Treceți la conținutul principal

Creșterea salariului minim pe economie și grija ipocrită pentru săraci

autor: Laurențiu Ridichie (http://laurentiuridichie.blogspot.de/)
Mai întîi povestea. Cu cîteva săptămîni în urmă 33 de profesori, economiști și antreprenori au adresat o scrisoare deschisă recent alesului Președinte, Ministrului Muncii și Primului Ministru, pentru a le semnala pericolele economice pe care le implică creșterea salariului minim pe economie la 1050 lei, după cum plănuia guvernul. Între timp măsura a fost implementată, dar discuțiile pe marginea ”creșterii salariului minim” ca soluție de ameliorare a sărăciei ce tronează în societatea românească, continuă după ce, printr-o replică, Victoria Stoiciu a contestat validitatea multor afirmații cuprinse în acea scrisoare. Prin urmare, săptămîna aceasta poziția Victoriei Stoiciu și a altor critici ai scrisorii celor 33, a fost aspru criticată de doi magiștrii autohtoni ai treburilor economicești, unul fiind chiar în capul listei semnatarilor.
Dincolo de contracararea argumentelor Victoriei Stoiciu sau a altor contestatari, îndrăzneala de a contesta viziunea și argumentele ”specialiștilor” de către cineva din afara branșei, a fost taxată, fiind percepută ca o formă de ”bagatelizare a învățămintelor științei economice” (Bogdan Glavan) sau de ”a bate cîmpii și a distrage atenția de la cauzele tuturor problemelor” (Vlad Tarko). Ei bine, cu riscul de a fi inclus și eu în lista  ”imbecililor”/”idioților utili” fără studii economice  adecvate și cu mintea îmbîcsită de prejudecăți și o irațională lipsă de înțelegere a logicii economice lăsate de Dumnezeu/Natură, îndrăznesc să formulez cîteva obiecții față de proaspătul text al domnului Vlad Tarko.
Deși poate sunt nedrept, nițel chițibușar, nu mă pot abține să nu fac o primă remarcă de ordin stilistic. Asta pentru că textul domniei sale are o formulare atît de precară și chinuită, de-mi părea o întruchipare a bancului cu cel cu privirea inteligentă dar incapabil să se exprime.  Însă mi-am zis că poate are omul argumente, nu e doar o răfuială cu cei lipsiți de înțelegere față de necesitățile cinice ale unei viziuni economice pe care dumnealui și alți inițiați într-ale zero-urilor o împărtășesc. Coindu-se pe alocuri să fie ironic, incisiv, domnul Tarko o menajează, totuși, pe doamna Stoiciu, făcîndu-i praf doar argumentele și colegii de eșichier politic. Ba mai mult, ca și alți colegi de breaslă, are o profundă preocupare pentru populația săracă a acestei țări și se apleacă în cuvîntul său de învățătură asupra unor categorii sociale grav vitregite de binefacerile traiului decent: tinerii, rromii și oamenii de la țară și din orașele mici. În viziunea lui, aceste categorii ar fi afectate nu numai de creșterea salariului minim pe economie ci de însăși existența unui prag minim obligatoriu care-i împinge pe angajatori să nu angajeze și/sau să facă disponibilizări și pe săracii nepregătiți să accepte munci la negru pe venituri mai mici. Toată construcția argumentativă este asortată cu referințe bibliografice, comparații cu alte societăți, statistici, discurs anti-rasist și mai ales simplificări. Însă, aveam să realizez la final de lectură, că maniera în care autorul utilizează ideea de ”cauzalitate” pentru a proba greutatea și ”științificitatea” judecății sale, este edificator exprimată într-o frază care vrea să lămurească situația rromilor: ”Intr-o mare masura multi dintre ei se afla intr-un cerc vicios: Din cauza ca mortalitatea infantila in randul lor e foarte mare, sunt nevoiti sa faca multi copii comparativ cu restul populatiei.” Demnă de faimoasa rubrică a Cațavencilor de altă dată: ”Din puțul gîndirii”, explicația domniei sale ne oferă o măsură a adîncimii gândirii, analizelor și asocierilor pe care mintea sa le operează.
