile companiei îşi face apariţia veşnicul Viktor, ca semn providenţial al bunei cooperări din sânul marelui capital. „Ce căutaţi aici?” le va fi spus acesta pe limba lui. „Am venit să ne luăm banii, dacă tu nu ni-i dai!” a venit răspunsul. Apoi i-a condus „prieteneşte” până la ieşirea din clădire, dându-le întâlnire pe seară cu „Saşa”, pentru încă unul dintre trucurile sale cu bani, de data asta c-un pot mai serios, de 400 de euro fiecare! Suma aceasta trebuia să le ţină de foame pentru două săptămâni, li s-a spus, timp în care trebuiau să se lase de proteste, după care problemele lor se vor fi rezolvat. Au urmat deci, două săptămâni în „baracă”, cu muncitorii neplătiţi cultivând aceleaşi relaţii de vecinătate cu localnicii din preajma mall-ului, trăind la mila lor şi la cea a unei biserici care se asigura săptămânal că aceşti est-europeni nu mor de foame. Unii dintre ei plecaseră deja: „Nu mai suportau, nu puteau să doarmă afară... Nici noi nu puteam să dormim afară, dar nici nu puteam să plecăm!”

Fii solidar și cu altul și nici tu nu vei fi singur”
Era evident deja, la expirarea termenului, că niciuna din promisiunile conducerii Openmallmaster n-avea să fie ţinută. Ca un făcut, cu o zi înainte de data promisă, Viktor lua masa la un restaurant din incinta mall-ului, acum funcţional, înconjurat de „ceilalţi români intermediari”. „Toţi se uitau în gura lui să vadă cum ies perlele. Şi am observat nişte file cec... semna nu ştiu ce... E clar! E gata, se rezolvă, m-am gândit eu!” îşi aminteşte Elvis cum aştepta ca şeful să se ridice să le înmâneze şi lor salariile. N-a fost cazul. Mai degrabă i-a înmânat Elvis numărul său de telefon. „Stai liniştit, te sun în două ore” i-a spus Viktor. „Păi de atunci şi până acum cred că au trecut 500-800 de ore.” Nu l-au mai întâlnit pe Viktor, şi nici nu-şi mai pun speranţele în el. S-au lămurit în privinţa lui.

foto: Oana Popa
Au mai multă încredere în protestul lor, în „luptă”, cum îi place lui Bogdan să zică. Şi astăzi, ca şi în alte zile de mai bine de-o lună, muncitorii români de la Mall of Shame (cum a ajuns să fie cunoscută instituţia ţepuitoare cu care au avut de-a face) s-au postat la intrarea în clădire cu bannerele, fluturaşii şi abţibildurile lor. Duminică, 6 decembrie au avut parte şi de un protest de amploare, unde şi-au exprimat solidaritatea cu ei în jur de 500 de persoane. „În Germania au mers lucrurile foarte bine cu protestul ăsta” explică încrezător Gioni, „oamenii din Germania au fost foarte solidari, la fel şi cei din alte naţiuni (…) Acolo s-a dat la ziar, s-a dat la ştiri, dar la noi acasă, nu! Pentru că românii nu sunt solidari! Fiecare umblă după ciolanul lui.” O frază care vorbeşte de la sine despre mult clamata solidaritate cu diaspora. Odată ce şi-au pierdut potenţialul electoral, muncitorii români de la Mall of Shame, ca şi ceilalţi migranţi angajaţi în străinătate, devin neinteresanţi pentru canalele media româneşti. Pentru stat aşa au fost întotdeauna, iar dacă şi-a bătut capul cu ei, aşa cum au făcut în cazul acestora, oficialii români au avut întotdeauna grijă să plaseze vina tot în cârca lor.„De ce nu te-ai dus la şcoală să înveţi limba germană? De ce ai plecat aşa? De ce? … Pur şi simplu ne judecau în loc să ne dea o mână de ajutor!” se revoltă Gioni, amintindu-şi de întâlnirea cu doamna consulul, Constanţa Georgescu, şi apariţia dumneaei cu o pâine pamblicată cu drapelul României sub braţ şi-un kilogram de cârnaţi într-o plasă. „Ne-am simţit foarte mândri când am mâncat din pâinea aia”, a simţit Elvis nevoia s-adauge, într-o notă ironică. Doar după ce protestul a luat amploare, iar media germane au început să documenteze serios cazul muncitorilor români (aici, aici şi aici) au început şi telefoanele de la consulat să-i ia la rost pe angajatorii germani.

Dar cazul muncitorilor neplătiţi de la Mall of Shame n-ar trebui să mire autorităţile româneşti. Poveşti similare se pot auzi anual din diferitele colţuri ale Europei unite, iar Germania pare a fi un teren propice pentru exploatarea muncitorilor din construcţii români (două cazuri aici şi aici), unde se pare că există o reţetă pusă în aplicare de o bună parte dintre dezvoltatori: condiţii mizerabile de muncă şi de locuire, la care se adaugă neplata salariilor. În fond sunt 262 047 de români în Germania, conform situaţiei alcătuite de Ausländerzentralregister pe 2013. Dintre aceştia 8237 s-au declarat şomeri, după cum arată datele oferite Statistik der Bundesagentur für Arbeit pentru acelaşi an. Toţi aceştia din urmă sunt potenţiale victime ale companiilor ahtiate după munca gratuită a migrantului (de oriunde ar fi el). Dar cei mai expuşi sunt întotdeauna cei incluşi de obicei în „cifra neagră”, numeroşii anonimi pentru care nu există acte şi pentru care intrarea în evidenţă costă tot timpul mai mult decât ar fi normal. Cei ţepuiţi de Openmallmaster şi Metatec anul acesta, fac parte din această categorie, care din necunoştinţă şi din prea multă încredere, au acceptat să ofere intermediarilor români, sume serioase pentru servicii gratuite sau ieftine precum Anmeldung (înregistrarea domiciliului) şi Gewerbeanmeldung (înregistrarea ca persoană fizică autorizată). Dar Elvis o spune poate mai bine în vorba-i caracteristică: „Muncitori se găsesc, prostime se găseşte... Şi nu prostime, oameni nevoiaşi...” se corectează el empatic „care n-au alte variante și nu știu să se descurce, cum nici noi n-am știut să ne descurcăm.”

foto: Oana Popa
Şi e păcat că se întâmplă aşa ceva. Mai ales cu nişte oameni care-şi cunosc foarte bine situaţia şi pe cea a semenilor lor: „Dacă poţi să faci ceva să-ţi ajuţi aproapele, să nu fie victima limbii, să nu fie victima necunoşterii legii, să nu fie victima abuzurilor (…) ajută-ţi aproapele tău! Pentru că lui îi dai putere să-şi ducă lupta la capăt. C-a plecat de-acasă să-şi ajute familia!” spune Bogdan Droma. „Eu înțeleg nesolidaritatea dintre români, mai ales în diasporă. O înţeleg foarte bine! Poate înainte să mă lovesc de chestia asta și eu am fost unul dintre românii nesolidari. Vreau să înțeleagă toți oamenii că nu ești solidar doar cu cel pe care-l ajuți, ești solidar şi cu tine însuți, pentru că și tu vei avea nevoie de suportul celorlalți (…) Fii solidar cu alt român într-o cauză bună și-ți vei apăra și demnitatea ta și respectul tău și al țării tale. Fii solidar și cu altul și nici tu nu vei fi singur.”


La conceperea şi redactarea acestui material şi-au adus contribuţia, diligenţa şi frământarea: Valer Simion Cosma, Theo Costea şi Oana Popa şi muncitorii neplătiţi de la Mall of Shame.

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii