Obsesia Noului Cinema Românesc cu privire la
perioada comunistă, odată devenită evidentă, a provocat o
oarecare nemulţumire în rândurile publicului cinefil care şi-ar
fi dorit poate, să vadă teme actuale transpuse pe marele ecran în
locul vechilor fantome ale unui comunism la fel de original ca şi
democraţia care i-a urmat (ambele încă de neînţeles). Cu toate
acestea, de n-ar fi existat obsesia asta a cineaştilor români, cu
greu s-ar fi putut alcătui un program acătării pentru un festival
de film precum cel propus săptămâna trecută de Institutul
Cultural Român de la Berlin în colaborare cu Zeughauskino, sub
titulatura Rekonstruktion – FilmlandRumänien III. Tema centrală de anul
acesta a fost Revoluţia din 1989 (cum era şi de aşteptat) pentru
marcarea unui sfert de veac de la evenimente; dar poate şi pentru a
înfăţişa publicului berlinez, aflat într-o dispoziţie festivă
la 25 de ani de la căderea zidului, varinata hard
a febrei revoluţionare care a cuprins tot estul european în aceeaşi
perioadă.
Selecţia
peliculelor mi s-a părut cât se poate de inspirată. Având în
vedere că ar fi fost destul de greu să umpli o întreagă săptămână
de festival cu producţii strict centrate pe evenimentele din
decembrie '89, organizatorii au avut ideea binevenită de a trata
Revoluţia în durată lungă. Astfel, în program s-au găsit atât
filme precum Hârtia va fi albastră
(r. Radu Muntean) sau A fost sau n-a
fost? (r. Corneliu Porumboiu) care
abordează direct momentul revoluţionar cât şi producţii ca
Amintiri din Epoca de Aur
(r. Hanno Höfer, Razvan Marculescu, Cristian Mungiu,
Constantin Popescu, Ioana Uricaru) sau Cum
mi-am petrecut sfârşitul lumii (r.
Cătălin Mitulescu) care să ne amintească (nu fără un strop de
nostalgie pentru acele vremuri) de ce totuşi s-a răzvrătit
poporul. „Durata lungă” a funcţionat şi mai bine la capitolul
documentar, unde pe lângă Videogramele
unei revoluţii (r. Harun Farocki,
Andrei Ujică) au rulat şi titluri percum Piaţa
Universităţii (r. Stere Gulea) sau
Bucureşti, unde eşti?
(r. Vlad Petri), ambele tratând masivele mişcări de stradă din
perioada post-revoluţionară și lăsând să se înţeleagă că
unele treburi au rămas neterminate acum 25 de ani. Cele două sunt
importante cu atât mai mult în condiţiile în care, acum nu mai
puţin de jumătate de lună, unii încă strigau „Jos comunismul!”
pe străzile din Bucureşti şi Cluj în timpul delirului electoral
de anul acesta. Prezente în program au fost şi mult lăudatele 4
luni, 3 săptămâni şi 2 zile (r.
Cristian Mungiu) sau Autobiografia lui
Nicolae Ceauşescu (r. Andrei Ujică),
probabil răsvăzute de publicul diasporean şi autohton (care au
însă tot timpul un scor bun la revedere!), dar şi mici bijuterii
din renăscutul (dar plăpândul) cinema nouăzecist semnate de nume
sonore precum Nae Caranfil, Stere Gulea sau Lucian Pintilie (E
pericoloso sporgersi, Vulpe – Vânător, Prea târziu),
la care se adaugă Senatorul melcilor
(r. Mircea Daneliuc), întotdeauna într-o categorie aparte.
Totuşi, adevăratele delicii nu le-au făcut
numele consacrate, ci filmele mai puţin circulate. După
revoluţie (r. Laurenţiu Calciu) de
pildă, un documentar elaborat la firul ierbii, compus din material
filmat de autor cu camera video în primele luni de după Revoluţie
şi montat aproape 20 de ani mai târziu, este o extraordinară baie
de mulţime la persoana I, care te poartă cu uşurinţă prin
gloatele pestriţe adunate în stradă, fie doar ca să discute, fie
la vreun mitig electoral. Calitatea filmului o dă minunatul material
strâns de Laurenţiu Calciu; e o adevărată plăcere să vezi
oameni de toate vârstele şi categoriile adunându-se în stradă în
ianuarie-mai 1990 şi discutând problemele ţării, în mod
surprinzător, în unele cazuri, cu o mai multă maturitate politică
decât ne-am putea închipui astăzi şi în orice caz, cu o agendă
mult mai diversă decât am putut observa la alegerile cele mai
recente. Dar meritul lui Calciu rezidă în foarte mare măsură şi
din bunul său fler de documentarist, dânsul nefiind la momentul
filmării decât un profesor de matematică, cum a mărturisit el
însuşi în discuţiile de după proiecţie. Foarte nimerit s-a
dovedit şi Balkán Bajnok
(r. Reka Kincses), un documentar despre cariera politică (sau mai
degrabă despre ratarea acesteia) a lui Előd
Kincses, o figură publică în mare uitată acum, dar cu o
popularitate uriaşă în cadrul minorităţii maghiare până la
declanşarea conflictelor inter-etnice de la Târgu-Mureş din prima
parte a anului 1990, conflicte care au fost puse în cârca lui la
acea vreme şi care i-au declanşat exilul budapestan. Filmul,
realizat de fiica acestuia, se desfăşoară ca un tablou de familie,
foarte intim, cu mult umor, dar şi multă încrâncenare, încercând
să explice decăderea lui Kincses, fără a formula sentinţe
naţionaliste sau stereotipii etnice. Este o incursiune binevenită
într-un teritoriu puţin explorat în istoria noastră recentă,
organizatorii Filmland Rumänien
meritând o
bulină albă la capitolul «multi-culti» pentru includerea
minorităţilor conlocuitoare, şi ele puternic marcate de Revoluţie,
în programul festivalului.
Altfel, atmosfera s-a dovedit foarte degajată,
mai ales în timpul deschiderii oficiale când Răzvan Rădulescu
(între altele şi scenarist al peliculei Hârtia
va fi albastră) a încântat audienţa
cu poveştile sale din timpul armatei (care se regăsesc şi în
film) şi a oferit şi noi chei de lectură colaborării sale cu
Radu Muntean, care au făcut revederea filmului cu atât mai plăcută.
Iar Rădulescu n-a fost singurul invitat, la dispoziţia publicului
aflându-se şi cineaştii Laurenţiu Calciu, Vlad Petri sau Şerban
Oliver Tătaru. În concluzie, o ediţie reuşită, de care s-au
bucurat cu siguranţă românii diasporeni, nemţii berlinezi şi
oamenii Ligii în multiplele lor calităţi supra-etnice şi
supra-comunitare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu