Treceți la conținutul principal

Rekonstruktion – Filmland Rumänien III. Cinema-ul românesc la Berlin


   Obsesia Noului Cinema Românesc cu privire la perioada comunistă, odată devenită evidentă, a provocat o oarecare nemulţumire în rândurile publicului cinefil care şi-ar fi dorit poate, să vadă teme actuale transpuse pe marele ecran în locul vechilor fantome ale unui comunism la fel de original ca şi democraţia care i-a urmat (ambele încă de neînţeles). Cu toate acestea, de n-ar fi existat obsesia asta a cineaştilor români, cu greu s-ar fi putut alcătui un program acătării pentru un festival de film precum cel propus săptămâna trecută de Institutul Cultural Român de la Berlin în colaborare cu Zeughauskino, sub titulatura Rekonstruktion – FilmlandRumänien III. Tema centrală de anul acesta a fost Revoluţia din 1989 (cum era şi de aşteptat) pentru marcarea unui sfert de veac de la evenimente; dar poate şi pentru a înfăţişa publicului berlinez, aflat într-o dispoziţie festivă la 25 de ani de la căderea zidului, varinata hard a febrei revoluţionare care a cuprins tot estul european în aceeaşi perioadă.
    Selecţia peliculelor mi s-a părut cât se poate de inspirată. Având în vedere că ar fi fost destul de greu să umpli o întreagă săptămână de festival cu producţii strict centrate pe evenimentele din decembrie '89, organizatorii au avut ideea binevenită de a trata Revoluţia în durată lungă. Astfel, în program s-au găsit atât filme precum Hârtia va fi albastră (r. Radu Muntean) sau A fost sau n-a fost? (r. Corneliu Porumboiu) care abordează direct momentul revoluţionar cât şi producţii ca Amintiri din Epoca de Aur (r. Hanno Höfer, Razvan Marculescu, Cristian Mungiu, Constantin Popescu, Ioana Uricaru) sau Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii (r. Cătălin Mitulescu) care să ne amintească (nu fără un strop de nostalgie pentru acele vremuri) de ce totuşi s-a răzvrătit poporul. „Durata lungă” a funcţionat şi mai bine la capitolul documentar, unde pe lângă Videogramele unei revoluţii (r. Harun Farocki, Andrei Ujică) au rulat şi titluri percum Piaţa Universităţii (r. Stere Gulea) sau Bucureşti, unde eşti? (r. Vlad Petri), ambele tratând masivele mişcări de stradă din perioada post-revoluţionară și lăsând să se înţeleagă că unele treburi au rămas neterminate acum 25 de ani. Cele două sunt importante cu atât mai mult în condiţiile în care, acum nu mai puţin de jumătate de lună, unii încă strigau „Jos comunismul!” pe străzile din Bucureşti şi Cluj în timpul delirului electoral de anul acesta. Prezente în program au fost şi mult lăudatele 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (r. Cristian Mungiu) sau Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (r. Andrei Ujică), probabil răsvăzute de publicul diasporean şi autohton (care au însă tot timpul un scor bun la revedere!), dar şi mici bijuterii din renăscutul (dar plăpândul) cinema nouăzecist semnate de nume sonore precum Nae Caranfil, Stere Gulea sau Lucian Pintilie (E pericoloso sporgersi, Vulpe – Vânător, Prea târziu), la care se adaugă Senatorul melcilor (r. Mircea Daneliuc), întotdeauna într-o categorie aparte.
    Totuşi, adevăratele delicii nu le-au făcut numele consacrate, ci filmele mai puţin circulate. După revoluţie (r. Laurenţiu Calciu) de pildă, un documentar elaborat la firul ierbii, compus din material filmat de autor cu camera video în primele luni de după Revoluţie şi montat aproape 20 de ani mai târziu, este o extraordinară baie de mulţime la persoana I, care te poartă cu uşurinţă prin gloatele pestriţe adunate în stradă, fie doar ca să discute, fie la vreun mitig electoral. Calitatea filmului o dă minunatul material strâns de Laurenţiu Calciu; e o adevărată plăcere să vezi oameni de toate vârstele şi categoriile adunându-se în stradă în ianuarie-mai 1990 şi discutând problemele ţării, în mod surprinzător, în unele cazuri, cu o mai multă maturitate politică decât ne-am putea închipui astăzi şi în orice caz, cu o agendă mult mai diversă decât am putut observa la alegerile cele mai recente. Dar meritul lui Calciu rezidă în foarte mare măsură şi din bunul său fler de documentarist, dânsul nefiind la momentul filmării decât un profesor de matematică, cum a mărturisit el însuşi în discuţiile de după proiecţie. Foarte nimerit s-a dovedit şi Balkán Bajnok (r. Reka Kincses), un documentar despre cariera politică (sau mai degrabă despre ratarea acesteia) a lui Előd Kincses, o figură publică în mare uitată acum, dar cu o popularitate uriaşă în cadrul minorităţii maghiare până la declanşarea conflictelor inter-etnice de la Târgu-Mureş din prima parte a anului 1990, conflicte care au fost puse în cârca lui la acea vreme şi care i-au declanşat exilul budapestan. Filmul, realizat de fiica acestuia, se desfăşoară ca un tablou de familie, foarte intim, cu mult umor, dar şi multă încrâncenare, încercând să explice decăderea lui Kincses, fără a formula sentinţe naţionaliste sau stereotipii etnice. Este o incursiune binevenită într-un teritoriu puţin explorat în istoria noastră recentă, organizatorii Filmland Rumänien meritând o bulină albă la capitolul «multi-culti» pentru includerea minorităţilor conlocuitoare, şi ele puternic marcate de Revoluţie, în programul festivalului.
    Altfel, atmosfera s-a dovedit foarte degajată, mai ales în timpul deschiderii oficiale când Răzvan Rădulescu (între altele şi scenarist al peliculei Hârtia va fi albastră) a încântat audienţa cu poveştile sale din timpul armatei (care se regăsesc şi în film) şi a oferit şi noi chei de lectură colaborării sale cu Radu Muntean, care au făcut revederea filmului cu atât mai plăcută. Iar Rădulescu n-a fost singurul invitat, la dispoziţia publicului aflându-se şi cineaştii Laurenţiu Calciu, Vlad Petri sau Şerban Oliver Tătaru. În concluzie, o ediţie reuşită, de care s-au bucurat cu siguranţă românii diasporeni, nemţii berlinezi şi oamenii Ligii în multiplele lor calităţi supra-etnice şi supra-comunitare.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Discoteca

Copilăria mea s-a sfârșit brusc, într-o seară de vară, exact în anul 2000, când am trecut întâia oară pragul discotecii din sat. Aveam să descopăr că acolo bate adevărata inimă a satului, în ritmurile tot mai întețite ale beat-urilor techno și dance ce răsunau din boxele dosite în colțurile lăcașului. Inocența mea, câtă mai rămăsese, avea să se destrame degrabă, precum catapeteasma templului israelit, datorită cutremurului provocat de revelația vieții de noapte ce anima satul în acele vremuri dospind de sărăcie și euforie. Trecuseră doar câteva luni de când lăsasem strana bisericii unde îngânam icos-uri, psalmi și tropare, alături de bătrânii dieci ai bisericii și-mi luasem gândul de la orice ambiție de-a mă preoți. Pășeam pe un alt tărâm, cu ochii căscați larg și-nfundați de luminile pestrițe ale stroboscopului și electrizat de vigoarea cu care răzbăteau din difuzoare muzici din cele mai recente și mai răscolitoare. Atât de dragă avea să-mi devină discoteca, cu băile ei aglomerate și…

Omul Nou Ardelean

De ce transilvănismul e o ideologie la fel de toxică și de penibilă precum naționalismul pe care, cică, îl combate în numele unei solidarități supranaționale și multiculturale? Sau în ce constă superioritatea Omului Nou Ardelean?
        Am avut o perioadă în care am cochetat cu ideile transilvaniste, ca formă de contracarare a funarismului și naționalismului de hazna ce scotea din sărite orice om de bun-simț. Îmi cădea bine ideea de asumare a diferențelor regionale și locale existente (însă nu în termeni de superioritate) și a bogăției culturale presupuse de secole de conviețuire multietnică și multiconfesională. Am citit texte faine scrise de transilvaniști de ieri și de azi, am purtat discuții din care am aflat multe despre Transilvania și popoarele sale și în continuare urmăresc cu drag poveștile multor oameni și rămîn un suporter al diversității, multiculturalismului, csardașului și mă scot din sărite răsuflatele povești naționaliste despre neamuri și misiunile lor. Însă, deși am …

Comentarii