Despre originea comună a muzicii şi a limbajului. Două ipoteze ale secolului al XVIII-lea: Vico şi Rousseau



Deşi mai puţin vizibilă, muzica nu a fost în afara preocupărilor enciclopedice specifice secolului luminilor. În afara tratatelor de compoziţie şi teorie muzicală, aşadar în afara sferei de interes proprie muzicienilor profesionişti, muzica a devenit în acest secol obiect de reflecţie pentru învăţaţii conduşi de „lumina naturală”. Însă, pentru ca acest lucru să devină posibil, domeniile de investigare ale acestei arte au trebuit extinse spre estetică sau antropologie (în sensul de antropologie filosofică folosit de Eugeniu Coşeriu referitor la principala operă a filosofului italian Giambattista Vico. [1]). Astfel, una dintre problemele care rezultă firesc în urma acestei lărgiri a frontierelor este cea a originii muzicii. Secole de-a rândul, accentul a fost pus mai degrabă pe originea raporturilor matematice care generează intervalele muzicale consonante, răspunzătoare pentru divina alcătuire a universului şi a omului (ceea ce teoreticienii Evului Mediu numeau musica speculativa). Însă, odată cu ascensiunea raţionalismului, cercetarea omului ca fiinţă raţională pune cu necesitate şi problema limbajului, cărturarii acestor secole depăşind dezbaterile despre „cuvânt” şi „obiect”, despre formarea semnificaţiilor, ci afirmă importanţa studiului istoric, diacronic al limbajului. Unul dintre beneficiarii acestei noi abordări este muzica, care, datorită unor evidente similitudini cu limbajul, ajunge să fie studiată ca un posibil punct de plecare pentru acesta din urmă.      
            Monumentala lucrare a lui Vico [2], Scienza Nuova, prezintă, printre multe altele, şi o importantă componentă dedicată lingvisticii, unde, pe lâgnă folosirea etimologiilor pentru elucidarea unor aspecte de ordin mitologic sau istoric, direcţia de evoluţie a limbajului este în directă legătură cu evoluţia întregii societăţi. Pentru Vico, omenirea, datorită providenţei divine, traversează ciclic trei tipuri diferite de vârste, împreună cu trei tipuri diferite de limbaj: vârsta zeilor, corespunde zorilor umanităţii şi este caracterizată printr-o „limbă divină mentală, care consta din acte mute, cu caracter religios”; urmează vârsta eroilor, asociată cu primele forme de organizare socială, cu un limbaj aflat la graniţa dintre mut şi articulat şi care era vorbit prin simboluri, metafore, imagini, asemănări (emblemele eroice); în fine, vârsta oamenilor (a raţiunii), în care limbajul folosit avea la bază „cuvinte convenţional stabilite”.
            În toată această cronologie tripartită, muzica este amintită doar trecător, însă, fapt demn de reţinut, de numele ei sunt legate primele forme de comunicare inter-umană. Astfel, în epoca zeilor, oamenii erau, după părerea autorului, muţi, iar comunicarea se realiza prin „gesturi sau obiecte care au o legătură naturală cu ideile pe care ei vor să le exprime”. Cu toate acestea, oamenii acelor timpuri nu au fost complet lipsiţi de capacitatea de a emite sunete, doar că acestea erau cântate (demonstraţia este făcută de Vico pe baza analogiei cu pseudo-limbajul muţilor, în care intonaţiile glasului sunt mai diversificate decât la oamenii normali). La aceasta trebuie să adăugăm şi binecunoscuta exprimare a pasiunilor puternice prin cântec, „trebuie să credem că întemeietorii naţiunilor păgâne au ajuns la primele lor limbi cântând.” Ca o dovadă a faptului că la început oamenii au vorbit cântând, Vico menţionează diftongii limbilor actuale, care altădată au trebui să fie mult mai numeroşi. În afară de afirmarea acestei rădăcini comune a muzicii şi a limbajului, dacă nu chiar o anumită anterioritate a muzicii, un alt lucru merită reţinut aici. Deşi autorul nu spune explicit acest lucru, putem deduce, din faptul că în vârsta zeilor gesturile sau obiectele folosite în comunicare aveau o legătură naturală cu ideile pe care le semnificau, că şi muzica folosită în această epocă beneficia la rândul ei aceeaşi identitate dintre semnificat şi semnificant. Asistăm astfel la o prefigurare, abia schiţată, a viitoarelor dezbateri despre puterea de semnificaţie a muzicii. Însă acest subiect va fi tratat mai pe larg de către Rousseau.
            În al său Eseu despre originea limbilor, Rousseau [3] denumeşte limbajul drept prima instituţie socială, astfel că la originea sa nu pot sta decât cauze naturale. Emoţiile puternice, pasiunile, sunt şi aici factorii determinanţi ai primelor producţii sonore umane, în lipsa cărora comunicarea ar putea fi redusă foarte bine doar la semne şi gesturi non-verbale. Mai mult decât atât, muzica (iar în acest context Rousseau se referă doar la melodie) este mult mai capabilă decât limbajul în a exprima aceste emoţii. Astfel, specific primelor civilizaţii umane a fost un limbaj cântat care, întocmai ca la Vico, este o caracteristică a iraţionalităţii acelei epoci (o adevărată vârstă de aur în viziunea lui Rousseau). Autorul se referă chiar la perspectiva greşită prin care acest limbaj era prezentat ca fiind unul raţional, un „limbaj al geometrilor”, pe când caracteristicile sale îl recomandă a fi mai mult un „limbaj al poeţilor” (din nou constatăm asemănarea cu Vico, la care poeţii-teologi au caracterizat vârsta eroică, fiind de fapt primii legislatori ai statelor). La fel ca şi Vico, Rousseau afirmă că forma limbajului primordial era poezia, şi asta deoarce pasiunile au fost cele care au fost exprimate înaintea raţiunii, iar aceasta, alături de muzică, au reprezentat primul tip de limbaj uman. În acele vremuri, melodiile se confundau cu inflexiunile limbajului, accentele erau comune atât muzicii cât şi poeziei, iar limbajul uzual era compus atât din accente şi ritmuri, cât şi din sunete articulate sau muzicale.
            Acest limbaj primordial deţinea, în viziunea lui Rousseau, o expresivitate desăvârşită, iar dimpotrivă, oricare alt tip de limbaj căruia îi lipseşte ritmul, sunetele, într-un cuvânt melodia, este inevitabil condamnat la înjumătăţirea capacităţilor expresive (transmite idei, dar nu şi sentimente). Remarcăm aşadar aceeaşi putere de semnificare a muzicii, care doar ea poate asigura transmiterea integrală a actelor de comunicare. În acea epocă de aur, muzica nu avea o finalitate estetică, ci una de comunicare, scop în care putea fi folosită cu succes, de unde putem trage concluzia că, odată cu transformarea ei în artă, cu estetizarea ei, puterea ei de semnificaţie a scăzut, sau mai bine zis, ideile la care face trimitere limbajul muzical au devenit din ce în ce mai difuze. Se pare aşadar, cel puţin din ceea ce reiese din lucrarea lui Rousseau, că problematizarea semnificaţiilor muzicii a apărut abia atunci când aceasta a încetat să mai fie o componentă a limbajului articulat.
            Iar pentru această decadenţă a limbajului, Rousseau găseşte vinovată raţionalizarea sa: pentru a câştiga claritate, limbajul a fost supus regulilor gramaticii şi a logicii, dar, în acelaşi timp, acesta a ajuns să-şi piardă din energia sa originară. Odată cu perfecţionarea limbajului, melodia îşi pierde din importanţă, fiindu-i aplicate deasemenea o serie de legi, iar locul intonaţiilor subtile fiind ocupat de calcularea intervalelor. Această despărţire a muzicii de limbaj a făcut ca limbajul să fie modul de manifestare a raţiunii, iar muzicii îi vor fi destinate pasiunii. În acest sens, Rousseau plasează muzica pe primul loc în ceea ce priveşte imitaţia [4]. Ar mai merita amintit că prima scriere publicată de către acest filosof, Project concernant de nouveaux signes pour la musique, adresată Academiei de Ştiinţe, propunea un nou sistem de notaţie muzicală, concepută cu scopul de a reînzestra limbajul muzical cu naturaleţea sa de odinioară [4].
            Înainte de a încheia această scurtă trecere în revistă, vom mai menţiona şi faptul că o asemenea teorie, în care muzica şi limbajul au o origine comună, nu şi-a pierdut din actualitate nici în cercetarea contemporană, cu toate că unele aspecte au suferit modificări (sau completări). Problema originii celor două forme de expresie nu a fost elucidată, dar similitudinile (cognitive şi fiziologice) dintre ele favorizează (încă!) o asemenea manieră de abordare. Câteva asemenea exemple ar fi Bryan G. Levman, „The Genesis of Music and Language”, (Ethnomusicology, vol. 36, no. 2, 1992), sau Steven Brown, „The «Musilanguage» Model of Music Evolution” (în Walkin, Merker, Brown, The Origins of Music, MIT Press, 2000).



[1] Eugeniu Coşeriu, Istoria filosofiei limbajului. De la începuturi până la Rousseau, Humanitas, 2011
[2] Giambattista Vico, Principiile unei ştiinţe noi cu privire la natura comună a naţiunilor. Studiu introductiv, traducere şi indici de Nina Façon. Note de Fausto Nicolini şi Nina Façon. Editura Univers, Bucureşti, 1972       
[3] Jean-Jacques Rousseau, Essay On the Origin of Languages and Writings Related to Music, University Press of New England, 1998
[4] C. N. Dugan and Tracy B. Strong, „Music, Politics, Theater and Representation in Rousseau”, in Cambridge Companion to Rousseau, Ed. Patrick Riley, Cambridge University Press, 2001

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre apariţia corupţiei în Ţara Românească * - de Vasile Mihai Olaru

      Studierea corupţiei în timpul Vechiului Regim (secolul al XVI-lea – primele decenii ale secolului al XIX-lea) în sud-estul Europ...

Comentarii

Translate this blog