Dar să trecem mai departe, pentru că oricît de comic ar fi domnul Tarko în acest episod al cruciadei la care s-a raliat, problema sărăciei este cît se poate de serioasă, iar genul ăsta de judecată bîntuie un spectru larg de oameni ”pregătiți” și documentați. Am înțeles că la temelia acestei opoziții față de creșterea venitului minim stă accentul pus pe grija față de anumite categorii de săraci care n-ar mai avea posibilitatea să accepte job-uri pe salarii de căcat (care ar reflecta valoarea muncii lor în raport cu regulile pieței și cu starea actuală a economiei), ceea ce i-ar adînci mai tare în sărăcie. Pentru că angajatorii nu vor putea să mărească anumitor săraci venitul pe care, oricum, datorită lipsei de calificare și a largului bazin de recrutare de forță de muncă, nu prea l-ar merita, mulți s-ar trezi aruncați în brațele șomajului. Constatând că majoritatea celor care consideră necesară creșterea plafonului venitului minim garantat ar fi din capitală sau din orașe mai dezvoltate economic și cu alte standarde de viață, autorul le reproșează că ” li se pare intr-adevar greu de crezut ca salariul minim este „decent” sau de „subzistenta” pentru ca sunt obisnuiti cu anumite standarde.” Adică, ăștia habar n-au că în restul țării, în orașele mici și mai ales în mediul rural, unde oamenii au standarde de viață mai căzute, nivelul actual al venitului este suficient și că dacă ar crește ar genera o scădere/stagnare a locurilor de muncă. Ceva de genul ”ăia numai să aibă locuri de muncă, nu contează pe ce venit, că oricum n-au atîtea nevoi și pretenții.” Despre cît de disperați sunt oamenii să lucreze orice, chiar și pe venituri mai mici decît minimul pe economie și despre standardele lor mai scăzute care facilitează ”subzistența” chiar și în condițiile actuale, se poate observa din constantele răbufniri de mînie ale unor jurnaliști care descoperă ”puturoși” ce refuză joburi. Amintesc doar că recent vuia o parte a presei revoltată că niște botoșăneni au refuzat să accepte niște locuri de muncă pentru că au considerat salariile prea mici în raport cu munca ce trebuia depusă și cu necesitatea navetei. Dreptate aveau oamenii, iar cei chinuiți de mistica ”muncii cinstite” pe orice venit, să caute să experimenteze traiul cu sub 1 000 de lei pe lună la Fujikura, lîngă Dej, iar apoi să-și publice jurnalul de angajat model. Dacă mai au timp și energie să-l scrie.
Dar nu vreau să insist pe această grijă obsesivă pentru angajatorul care mîntuie societatea românească dăruind poporului ”puturos” și refractar, locuri de muncă demne de o colonie penitenciară. Alt aspect mă frămîntă pe mine, în legătură cu argumentația acestor înțelepțiți ai finanțelor. Întregi categorii profesionale precum medicii, dascălii, poștașii și o serie de funcționari publici, la care se adaugă o serie de angajați din zona privată, nu la fel de norocoși și sprijiniți precum cei din sectorul IT, cîștigă între salariul minim și mediu pe economie. Să menționez numai lucrătorii comerciali din mall-urile patriei, despre traiul cărora găsiți o relatare la scara 1:1 aici, sau tinerii ce experimentează forme contemporane ale sclaviei prin diferite birturi, emancipate. Ăia tineri, care se încadrează în categoria defavorizată menționată de domnul Tarko, își construiesc viitorul cu minimul sau puțin peste minimul pe economie. Mulți dintre ei pregătiți dar fără experiență, sau studenți care-și completează astfel finanțarea studiilor. Ăștia sunt mai aproape de categoria ”sărăcie” decît de cea a ”middle-class-ului” emergent, fie că sunt la țară sau la oraș și oricît i-ar susține (încă) părinții sau rudele plecate ”în afară”. Păi la ăștia nu ne gîndim cînd vorbim de măsuri de creștere a nivelului de trai? Ăștia n-ar consuma mai mult? Nu s-ar muta într-o chirie sau într-o locuință proprie, dacă venitul le-ar permite? Asta nu înseamnă în termeni economici ”cerere”, care, cică, ar contribui la creșterea producției/serviciilor etc. și implicit la apariția de locuri de muncă?  Ăștia n-ar mai plăti un zilier să le curețe ograda sau să le lucreze în grădină cît ei sunt la job? Sau nu e ok să încurajeze munca cu ziua, care scapă impozitării, precum și agricultura de subzistență sau atît de necesară completării salariului? Multă echilibristică argumentativă precară și analogii simpliste pentru a demonstra că creșterea salariului minim generează șomaj pentru că angajatorii dau afară oameni ca să rămînă pe plus. Dar nimic despre inechitate ca și cauză a adîncirii sărăciei, nimic despre faptul că mari companii au procedat precum OMV Petrom chiar dacă au avut o creștere semnificativă a profitului în ultimii ani, nu doar că n-a angajat oameni, dar a făcut reduceri de personal. Păi cum mai stă în picioare o viziune economică centrată numai pe angajator și cu o compasiune formală pentru angajați sau șomeri? Și cum să iau în serios însăilarea acestui domn cînd recurge la teorii explicative de multă vreme îngropate, precum cea a ”stadiilor de dezvoltare” care, în esență, lămurește țările mai sărace să aibă răbdare și să îndure că sunt pe calea cea bună și le vine și lor rîndul? Nimic despre legătura dintre economiile capitaliste avansate care se dezvoltă și se extind dominînd alte economii și nimic despre apartenența dumnealui și a altor vizionari la aleasa elită de ”profesioniști” care are de partea sa  autoritatea științei în predicarea dezvoltării economice și necesitatea sacrificiilor.
Prin faptul că, într-o manieră cît se poate de ipocrită, adepții renunțării la venitul minim garantat sau păstrării lui la nivele foarte mici, focusează efectele ipotetice ale unei astfel de măsuri asupra unor categorii de săraci, fără să țină cont de cît de interconectate sunt relațiile sociale și economice și ce efecte poate produce pentru alte categorii de săraci, probează nu numai cinismul lor și ruptura de realitate, cît mai ales că sunt și ei tributari unei viziuni ideologice, oricît ar nega și s-ar pretinde exponate vii ale viețuirii în post-istoria fukuiamistă. Această argumentație, aparent inspirată din grija pentru cei mai oropsiți ai societății, este preocupată, în primul rînd, de producerea de efecte la vîrf, la nivelul angajatorilor și antreprenorilor care, cică, din profit crează locuri de muncă și pentru amărășteni. Or fi unele cazuri, mai ales la nivelul unor afaceri mici și medii, unde de multe ori raporturile dintre angajator și angajați sunt mult mai ”umane”, mai directe, însă pentru marile companii este doar menținerea bătătoritei căi a îngroșării cu orice preț a profitului.
Cea mai mare parte dintre cei pe care-i deplîng nu vor fi niciodată angajați de o companie, dar compania va fi ajutată să țină pe salarii mizerabile forță de muncă pregătită sau nepregătită, folosindu-se de prevederile legale. Dacă adăugăm faptul că și în aceste condiții multe firme au angajați cu minimul pe economie în acte și cu alte venituri încasate, putem invoca și efectele asupra sistemului de asigurări sociale și de sănătate. Dar asta e o discuție care scapă acestor specialiști preocupați de o dezvoltare economică cu iz de neo-iobăgie, post istorică.
Nu grija pentru rromi, tineri sau amărîți din mediul rural îi animă pe semnatarii scrisorii și pe apărătorii lor, pentru că atunci cînd cineva cîrtește refuzînd o plată de mizerie pentru munca sa, sunt primii care lovesc cu ghioaga argumentativă, invocînd lenea și comoditatea și lămurindu-ne cum ăia își merită soarta și cum sabotează economia locală. Dar este la îndemînă fragmentarea și ațîțarea amărîților împotriva altor amărîți, recursul la statutul de specialist ca și garant al viziunii și simplificări toporiste de genul, ”ăia votează cu Ponta și țin pe loc România”.
Ipocrizia lor este dublată de încă un aspect. Cei mai mulți dintre inițiatorii și semnatarii scrisorii în cauză au venituri de zeci de ori cît minimul pe economie, mulți dintre ei fie lucrînd la stat, cum e cazul unor universitari de rang înalt, fie din afaceri cu statul. Așa că nu cred că aceștia au căderea morală să țină predici despre cît de important e să lucrezi mult și cinstit, indiferent de plata primită pentru munca depusă, despre cum se descurcă ăia din provincie pentru că au alte standarde sau despre cum sărăcimea care nu poate fi angajată decît ilegal pe un salariu sub minimul pe economie, devine asistată social și parazitează bugetul statului. Cînd lucrezi pentru interesul unor afaceriști privați, pe banii statului, sau cînd îți maximizezi profitul prin scutiri de la stat sau prin subvenții, să spui că pentru cîteva milioane de oameni care cheltuie (4, 77, conform ultimelor cifre avansate deInstitutul Național de Statistică) 60% din venituri pe rate, mîncare și întreținere, poate fi ”decent” și așa, e de-a dreptul obscen.
În loc de concluzie, de cele mai multe ori, cînd vine vorba de finanțiști și alte categorii de specialiști într-ale economiei îmi amintesc de bancul cu interviul de angajare la o companie, pentru postul de contabil, unde se prezintă un istoric, un matematician și un absolvent de ASE. La întrebarea ”cît face 2+2?” istoricul o arde cu istoria matematicii, tradițiile greacă, arabă etc., după care presat de privirea celui care-l intervieva, concluzionează sec: 4. Matematicianul o dă cu paradigme, matematici post-euclidiene, după care avansează varianta comună, împămîntenită, 4. Finanțistul, scrutează încăperea, se uită stînga-dreapta, după care apropiindu-se de urechea angajatorului, șoptește prudent: Cît vreți să facă?


Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii