Treceți la conținutul principal

Rekonstruktion – Filmland Rumänien III. Cinema-ul românesc la Berlin


   Obsesia Noului Cinema Românesc cu privire la perioada comunistă, odată devenită evidentă, a provocat o oarecare nemulţumire în rândurile publicului cinefil care şi-ar fi dorit poate, să vadă teme actuale transpuse pe marele ecran în locul vechilor fantome ale unui comunism la fel de original ca şi democraţia care i-a urmat (ambele încă de neînţeles). Cu toate acestea, de n-ar fi existat obsesia asta a cineaştilor români, cu greu s-ar fi putut alcătui un program acătării pentru un festival de film precum cel propus săptămâna trecută de Institutul Cultural Român de la Berlin în colaborare cu Zeughauskino, sub titulatura Rekonstruktion – FilmlandRumänien III. Tema centrală de anul acesta a fost Revoluţia din 1989 (cum era şi de aşteptat) pentru marcarea unui sfert de veac de la evenimente; dar poate şi pentru a înfăţişa publicului berlinez, aflat într-o dispoziţie festivă la 25 de ani de la căderea zidului, varinata hard a febrei revoluţionare care a cuprins tot estul european în aceeaşi perioadă.
    Selecţia peliculelor mi s-a părut cât se poate de inspirată. Având în vedere că ar fi fost destul de greu să umpli o întreagă săptămână de festival cu producţii strict centrate pe evenimentele din decembrie '89, organizatorii au avut ideea binevenită de a trata Revoluţia în durată lungă. Astfel, în program s-au găsit atât filme precum Hârtia va fi albastră (r. Radu Muntean) sau A fost sau n-a fost? (r. Corneliu Porumboiu) care abordează direct momentul revoluţionar cât şi producţii ca Amintiri din Epoca de Aur (r. Hanno Höfer, Razvan Marculescu, Cristian Mungiu, Constantin Popescu, Ioana Uricaru) sau Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii (r. Cătălin Mitulescu) care să ne amintească (nu fără un strop de nostalgie pentru acele vremuri) de ce totuşi s-a răzvrătit poporul. „Durata lungă” a funcţionat şi mai bine la capitolul documentar, unde pe lângă Videogramele unei revoluţii (r. Harun Farocki, Andrei Ujică) au rulat şi titluri percum Piaţa Universităţii (r. Stere Gulea) sau Bucureşti, unde eşti? (r. Vlad Petri), ambele tratând masivele mişcări de stradă din perioada post-revoluţionară și lăsând să se înţeleagă că unele treburi au rămas neterminate acum 25 de ani. Cele două sunt importante cu atât mai mult în condiţiile în care, acum nu mai puţin de jumătate de lună, unii încă strigau „Jos comunismul!” pe străzile din Bucureşti şi Cluj în timpul delirului electoral de anul acesta. Prezente în program au fost şi mult lăudatele 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (r. Cristian Mungiu) sau Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (r. Andrei Ujică), probabil răsvăzute de publicul diasporean şi autohton (care au însă tot timpul un scor bun la revedere!), dar şi mici bijuterii din renăscutul (dar plăpândul) cinema nouăzecist semnate de nume sonore precum Nae Caranfil, Stere Gulea sau Lucian Pintilie (E pericoloso sporgersi, Vulpe – Vânător, Prea târziu), la care se adaugă Senatorul melcilor (r. Mircea Daneliuc), întotdeauna într-o categorie aparte.
    Totuşi, adevăratele delicii nu le-au făcut numele consacrate, ci filmele mai puţin circulate. După revoluţie (r. Laurenţiu Calciu) de pildă, un documentar elaborat la firul ierbii, compus din material filmat de autor cu camera video în primele luni de după Revoluţie şi montat aproape 20 de ani mai târziu, este o extraordinară baie de mulţime la persoana I, care te poartă cu uşurinţă prin gloatele pestriţe adunate în stradă, fie doar ca să discute, fie la vreun mitig electoral. Calitatea filmului o dă minunatul material strâns de Laurenţiu Calciu; e o adevărată plăcere să vezi oameni de toate vârstele şi categoriile adunându-se în stradă în ianuarie-mai 1990 şi discutând problemele ţării, în mod surprinzător, în unele cazuri, cu o mai multă maturitate politică decât ne-am putea închipui astăzi şi în orice caz, cu o agendă mult mai diversă decât am putut observa la alegerile cele mai recente. Dar meritul lui Calciu rezidă în foarte mare măsură şi din bunul său fler de documentarist, dânsul nefiind la momentul filmării decât un profesor de matematică, cum a mărturisit el însuşi în discuţiile de după proiecţie. Foarte nimerit s-a dovedit şi Balkán Bajnok (r. Reka Kincses), un documentar despre cariera politică (sau mai degrabă despre ratarea acesteia) a lui Előd Kincses, o figură publică în mare uitată acum, dar cu o popularitate uriaşă în cadrul minorităţii maghiare până la declanşarea conflictelor inter-etnice de la Târgu-Mureş din prima parte a anului 1990, conflicte care au fost puse în cârca lui la acea vreme şi care i-au declanşat exilul budapestan. Filmul, realizat de fiica acestuia, se desfăşoară ca un tablou de familie, foarte intim, cu mult umor, dar şi multă încrâncenare, încercând să explice decăderea lui Kincses, fără a formula sentinţe naţionaliste sau stereotipii etnice. Este o incursiune binevenită într-un teritoriu puţin explorat în istoria noastră recentă, organizatorii Filmland Rumänien meritând o bulină albă la capitolul «multi-culti» pentru includerea minorităţilor conlocuitoare, şi ele puternic marcate de Revoluţie, în programul festivalului.
    Altfel, atmosfera s-a dovedit foarte degajată, mai ales în timpul deschiderii oficiale când Răzvan Rădulescu (între altele şi scenarist al peliculei Hârtia va fi albastră) a încântat audienţa cu poveştile sale din timpul armatei (care se regăsesc şi în film) şi a oferit şi noi chei de lectură colaborării sale cu Radu Muntean, care au făcut revederea filmului cu atât mai plăcută. Iar Rădulescu n-a fost singurul invitat, la dispoziţia publicului aflându-se şi cineaştii Laurenţiu Calciu, Vlad Petri sau Şerban Oliver Tătaru. În concluzie, o ediţie reuşită, de care s-au bucurat cu siguranţă românii diasporeni, nemţii berlinezi şi oamenii Ligii în multiplele lor calităţi supra-etnice şi supra-comunitare.

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii