luni, 12 martie 2012

Reprezentări ale migraţiei romilor români în Franţa - Felician Velimirovici


Introducere
„Consider că România a intrat în Uniunea Europeană nu doar împreună cu medicii săi, care sunt foarte apreciaţi în Franţa, Italia, Germania şi Marea Britanie. Nu doar cu informaticienii săi, care se scurg din România alături de medici. Am intrat şi împreună cu o minoritate romă. Aş fi foarte fericit dacă preşedintele Sarkozy ar repatria, de fiecare dată când repatriază câte un rom, şi câte un medic sau un informatician. Dar atâta timp cât aceasta nu se întâmplă, ceea ce ar trebui să facem este să cooperăm cu Franţa pentru găsirea unei soluţii.”i
Acest fragment extras dintr-un interviu realizat cu Preşedintele României şi publicat în ziarul Financial Times în decembrie 2010 ilustrează o gamă largă de clişee, stereotipii şi habitudini mentale formulate, rostite şi împărtăşite de relativ mulţi români atunci când este ridicată problema migraţiei în perioada post-decembristă: România constituite pentru ţările Occidentale un „rezervor de creiere”, romii români nu sunt în fapt români, romii constituite o minoritate greu de integrat în societate şi în orice caz problematică atât în România cât şi în străinătate, străinii atrag valorile româneşti în timp ce repatriază cetăţeni la fel de indezirabili în ţările Occidentale pe cât sunt şi în România.

Scurtă cronologie a evenimentelor
Pornind de la aceste apriorisme prizate cu gregară îndărătnicie în spaţiul public din România (mai ales în conjunctura creată de repatrierea de către autorităţile franceze la data de 19 august 2010 a primelor grupuri de romi nomazi stabiliţi în Franţa) voi încerca în rândurile care urmează să analizez critic problema migraţiei cetăţenilor români de etnie romă în Franţa în contextul acceptării României în Uniunea Europeană în 2007. Mai mult, voi încerca să deconstruiesc ideea existenţei unei identităţi rome clare şi distincte, definită ca alteritate minoritară prin raportarea sa la majoritatea românească.
Ce s-a întâmplat însă în august 2010? Iată faptele: în noaptea de 16 spre 17 iulie 2010 Luigi Duquenet, un tânăr rom în vârstă de 22 de ani, a fost împuşcat mortal de un poliţist francez în condiţii neclare. La data de 18 iulie, un grup de romi nomazi din orăşelul Saint Aignan (3400 de locuitori) s-a revoltat, a atacat sediul poliţiei şi a incendiat maşini pentru a protesta împotriva morţii prietenului lor Luigi Duquenet. Zece zile mai târziu, preşedintele Sarkozy a anunţat public adoptarea unei serii de măsuri pentru a „face faţă”ii comunităţilor de romi din Franţa: închiderea a peste 300 de tabere ilegale de romi, expulzarea din ţară a romilor români şi bulgari care au comis infracţiuni, un schimb de poliţişti între România şi Franţa, precum şi controale fiscale ale romilor care posedă maşini de teren scumpe.iii Pe 19 august, primele grupuri de romi au fost îmbarcate în curse regulate cu destinaţia România. Reacţia instituţiilor internaţionale faţă de măsurile autorităţilor franceze nu a întârziat să apară: comisarul european pentru justiţie şi drepturile omului, Viviane Reading, a vorbit la 25 august despre „măsura inechitabilă” luată de preşedintele francez în timp ce comitetul ONU împotriva discriminării rasiale a făcut, două zile mai târziu, un apel public la adresa Franţei să evite planificatele viitoare expulzări. Pe de altă parte, decizia preşedintelui de a folosi incidentul Dunquenet drept un punct de plecare pentru adoptarea unor măsuri generale care să vizeze „rezolvarea” problemelor legate de imigranţii nomazi a stârnit puternice reacţii atât din partea opoziţiei politice de stânga cât şi a organizaţiilor pentru respectarea drepturilor omului care au calificat în cor acţiunile Guvernului drept „xenofobe”. 100.000 de oameni au protestat pe 4 septembrie împotriva acestor „acte xenofobe”. Patru zile mai târziu, Parlamentul European cere Franţei official încetarea imediată a expulzărilor de romi, în timp ce Franţa, la fel de oficial, refuză. La 14 septembrie, Comisia Europeană îşi anunţă intenţia de a acţiona statul francez în justiţie pentru nerespectarea legislaţiei comunitare, însă exact în aceeaşi zi alţi 160 de romi sunt îmbarcaţi într-un avion care a aterizat câteva ore mai târziu în România.
Din scurta cronologie schiţată mai sus se pot decela trei unghiuri de percepţie a migraţiei romilor români în Franţa. Primul aparţine autorităţilor franceze (reprezentate de vocile lui Sarkozy sau Pierre Lellouche ca şef, respectiv membru al executivului) pentru care romii români (şi bulgari) constituie „o problemă reală şi a sosit timpul să o rezolvăm ... foarte puţini oameni care vin aici încearcă să se integreze; foarte mulţi minori sunt implicaţi în reţele de trafic de droguri ... din 2007 criminalitatea a explodat în Franţa”iv (P. Lellouche). Al doilea unghi grupează ONG-urile franceze, opoziţia de stânga şi instituţiile internaţionale care dezaprobă vehement acţiunile de expulzare (repatriere) fie în numele unei toleranţe care se vădeşte lipsită de toleranţă în raport cu presupusa intoleranţă a lui Sarkozy & co., fie în numele respectării legislaţiei Uniunii Europene al cărei membru fondator statul francez este. În sfârşit, un al treilea unghi cred că îl reprezintă presa românească: în vara şi toamna anului trecut cele mai multe cotidiene naţionale, reviste editate de asociaţii civice sau cercuri culturale au dezbătut în paginile lor problema, de cele mai multe ori însă în forma unor articole de opinie care au preluat şi dezvoltat fie argumentele formulate de Lellouche, fie ale socialiştilor, ONG-urilor şi instituţiilor europene. Deşi dezbaterea s-a stins la fel de repede cum s-a declanşat, câteva puncte de vedere par a întruni o adeziune unanimă: există un grup etnic, o minoritate romă discriminată, dezavantajată, cu resurse puţine, înclinată să migreze în virtutea „tradiţiei” sale nomade, dificil de integrat atât prin asimilare cât şi prin acceptarea diferenţelor care o disting de majoritate, o minoritate care deşi a avut pe parcursul ultimelor secole un statut de subordonare în societate continuă să fie ţinta discriminărilor şi prejudecăţilor de tot felul. În rândurile care urmează voi încerca să argumentez nu numai că romii români din Franţa constituie o falsă problemă pentru autorităţile franceze, ci şi dificultatea definirii identităţii rome ca şi componentă identitară distinctă a societăţii româneşti.
Câteva precizări privind specificul romilor în istoria României
Deşi au constituit o permanenţă a istoriei noastre naţionale, capitolul privitor la romi în istoria etnică a României aşteaptă încă să fie scris. Din 1385 – când un act emis de domnitorul Ţării Româneşti Dan I semnalează existenţa a 40 de sălaşe de robi aţigani dăruite mănăstirii Tismanav – peisajul etnic şi social al principatelor dunărene cuprinde şi această populaţie de origine indiană. În lipsa altor surse, aproape tot ce ştim despre originea şi traseul migraţiei lor se bazează pe cercetările lingvistice. În general, este acceptată perioada secolelor IX-XIV ca punct de reper pentru migraţia şi stabilirea romilor în Europa. Pe teritoriul românesc, timp de aproximativ 450 de ani statutul romilor a fost unul de subordonare, ei împărtăşind condiţia de robi marginali aflaţi în posesia boierilor, a domnitorului sau au bisericilor şi mănăstirilor. Poziţia inferioară de marginali a implicat dezavantajare socială, discriminare şi lipsă de interes faţă de istoria, cultura şi tradiţiile lor până în perioada interbelică când apar primele cercetări consacrate istoricului acestei etnii.
Până în prima jumătate a secolului al XIX-lea romii şi-au păstrat statutul şi modul de viaţă tradiţional. Categoria robilor romi nu a fost afectată de marile procese de transformare pe care le-a suferit categoria ţărănimii şi instituţia servajului (şerbia) constituită în epoca medievală. Regulamentul organic din 1831 a reconfirmat robia romilor, împărţită în continuare în cele trei categorii distinctevi (domneşti, boiereşti, mănăstireşti) însă o serie de legi emise de domnitori au dat posibilitatea dezrobirii familiilor de romi, pe fondul unui curent aboliţionist tot mai pronunţat în principate, ton articulat în principal de tânăra intelectualitate. Aceste începuturi timide au fost puse în umbră de măsurile luate de domnitorii Barbu Ştirbei (Ţara Românească) şi Alexandru Ghica (Moldova) în 1855 şi 1856: desfiinţarea robiei romilor particularilor, ai statului, ai bisericilor şi mănăstirilor. Aceste două legi au asigurat beneficiarilor lor statutul juridic de cetăţeni liberi, fiind asimilaţi ţăranilor. Pe parcursul următoarelor două decenii, administraţia domnească a continuat derularea politicii de sedentarizare a romilor prin adoptarea unor noi legi: romii eliberaţi urmau să fie fixaţi pe moşia fostului stăpân în urma recensămintelor, nu aveau dreptul să întemeieze aşezări noi, nu aveau dreptul să formeze cătune deosebite, nu aveau dreptul să locuiască în zone izolate, nu aveau voie să călătorească în cete sau cu şatrele. Prin aceste mijloace, s-a încercat şi s-a crezut că romii pot fi transformaţi în ţărani.vii În perioada interbelică, romii din provinciile unite cu Regatul în 1918 devin cetăţeni români cu drepturi depline ai acestui stat. Conform recensământului general al populaţiei din 1930, 262.501 de persoane s-au declarat de origine romă, ceea ce înseamnă 1,5% din populaţia României, adică a şasea etnie ca mărime din Regat (după maghiari, germani, evrei, ucraineni şi ruşi). Această populaţie se prezenta însă ca un grup extrem de eterogen, întrucât era constituit la rândul său din alte grupuri mai mici, diferite ca limbă, origine, ocupaţie sau situaţie socială. Unii continuau să practice meserii tradiţionale (rudari, ursari, căldărari, aurari, fierari), însă cei mai mulţi au reuşit să părăsească cadrele tradiţionale de viaţă şi trăiau în mijlocul comunităţilor şi aşezărilor româneşti, mai mult sau mai puţin integraţi acestora.viii Tot în perioada interbelică apar şi primele organizaţii civice şi politice ale romilor.
Instituţionalizarea regimului comunist în România anului 1948 a însemnat pentru romi începutul ignorării lor ca şi componentă identitară distinctă a societăţii româneşti: în toate documentele de partid şi de stat numele „ţigan” nici măcar nu mai apare, minoritatea fiind asimilată la nivel discursiv (probabil) de bine-cunoscuta formulă „naţionalităţi conlocuitoare”. Despre o politică coerentă de promovare a minorităţilor naţionale practicată de noile autorităţi nici nu poate fi vorba, însă este evident că în cadrul politicilor sociale implementate de regim – care urmăreau încurajarea categoriilor sărace şi distrugerea vechii structuri sociale – promovarea romilor şi îmbunătăţirea situaţiei lor a fost un fapt. Datorită „originii sănătoase” a majorităţii lor, romii s-au putut integra relativ uşor în Armată, Miliţie, Securitate sau partid. Mai târziu, la începutul anilor ’60, autorităţile au sedentarizat forţat ultimele grupuri de romi nomazi, în număr de aproximativ 65.000, oferindu-le locuinţe şi locuri de muncă obligatorii, în general în marile oraşe. Per ansamblu, situaţia lor socială s-a îmbunătăţit remarcabil faţă de perioada interbelică – locuinţe, locuri de muncă, venituri, instrucţie, calificare profesională – în timp ce viaţa privată a cunoscut ea însăşi un proces de modernizare. Romii au avut posibilitatea să devină muncitori industriali, sau chiar să urmeze studii superioare.
Construirea identităţii rome în postcomunism
O amplă anchetă desfăşurată în 1992 de o echipă de cercetători de la Universitatea din Bucureşti pune în evidenţă particularităţile şi specificitatea acestei etnii din punct de vedere social, în contextul postcomunist.ix Conform rezultatelor cercetărilor, situaţia pare a fi de-a dreptul apocaliptică: romii reprezintă aproximativ un milion din populaţia României, 80% dintre ei nu au nicio profesie, doar 22% sunt salariaţi, 27% sunt analfabeţi, 50% dintre copii de 8 ani nu au fost niciodată la şcoală. Mortalitatea infantilă este catastrofal de mare – 63%, la fel şi infracţionalitatea (1,2%, adică dublu faţă de media în cazul celorlalte etnii). Organizarea familială păstrează puternice trăsături tradiţionale, etc. Numai cifrele citate mai sus sunt în măsură să reflecte situaţia socială precară, dacă nu chiar dezastruoasă a majorităţii cetăţenilor români de etnie romă. Această categorie dezavantajată din punct de vedere social şi economic pe parcursul ultimelor cinci secole continuă să rămână într-o situaţie nu prea diferită. În aceste condiţii, datele unui sondaj realizat de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în 2009 nu constituie o surpriză neaşteptată pentru nimeni: 72% dintre români consideră că romii încalcă legile, 56% nu s-ar simţi confortabil în preajma romilor, 53% nu ar fi de acord ca ei sau cineva din familia lor să se căsătorească cu un rom, 38% nu şi-ar dori să aibă prieteni romi.x Încă o dată, aceste date probează că în Europa de Est, etnia este, cel puţin la nivelul percepţiei, mai importantă decât cetăţenia. Pornind însă de la aceste date reflectate de statistici şi evaluarea percepţiilor cred că ar trebui analizată problema mobilizării etnice sau a migraţiei externe a romilor români. Fără îndoială, particularităţile acestei etnii ridică o serie de probleme deosebit de complexe pentru analiza migraţiei rome spre Europa de Vest după destructurarea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi Răsăriteană. În timpul schimbărilor de regim politic, de obicei mişcările politice şi sociale (civice) înfloresc. Disoluţia autorităţii politice creează circumstanţe favorabile pentru activismele de tot felul, astfel, demantelarea regimului comunist din România a dat posibilitatea afirmării unei identităţi rome până atunci practic inexistentă. Identitatea etnică, ca orice alt fel de identitate, este una de tip relaţional şi se bazează pe asumarea unei identităţi colective definită de câteva atribute comune clare, precum istoria, tradiţia, cultura şi limba. Presupoziţia comună conform căreia un grup etnic posedă prin definiţie (sau de la sine) o identitate bine conturată este eronată, cu atât mai mult în cazul etniilor marcate de o puternică diversitate culturală, socială şi lingvistică aşa cum sunt romii. O identitate se construieşte, se afirmă, se asumă, se manipulează sau este ignorată, în accord cu necesităţile de moment.xi Cazul ONG-urilor sau a organizaţiilor politice rome înfiinţate după 1990 care eliberează „certificate de rom”, hotărând astfel cine este rom şi cine nu, este cum nu se poate mai relevant.xii De asemenea, schimbarea numelui de „ţigan” în „rom”xiii, considerat un substantiv cu valoare neutră şi descărcat de presupusele conotaţii negative ale primului, face parte din aceeaşi încercare de redefinire a identităţii etnice rome însă nu modifică cu nici un milimetru modul în care este percepută etnia romă de către majoritari. În tot cazul, identitatea etnică romă este una slabă: „cu excepţia intelectualilor romi care conduc partide politice rome, romii nu au deloc o identitate etnică.”xiv Deşi sunt legaţi de o istorie, o origine şi o cultură comună, cei mai mulţi dintre ei nu simt că fac parte dintr-un grup etnic distinct sau chiar refuză să se identifice cu acel grup, preferând în loc un “trib” mai mic sau chiar naţiunea în mijlocul căreia trăiesc.
Distanţa dintre relativ puţin numeroasa intelighenţie şi majoritatea needucată, apatică şi neinteresată de probleme identitare este imensă. Solidaritatea etnică manifestată la nivelul întregii etnii de asemenea lipseşte.
Repere ale migraţiei romilor români în Franţa
Migraţia şi intenţia de migraţie externă a romilor au câteva caracteristici distincte în raport cu cele ale restului populaţiei. Rezultatele cercetărilor arată că romii nu sunt mai predispuşi să migreze decât restul românilor; de asemenea, nu sunt predispuşi să readopte stilul de viaţă nomad al strămoşilor lor în secolul XXI.xv Migraţia externă a romilor români după 1989, dar mai ales după 2007, constituie un fenomen a cărui amplitudine este extrem de greu de evaluat. Date aproximative avansează cifra de 15.000 de romi români stabiliţi în Franţaxvi şi o alătură celei de 150.000, care reprezintă numărul anual de noi imigranţi francezi, alţii decât romii români. Migraţia spre Franţa a romilor români însă nu constituie o formă a mobilităţii teritoriale asemnănătoare emigrării propriu-zise, specialiştii avansând ipoteza conform căreia ea se situează între nomadismul sezonier caracteristic vechilor romi şi fenomenul modern al emigrarării definitive.xvii Fără umbră de îndoială, migraţia a existat din zorii umanităţii. Deşi nu a încetat nicicând, după cel de-al doilea război mondial fenomenul a întregistrat schimbări şi a început chiar să cunoască noi forme. Între 1945 şi 1964, pe fondul decolonizării şi al boom-ului economic pe care l-a cunoscut, dar şi în baza ordonanţei din 2 noiembrie 1945, Fraţa a primit peste 2 milioane de imigranţi, în principal locuitori ai fostelor colonii Maroc, Tunisia şi Algeria.xviii A devenit astfel singura ţară din Europa care a încurajat oficial imigraţia definitivă. Maghrebienii nu au fost nici definiţi, nici înregistraţi, nici trataţi drept „străini”; mai mult, au fost chiar încurajaţi să se stabilească în Franţa şi au primit relativ uşor cetăţenia franceză;xix astfel, în 1990, numărul „străinilor” rezidenţi în Franţa era de 3,6 milioane, adică 6,4% din populaţia totală a ţării. Dar, dacă în primele două decenii postbelice imigranţii au reprezentat o parte însemnată a forţei de muncă necesare pentru reconstrucţia economică a ţării, migraţia neconstituind (încă) o problemă pentru Guvern, anul 1974 marchează un însemnat punct de cotitură. Pentru prima dată este pus la punct un dispozitiv coerent de control al imigraţiei care avea ca principale obiective frânarea acesteia, simplificarea procedurilor de repatriere, reducerea imigraţiei clandestine şi facilitarea integrării sociale a grupurilor de străini rezidenţi în Franţaxx. Tendinţa de a limita fluxul imigraţiei a reprezentat de atunci o politică constantă, luând forme nebănuite între 1978 şi 1980: iniţiative successive ale preşedintelui au constituit ceea ce ulterior a fost numit „politica de retur forţat”xxi faţă de imigranţii maghrebieni – prime pentru plecarea definitivă, suprimarea concediilor plătite, suspendarea dreptului de rezidenţă pentru şomeri – politică a cărui scop era de a repatria 100.000 de imigranţi non-europeni anual. Obiectivul nu numai că nu a fost atins, ba chiar măsurile adoptate de guvernarea de stânga în 1981-1983 au avut un efect opus.
Astfel, după 1990 numărul imigranţilor non-europeni a ajuns la 100.000 pe an. Legea Pasqua din 1993 a redus la jumătate această cifră, fiind elaborată pornind de la principiul susţinut de coaliţia de dreapta, immigration zero.xxii Odată ajuns la putere, guvernul de stânga Lionel Jospin a promulgat o altă lege în 1998, inspirată după model american, care favoriza doar forţa de muncă de înaltă calificare.xxiii În contextul recentei crize economice mondiale, ministrul imigraţiei şi identităţii naţionale a demarat, sprijinit de Preşedintele Sarkozy, o serie de acţiuni menite a reglementa fenomenul imigraţiei, printre ele numărându-se ajutoare de câte 2000 de euro pentru cei care hotărăsc să se repatrieze, stabilirea unui număr de maximum 50.000 de locuri în universităţi pentru studenţii “străini”, promovarea unui “test cultural” pentru cei care doresc să obţină permis de şedere ori suspendarea dreptului la rezidenţă pentru străinii care locuiesc în Franţa fără forme legale de mai bine de 10 ani.xxiv În 2008, ministrul francez pentru imigraţie Eric Besson a formulat principiul “migraţiei selective” şi a anunţat totodată obiectivul de a repatria 27.000 de imigranţi în 2009. În primele 7 luni ale anului 2009 an fuseseră déjà expulzaţi 17.000 de imigranţi ilegali. Cu un an înainte, statul francez expulzase 30.000 de imigranţi, dintre care 8470 erau cetăţeni români.
În ciuda tuturor acestor legi, Franţa a continuat să rămână o ţară-gazdă pentru fluxurile migratorii. Din 2007, deşi a devenit ţară membră a Uniunii Europene egală în drepturi cu Franţa, România a continuat să rămână o ţară-sursă a acestui flux de migraţie Est-Vest. Piaţa comună europeană inaugurată în 1958 la Roma presupune o mişcare liberă nu doar a bunurilor, serviciilor şi capitalurilor, ci şi a persoanelor. Este greu de apreciat însă în ce măsură romii români s-au raportat la acest cadru legislativ referitor la migraţia forţei de muncă. În opinia directorului organizaţiei Romani Criss, decizia de a migra este determinată în cazul romilor de o serie întreagă de motive care merg de la neajunsuri de ordin economic până la discriminarea rasială. Cred totuşi că teoria lui Abraham Maslow (preeminenţa nevoii de satisfacere a necesităţilor biologice fundamentale) are mai multă greutate în decizia romilor de a emigra decât considerentele unei vagi discriminări rasiale. Oportunităţile de câştig constituie, cu siguranţă, un factor determinant pentru decizia de emigrare voluntară. De cele mai multe ori însă migraţia este una provizorie, de revenire sau repetată, în condiţiile slabei calificări profesionale care caracterizează majoritatea romilor emigranţi. Amploarea fenomenului este extrem de greu de evaluat; în tot cazul, raportate la datele oficiale care privesc imigraţia noneuropenilor sau fenomenele de ghetto-izare a maghrebienilor, toate statisticile referitoare la romii români pălesc.
Din iulie 2010, când Sarkozy a făcut publice măsurile, şi până în septembrie, aproximativ 1000 de romi au fost repatriaţi în România şi Bulgaria. Majoritatea au fost persuadaţi să accepte îmbarcarea în avioane cu destinaţia Bucureşti în urma primirii unei sume de 300 de euro pentru fiecare persoană din partea Oficiului Francez pentru Imigraţie şi Integrare. Anchetele jurnalistice au pus în evidenţă faptul că cei mai mulţi se stabiliseră în Franţa în cursul anilor 2007 şi 2008, fără forme legale, de obicei la periferiile oraşelor unde şi-au întemeiat “tabere” din rulote, colibe sau corturi. Taberele amplasate ilegal erau (sunt) lipsite de cele mai elementare condiţii de igienă – apă curentă, canalizare, electricitate. Cu toate acestea, puţinii romi intervievaţi au afirmat hotărât că preferă să rămână în Franţa decât să se întoarcă în România. Petrică, un tânăr rom intervievat de presa franceză, a considerat decizia autorităţilor de a demola 300 de tabere şi de a-i repatria pe locuitorii lor drept “rasism”: “Nu au dreptul. Suntem români, cetăţeni europeni. Pentru noi, Franţa înseamnă libertate, egalitate, fraternitate.”xxv
NOTE:
i Neil Buckley, ,,Interview Transcript: Traian Băsescu, President of Romania” în Financial Times,
Published: December 13 2010 22:05, URL: http://www.ft.com/cms/s/0/2f1b77e8-06e0-11e0-8c29-
00144feabdc0.html#axzz185RzL8Xr accesat la 17 decembrie 2010.
