Rupi e un baiat pirpiriu, cu multe geci de piele pe el, cu o pălărie mare care parcă îl face şi mai mic de statură. Pantalonii largi de culoare vişiniu închis, plini de pete de diferite culori şi mărimi, îi mai ascund corpul subţirel cu oase proeminente. De când se ştie, a mâncat ce a apucat, a stat când într-o casă, când într-o colibă, când într-o baracă la gunoiul oraşului, ori la o stână, în Mărginimea Sibiului. Are un zâmbet trist şi stingher, iar cu mâinile nu ştie niciodată ce să facă, ori din cauza emoţiei ori a faptului că tot timpul îi sunt murdare aşa că le ţine la spate sau se face că-şi caută ceva imaginar prin buzunare. Uneori, îţi dă impresia că are privirea unui câine bătut, zâmbeşte cu teamă şi neîncrederea celui care adeseori a auzit puţine vorbe frumoase şi mai multe de ocară.
De câţiva ani, s-a aciuat într-un cartier mărginaş al oraşului, împreună cu o parte din rudele lui. De când era mic, a fost pe cont propriu. Părinţii nu l-au dat la şcoală, a purtat ce a apucat de la fraţi ori ce a găsit la coşul de gunoi. Bolnav? Nu crede că a fost bolnav, la spital nu a fost niciodată, însă nu vede prea bine şi are o tusă seacă de când era copil. Zile la rând, n-are nici un ban şi mănâncă din cele aruncate de oameni la gunoi, ori ”crumpli fierţi”, când îl mai cheamă sora lui la masă. Cu un căruţ hodorogit, cutreieră dis de dimineaţă, tomberoanele oraşului în căutare de pett-uri. Oraşul e împărţit pe sfere de influenţă, el nu poate să meargă în toate cartierele să caute pett-uri. Pe un kilogram de plastic, primeşte 30 de bani. Centrul de colectare e departe, aşa că le predă unui om din vecinătate pentru 20 de bani kilogramul. Sacul uriaş pe care îl are, îl umple greu şi nu valorează nici 10 lei. Cel mai câştigat e cu fierul vechi, dar de unde să-l ia, când toată lumea caută fier vechi. Pe un ton şoptit spune: ”cu fierul vechi e bai dacă îl iei de unde nu trebuie. Doar ştiţi ce am păţit, că am deja o condamnare pentru furt. Nu-mi lipseşte încă una”
Din certificatul de naştere reiese că are 22 de ani, dar el nu ştie în ce dată s-a născut, nici în ce an, iar de citit ori de scris nu are habar. Nici ceasul nu ştie să îl citească. Pentru el, timpul are alt ritm în nici un caz galopant ori presat de activităţi şi de respectarea unui program. Condiţiile meteo sunt cele care îi dirijează activitatea zilnică (daca plouă stă în casă, dacă e ger mare la fel, pentru că nu are haine şi nici încălţări bune).
La şcoală, nu a fost nici măcar o zi dar nici regrete nu are, pentru că nu s-a gândit dacă ar fi avut prea multe de câştigat. Ori de câte ori trebuie să semneze un act, nu vrea să pară că nu ştie să se semneze şi încearcă să facă o semnătură cât mai alambicată care îi iese diferit faţă de cele de dinainte.
De vreo trei ani, nu mai are act de identitate. A avut o carte de identitate provizorie, expirată, pe care a şi pierdut-o. Adeseori, e amendat pentru lipsa actului de identitate, amenzi pe care le tot adună şi pe care nu le plăteşte că nu are din ce.
În aceeaşi situaţie, se află câteva zeci de persoane din cartierul lui. Nu au acte de proprietate ori n-au certificate de naştere, aşa că nu li se întocmesc nici acte de identitate. E acel segment de populaţie care e bun doar atunci când se organizează alegeri ori când se face recensământul populaţiei sau când se organizează programe avantajoase în parteneriat cu alte state de către funcţionarii statului.
Rupi ar vrea să aibă buletin, însă nici nu ştie la ce instituţie să se adreseze, nu are actele necesare şi nici nu ştie cum să completeze cererea. Se gândeşte chiar că ar putea şi el să obţină un ajutor social, dacă ar avea buletin.
Trebuie să căutăm soluţii pentru rezolvarea acestei situaţii. A fost condamnat penal, dar nu are act de identitate. Cu ceva noroc şi insistenţe, bulibaşa îi dă 10 lei pentru a-şi putea face fotografiile pentru cartea de identitate provizorie. Îi mai trebuie 5 lei pentru taxa de timbru şi timbrul judiciar. Cu un zâmbet enigmatic, îmi spune că va face rost de ei peste o zi.
Azi, la primele ore ale dimineţii, îngheţat după confruntarea cu cele – 20 de grade de afară, Rupi a apărut triumfător cu cei 5 lei. Şi-a amanetat telefonul la un vecin, în schimbul acestei sume.
În ciuda privirilor curioase, dispreţuitoare ori indignate ale funcţionarilor primăriei, reuşim să depunem actele pentru obţinerea cărţii de identitate. Certificatul de naştere slinos stârneşte dezgustul funcţionarei şi îi declanşează o adevărată criză de nervi. Rupi stă într-un colţ, umil şi execută tot ce i se spune. Iar face fotografii, iar îşi pune semnătura pe nişte acte al căror conţinut nu-l cunoaşte. De data asta, se simte mai încrezător, ştiind că e cu cineva care îl sprijină. Nu mai e singur.
Peste trei ore, cartea provizorie e gata. Mândru, semnează pentru ea, primeşte fotografia care era în plus şi pe care deja a plănuit să i-o facă cadou unei fete pe care o îndrăgeşte. Mulţumit, se întoarce către mine şi îmi spune:
- Când o să apară ghioceii la pădure, o să vin la dumneavoastră să vă aduc un buchet.
De azi, Rupi are o identitate. Ce-i drept, provizorie numai pe un de zile, dar o are.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu