Despre un sincer ”Arbeit macht frei!” de la Vlad Petreanu

sursa foto: pagina de media.ro

     ”Cum se preocupă cei puțini dar aleși de problemele celor mulți, naivi și, uneori, alegători!” Așa își începea meditația publicată aici cu vreo 4 ani în urmă un bun prieten. Mi-a venit în minte izbutita formulare dimineață când m-am trezit citind textul lui Vlad Petreanu prin care propunea eliminarea venitului minim garantat. Argumentația este impecabilă, logica simplistă, elementară și tăioasă precum briciul unui faimos filosof medieval pe care n-are rost să-l mai pomenesc aici. Reputat luptător în guerrilla anti-asistați social, domnul Petreanu pune reflectoarele (și le încinge!) pe o mare bubă a societății autohtone: cei care reușesc să supraviețuiască ”fără a fi nevoiți să muncească, de fapt, în mod organizat”. Sunt perfect de acord cu dumnealui și mai ales cu modul strălucit în care a descifrat tacticile de supraviețuire și (mai ales!) metodele de sabotare a economiei și progresului societății ale acestor elemente ce apasă greoi asupra bugetului și care trag în jos România celor harnici, spălați și duși la serviciu. Totuși, oricîtă dreptate i-aș da și oricît m-a impresionat argumentația dumnealui, consider necesar să semnalez o eroare strecurată (din păcate!) chiar în titlu.

    Din cîte știu eu, atunci cînd scrii un text serios, mai ales pe un subiect atît de grav, se recomandă titluri care sintetizează cuprinsul materialului, astfel că în cazul de față ”Arbeit macht frei!” era cel mai potrivit titlu. Știu, domnul autor știe că această formulă este cam interzisă după ce, cu ceva vreme în urmă, alți dornici de a curăța societatea de metehne nepotrivite și, mai ales, de elemente nocive, au utilizat această formulă ce proslăvește munca, la intrarea în lagărele de muncă și ... exterminare. ”Mesajul "Arbeit macht frei" a fost preluat de nazisti in 1933 din titlul unei nuvele germane si folosit de Guvernul Republicii de la Weimar in 1928 ca slogan in programul de reducere a somajului. Mesajul a fost folosit de nazisti si afisat la intrarea in lagarele de concentrare, inclusiv la Auschwitz.”(HotNews) Cu atât mai mult când faci apologia muncii organizate, scandalizat fiind de munca cu ziua, atît de nocivă progresului individual și colectiv. Dacă dumnealui, om cu viziune și experiență, nu are curajul să-și asume ideile pe care le propagă în adevărata lor adîncime, la ce ne mai putem aștepta de la această societate măcinată de cancerul lenei și al proteicelor ajutoare sociale?

Kerketare - Rețeta noastră secretă - Iovan Drehe

Tomi Ungerer

În lumea academică din România (și probabil aiurea) apare un fenomen ciudat, desigur nu universal răspândit, dar cu suficiente ocurențe încât să fie observat: oameni care toată viața au ocupat funcții peste funcții administrative au avut în final o activitate științifică mai prodigioasă decât colegii lor mai leneși și indolenți, care au preferat să piardă timpul prin biblioteci și meditând.

Există voci răuvoitoare, din ignoranță, care spun că, dacă se face un bilanț, atunci în istoria intelectuală a omenirii au avut loc o mulțime de astfel de victorii, homo homini lupus ilustrat prin eliminarea animalului rațional de către animalul administrativ. Fenomenul este unul curios, cât se poate de interesant pentru a fi studiat. Nicăieri nu se vor găsi explicate în scris principiile respectate de misteriosul animal administrativ, dar ele par a fi următoarele:

1. Scrie mai mult decât ai citit. Timpul este prețios, iar activitatea numită citit este cunoscută ca fiind o mare consumatoare de timp. Poate unii sunt descurajați când se gândesc cu groază ockhamistă că dintr-un rând trebuie să scoți o pagină sau chiar zece. Ce trebuie reținut e următorul lucru: nu este imposibil! Câți de-a lungul istoriei nu au scris lucrări întregi și doctorate pornind de la câteva versuri din Homer sau câte un paragraf din cine știe ce autor mai autoritativ?!

2. Publică mai mult decât ai scris. Se numește diseminare. Recunoașterea este de importanță capitală (a se vedea mai jos: 4). Dar cum? Celebrități precum Platon, Cervantes sau Dostoievski nu au apărut în mai multe ediții? Și culmea, când cineva încropește liste bibliografice le menționează pe toate! De ce lor le este permis, iar altora nu?

            3. Raportează mai mult decât ai publicat. Doar există niște entități, abstracte ce-i drept, care ne cer acest lucru; și dacă tot sunt abstracte, oricând din pix/tastatură se pot întâmpla minuni. Cu cât mai multe, cu atât mai bine.

            4. Fii remunerat pentru mai mult decât ai raportat. Ar fi păcat să se piardă banii; iar acest aspect ține de înclinație naturală, așadar nu sunt necesare explicații.

            5. Stop. Rewind. Repeat.

Cel care dorește să-și construiască cariera după aceste principii are mult de trudit. Și, visează unii, de riscat. Din păcate, nicicând nu va scăpa de haterii care se vor arăta contrariați: cum se poate că unii ajung atât de departe în lumea academică citind atât de puțin?

Lor trebuie să li se răspundă, pentru că nu înțeleg esențialul: când să mai ai timp de citit când câștigi atâția bani?

La pas prin fostele republici sovietice: Belarus - Ana Gnatiuc

       

Biblioteca Universității de Stat din Minsk (Belarus)

      Mult timp mi-a fost destul de greu să înțeleg unde pe harta Europei se situează Belarus, aveam impresia că e departe, undeva după munții Ural, așa cum mulți europeni credeau despre Ucraina până recent. De aceea când am primit o invitație de a petrece o săptâmână la Minsk, la niște rude, n-am stat prea mult timp pe gânduri. Primul lucru pe care a trebuie să-l „descopăr” este că Belarus e aproape, luându-mi mai puțin de trei ore cu trenul din Vilnius, capitală europeană, până la Minsk. Până aici toate bune, am îndrăgit Vilniusul încă din aeroport, iar pentru că transportul în comun m-a dus cu gândul la plaiurile natale, am înțeles că aș putea fără dificultăți prea mari să mă stabilesc în acest oraș. Poate că ar fi cazul să menționez că această senzație am avut-o de fiecare dată când am descoperit un oraș nou.

       De la început mi-a fost puțin cam groază de cum voi trece vama. Îmi imagineasem nenumărate scenarii, cum voi fi luată la întrebări: Cine sunt? Ce vreau? Eram pregătită pentru a-mi fi studiat minuțios ghiozdanul, pașaportul și poate chiar pentru a fi oprită de poliție. Stăteam acolo cu actele moldovenești și cele românești (cele din urmă erau pregătite pentru orice eventualitate, dacă va trebui să explic cine ma lăsat să ajung așa departe) și mă pregăteam să explic într-un mod cât mai firesc că sunt complet inofensivă și nu-mi doresc decât să descopăr locuri și oameni noi. De aceea, cele trei minute cât a durat procesul studierii pașaportului meu mi-au părut trei ore și deja căutam strategii de ieșire din situații de criză, în cazul în care nu sunt lăsată să merg mai departe și rămân în Vilnius, temeri provocate și de vizionarea în trecutul îndepărtat a filmului „The Terminal”, chiar dacă situația mea nu era nici pe departe la fel de complicată. Desigur neliniștea mea n-a dispărut nici atunci când trenul a pornit, mai ales că am primit o fișă pe care a trebuit s-o completez, în rusă sau în engleză. Desigur, am optat pentru limba engleză, mi-a părut mai sigură în cazul în care voi fi interogată. Intuiția mi-a sugerat că vameșii n-au cum să vorbească prea bine engleza, iar cum eu nu intenționam să dau vreun semn că știu rusa, am văzut în această manevră posibila mea salvare.

         Întrebările din fișă erau destul de simple, dar nu și pentru imaginația mea care trebuie să exagereze totul de cel puțin două-trei ori. Pe lângă datele personale se mai doreau informații despre durata șederii mele în Belarus și datele celor care mă vor găzdui. Aici am fost pusă în dificultate, pentru că nu le știam, de aceea am fost nevoită să le inventez, parțial, lucru care m-a făcut să mă simt un adevărat spion străin, venit nu cu cele mai bune intenții. Îmi studiam cu atenție vecinii din compartiment și îmi imaginam curiozitatea lor la scenariul meu ipotetic în care vameșii depistează înșelăciunea mea și sunt scoasă din tren și condusă într-o direcție necunoscută mie, dar prea bine cunoscută lor. Privirile lor trebuiau să exprime un amestec de aprobare a acțiunilor vameșilor cu o doză de compasiune adresată mie.

Unde politică nu e nimic nu e. Lamentații pe marginea unui spectacol ratat

Campania prezidențială s-a încheiat de câteva zile, dar spațiul public continuă să se miște în inerția puternicului impuls pe care l-a reprezentat lupta politică din ultima lună. Nu cred că dezbaterile create în jurul acestui eveniment mai aveau nevoie de încă o neiertătoare scrutare analitică, așa că vă rog să-mi iertați cutezanța, dar nu m-am putut abține.

S-au tras deja câteva concluzii referitoare la această campanie, și asta deja înainte ca ea să se fi încheiat, dar eu mă voi rezuma aici doar la două: Ponta vs. Iohannis ar fi cea mai slabă confruntare electorală din politica post-decembristă și, totodată, cea care a dat naștere unor falii periculoase în societatea românească, alimentate de afecte și pasiuni mistuitoare cum iarăși nu s-au mai văzut din anii '90. Sunt prea tânăr ca să am amintiri precise de la campaniile electorale ale primului deceniu post-decembist, așa că nu am cum evalua justețea celor afirmate mai sus, dar tind totuși să le dau crezare celor ce le-au afirmat. Însă, aceste două concluzii, puse cap la cap, dau naștere unui enunț paradoxal: românii au fost „exemplar” mobilizați de cea mai puțin spectaculoasă (că la substanță oricum nu se aștepta nimeni) campanie electorală care le-a fost dat să vadă.

Această mobilizare exemplară s-a tradus, în multe cazuri, și printr-un discurs agresiv, împănat cât mai convingător posibil cu teme rasiste, discriminatorii la adresa săracilor, a celor fără educație, a bătrânilor, a celor care - dintr-un motiv sau altul - aleg (și au tot dreptul!) să voteze cu PSD și, colac peste pupăză, la adresa comunismului/comuniștilor (klingonienii și reptilienii mai lipseau, și lista de mai sus ar fi putut căpăta subit valențe artistice). Comentarii la adresa celor din categoriile de mai sus au variat de la condescendent la furibund și au curs toată perioada campaniei, cu intensificări sesizabile pe final, iar toate astea au venit din partea unei clase de mijloc și a unor intelectuali de dreapta care s-au erijat în etalonul suprem al moralei și politicii. Cu atât de multă patimă au strigat aceștia în stradă „jos comunismul”, cu atât de multă furie l-au asociat pe candidatul PSD acestei ideologii, încât demonstrațiile din săptămânile trecute au părut a-i contesta - cu vehemență chiar – dreptul lui Victor Ponta de a fi ales președinte al țării prin vot democratic de către cetățeni. Poate iarăși părea paradoxal fundamentalismul unor atare opinii venite tocmai dintr-o zonă a societății care se consideră a fi, dacă nu cea mai cea, atunci măcar cu o educație respectabilă. De prisos să menționăm că nici unul dintre candidații pentru fotoliul prezidențial nu a remarcat a fi nimic în neregulă aici.   

Două pariuri relativ sigure - Mihai Bota

     

sursa foto: Gândul.info

Mâine, naționala noastră de fotbal masculin întâlnește în campania de calificare pentru viitorul campionat european naționala Irlandei de Nord. Irlandezii vin la București după trei victorii în grupă, din care două în deplasare, în Ungaria, respectiv Grecia. Noi ne prezentăm cu două victorii obținute în deplasare și un egal acasă. Deși pare că irlandezii ar fi în avantaj, cel mai probabil vor pierde mâine la București. Argumente sunt suficiente, aș enumera doar că: avem antrenor nou, au fost convocați jucători precum Eric Bicfalvi – care a fost ignorat de fostul selecționer sau George Pușcas, născut în 1996 – atacant tânăr și speranță.

        Casele de pariuri alocă acestui eveniment, victoria României în fața Irlandei, o cotă medie de 1,6. O cotă mare pentru un pariu relativ sigur, un câștig de 600 de lei la 1000 de lei plasați pe eveniment.

Duminică avem turul doi al presedințialelor, unde se înfruntă cei doi candidați care ne-au „încântat” cu dezbateri pe la televiziunile naționale în ultimele zile. Și aici casele de pariuri acordă o cotă de 1,25 pentru victoria lui Victor Ponta, în vreme ce Klaus Iohannis este cotat la 4,5 în caz de victorie. Asta implică că la 1000 de lei plasați pe Victor Ponta, puteți căștiga 250 de lei. Sau în cazul în care nu veți pierde cei 1000 de lei plasați pe Iohannis, aceștia vă vor aduce încă 3500 de lei în cont.

Mai mult, avem opțiunea de a îl juca pe Victor Ponta la hadicap de -4,5. Acest lucru înseamnă că Ponta va porni cu 4,5 procente în minus față de Iohannis iar cota să se impună în aceste condiții este cifrată la 1,6, tot la cât este cifrată și victoria naționalei noastre de fotbal în meciul menționat în cadrul primului paragraf.

           În cazul în care nu vă lasă sentimentele să pariați pe unul dintre cei doi candidați, se poate paria și pe prezența la vot în ziua de duminică. Marja de participare este de peste 57,5 la sută sau sub 57,5%, ambele evenimente având cote egale de 1,9 la sută.

       Deci, casele de pariuri consideră că victoria candidatului PSD este relativ sigură. Există suficiente argumente în acest sens, din care cele care îmi par mai importante le voi enumera în ceea ce urmează.

Discriminarea ca principiu de finanțare a cercetării. Cazul tinerilor cercetători

 

Tomi Ungerer

    Știu, e campanie electorală și noi, cei din cercetare, mai ales cînd avem și un titlu de doctor, nu inspirăm încredere și nici milă. Dar ascultați-mă un pic, că oricum circul electoral trece și vom reveni la sărăcia și șmecheriile de zi cu zi.

  Ministerul Educației Naționale prin UEFISCDI a lansat prin ”Planul Național de Cercetare,Dezvoltare și Inovare 2007-2014, PNII, un ”Program RESURSE UMANE. Subprogram Tinere echipe de cercetare”. Adică, în traducere liberă se dau ceva bani pentru tinerii cercetători, tot mai numeroși, având în vedere că în ultimii ani prin programul de doctorat fast-food (de numai 3 ani!) s-a îngroșat serios și această piață a cercetării, iar unii, mai bine poziționați, chiar reușesc să învîrtă banu' gros. Dar cum se dau banii și cum se dorește ajutarea doctorilor după ce programul de asistență socială pentru tinerii intelectuali (burse doctorale și post doctorae) încetează?

     Din această categorie a doctorilor făcuți în regim fast-food fac parte și eu, alături de alți fomiști supracalificați pentru piața muncii. Unii nu numai pe hîrtie. După un an de șomerie post doctorală am avut norocul să prind, într-un final o bursă post doctorală POSDRU pentru 12 luni și să amân astfel previzibilul deznodămând, adică reconversia profesională în orice altceva decât istoric. N-am avut norocul, precum înaintașii mei, să prind o bursă babană pe 2-3 ani, de 4 000 de lei, cu 6 000 pentru mobilitate și alte cheltuieli necesare unei cercetări decente. Dar, după un an de lâncezeală fără plată și fără prea multe posibilități, mi s-a părut bună și această scurtă bursă de 2 500 lei. Mă gândeam că în acest an voi reuși să-mi pregătesc o variantă pentru anul/anii următori. Cum posturi nu se eliberează în institutele de profil sau în universități (din cauza contextului economic, blocării de posturi dar mai ales din cauza legendelor vii care încasează deopotrivă salarii și pensii) pândeam lansarea unor noi programe pentru tinerii cercetători. Când am zărit anunțul menționat mai sus am tresărit emoționat, gândindu-mă că e cazul să încerc și să propun un proiect și o tînără echipă. Dar ce să vezi? Deși scopul formulat în primul paragraf al proiectului de finanțare este ”Sprijinirea tinerilor cercetători, doctori în ştiinţe, pentru consolidarea unei echipe de cercetare şi a unui program de cercetare independent”, al doilea criteriu de eligibilitate pentru tînărul cercetător care vrea să formeze o echipă și să propună un proiect, sună cam așa:

Câteva minime noțiuni de politologie - Mihai Bota

sursa foto: ziuanews.ro

Urmează într-o săptămâna, turul doi al alegerilor pentru funcția de președinte al României. Avem doi candidați, unul din partea ACL (Alianța Creștin Liberală), Klaus Johannis, și unul din partea PSD, Victor Ponta.

Acești doi oameni revendică funcția de președinte al unei țări, funcție care îi va fi atribuită unuia dintre ei (cele mai mari șanse le are Ponta) în urma exercițiului votării la care populația majoră cu cetățenie română va fi supusă duminica viitoare.

Opțiunea mea este candidatul ACL, opțiune pe care mi-o voi exprima ștampilând-o duminica viitoare. Însă vreau să atrag atenția că nu consider că votez "răul mai mic”, "anti comunism” sau "salvatorii tarii” ca mulți alți votanți obsedați de ACL sau anti-PSD.

Opțiunea Johannis nu reprezintă răul mai mic, reprezintă tot atât rău cât Ponta. Nu este nici un vot anti-comunist, cei din PNL fiind tot la fel de comuniști cât cei de la PSD sau chiar mai rău, niște comuniști săraci, al căror vis e că, pe lângă putere vor să devină și bogați, la fel de bogați precum comuniștii PSD-ului. Salvator al țării? Heheh, Johannis s-a pronunțat în avans pentru exploatarea resurselor minerale naturale, exploatare care oricum va realizată de către străini, chestie pe care o dorește expres și Victor Ponta.

Folie și rezon - Iovan Drehe

 

Din ce cauză voi muri ?, gravură din ciclul
 Los Caprichos,
Francisco de Goya

            Precedentul secol era bântuit de întrebări privitoare la o posibilă relație cauzală între excesul de raționalitate și revărsarea în pierdere a acesteia, în urma unei eventuale suprasolicitări. Bineînțeles, formele raționalității cu o predispoziție înspre exces erau cele cunoscute: știință, matematică, logică. Chiar și fără eventuala relație cauzală dintre ele, raționalitatea și nebunia, nu puteau fi gândite decât în opoziție, fiind de neconceput ca un nebun să fie considerat a fi și rațional în același timp. Dar există și un alt mod de a vedea lucrurile: raționalitatea nu este chiar atât de incompatibilă cu maladia mentală. Și vom ilustra aceasta prin câteva exemple, mai mult sau mai puțin fictive, mai mult sau mai puțin istorice, mai mult sau mai puțin reale.

            O primă oprire o vom avea asupra unuia dintre personajele lui Dostoievski din Crimă și pedeapsă, anume Andrei Semionovici Lebeziatnikov, mare progresist, racordat la noile idei care agitau pe atunci continentul european, debranșat în aceeași măsură de realitățile rusești, dus departe în convingerile sale, personaj care joacă rolul socialistului mai mult sau mai puțin practicant. Într-un acces de bunăvoință verbală, în momentul în care Katerina Ivanovna, o biată femeie pe care o violentase la un moment dat, își pierde cu totul mințile sub povara mizeriei în care trăiește, progresistul nostru își oferă neprețuitul ajutor:

„Dă-mi voie, dă-mi voie! De bună seamă, pentru Katerina Ivanovna este destul de greu de înțeles; dar știi dumneata [adică Raskolnikov] că la Paris au și avut loc niște experiențe serioase relativ la posibilitatea de a vindeca nebunii numai și numai prin argumentare logică? Un profesor de acolo, care a murit de curând, un om de știință foarte serios, și-a închipuit că asta ar fi o metodă de tratament. Ideea de bază este că, de fapt, nebunii nu au o deficiență organică specială, ci că nebunia ar fi, cum s-ar zice, o greșeală logică, o greșeală de judecată, o părere greșită asupra lucrurilor. El l-a contrazis treptat pe bolnav și, închipuiește-ți, se zice că a avut rezultate bune!”

             Raskolnikov nu părea să-i mai asculte îndrugările, iar Lebeziatnikov încheie într-o notă mai sceptică:

„Dar deoarece concomitent folosea și dușurile, rezultatele tratamentului sunt desigur oarecum îndoielnice...” (Dostoievski, Crimă și pedeapsă, traducere de Ștefana Velisar Teodoreanu și Isabella Dumbravă, Ed. Cartea Românească, 1982, p. 486)