ii Lizzy Davis, „Nicolas Sarkozy gets through on France’s itinerant groups” în The Guardian, URL
http://www.guardian.co.uk/world/2010/jul/27/france-nicolas-sarkozy-roma-gypsy accesat la 22 ianuarie
2011
iii “Roms: du fait divers à la dispute diplomatique” în Le Monde, URL
http://www.lemonde.fr/societe/article/2010/09/14/roms-du-fait-divers-a-la-disputediplomatique_
1411153_3224.html accesat la 24 ianuarie 2011
iv Lizzy Davis, loccit.
v Gabriel Sala, Neamul ţiganilor gabori. Istorie, mentalităţi, tradiţii, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1997, p. 11.
vi Viorel Achim, Ţiganii în istoria României, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1998, p. 77.
vii Idem, p. 99.
viii Idem, p. 122.
ix Ţiganii între ignorare şi îngrijorare, coord. Elena Zamfir, Cătălin Zamfir, Bucureşti, Ed. Alternative,
1993, 254 p.
x “Soluţii, nu negarea problemelor: interviu cu Margareta Matache, director executiv Romani CRISS” în
Dilema veche, URL http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii/articol/solutii-nu-negareaproblemelor
accesat la 26 ianuarie 20100
xi Zoltan Barany, “Ethnic Mobilization without Prerequisites: the East-European Gypsies”, World Politics,
Vol. 54, No. 3, (Apr. 2002), p. 283.
xii Toma Roman, „Intelectualii romi şi ieşirea din etnie” în Dilema Veche, URL
http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/intelectualii-romi-si-iesirea-din-etnie accesat
la 26 ianuarie 2011
xiii Mălina Voicu, „Ţigan sau rom?”, în Dilema Veche, URL http://www.dilemaveche.ro/sectiune/temasaptamanii/
articol/tigani-sau-romi accesat la 26 ianuarie 2011
xiv Michael Stewart, Time of the Gypsies, Boulder, Colorado, Westview, 1997, p. 28, apud Zoltan Barany,
loccit., p. 289.
xv Indicatori privind comunităţile de romi din România, coord. Ionica Berevoescu, Sorin Cace, Dana Sima
Costin, Simona Ilie, Ioan Mărginean et alii, Bucureşti, 2002, p. 19.
xvi „Le ’nomadisme tsigane’: une invention politique” în Le monde, URL
http://www.lemonde.fr/idees/article/2010/07/29/le-nomadisme-tsigane-une-inventionpolitique_
1393596_3232.html accesat la 26 ianuarie 2011
xvii Indicatori privind comunităţile... pp. 18-19.
xviii Patrick Weil, Libertate, egalitate, discriminări, Bucureşti, Ed. Ideea Europeană, 2008, p. 19.
xix Heinz Fassamann, Rainer Munz, „Patterns and Trends of International Migration in Western Europe”,
Population and Development Review, Vol. 18, No. 3 (Sept. 1992), p. 473.
xxMichele Tribalat, „Chronique de l’immigration: Les populations d’origine étrangère en France
métropolitaine”, Population, 52e Anée, No. 1 (Jan.-Feb. 1997), p. 173.
xxi Patrick Weil, opcit., p. 65.
xxii Michele Tribalat, loccit., p. 181.
xxiii Virginie Guiraudon, “Immigration Policy in France”, URL
http://www.brookings.edu/articles/2002/0101france_guiraudon.aspx accesat la 26 ianuarie 2011
xxiv Mihnea Anastasiu, “Franţa nu mai vrea decât imigranţi şcoliţi”, Ziarul Financiar, URL
http://www.zf.ro/politica/politica-externa/franta-nu-mai-vrea-decat-imigranti-scoliti-3014465/ accesat la
26 ianuarie 2011
xxv „Un supermarket francez a interzis accesul ţiganilor români în incintă”, URL:
http://stirileprotv.ro/stiri/international/un-supermarket-francez-a-interzis-accesul-tiganilor-romani-inincinta.
html accesat la 26 ianuarie 2011
Create PDF files without this message by purchasing novaPDF printer (http://www.novapdf.com)__

Comentarii

Translate this blog