Treceți la conținutul principal

Cotidian şi sensibilitate. Reconstituiri istorice. Din viaţa unei Ligi - Ioana Manta Cosma



Contemporanii – cu siguranţă şi posteritatea – se întreabă cu inocenţă care este programul zilnic al Ligii, ce preocupări are ea, cum arată Liga, ce orientări are, ce sentimente şi stări de spirit o încearcă, ce citeşte, cum citeşte, cu cine se întâlneşte... şi alte aspecte ce ţin de reconstituirea istorică la nivel de cotidian şi sensibilitate. Câteva fotografii discrete, un jurnal din sertarul unui scrin, vreo două interviuri acordate la întâmplare, toate acestea reprezintă sursele reconstituirii noastre. Pornim de la premiza că nimeni nu scapă de sub incidenţa epocii în care trăieşte. Admitem că Liga este ancorată în realitatea şi imaginarul specifice timpului său. Susţinem că Liga se oglindeşte în epoca sa, şi viceversa. Pătrundem într-o lume complexă, fragilă, fremătătoare, cu certitudini şi incertitudini, şocantă, cu semne de întrebare, cu entuziasm presărat cu dezamăgiri, cu mea culpa, cu naivitate, cu patimă. Deja se anunţă un reportaj incendiar.
Liga are sexul feminin doar din cauza substantivului cu care s-a îmbrăcat: o ligă, două ligi, înnobilată doar de unicitatea unui substantiv propriu scris riguros cu majusculă – Liga. Semnătura ei exersată pe canonicul blog - echivalent cu opera magna - pare că seamănă cu autograful lui Dali; îi apropie nu numai numărul de litere rostite dintr-o suflare de către cititori cu idolatrie, cu un amestec de suspiciune şi admiraţie. Nu ştii la ce să te aştepţi de la cele două cuvinte scrise pe ecran: imprevizibilitate, joc de cuvinte, joc dincolo de cuvinte, joc de cărţi făcute pe sub mână, trişori, circari, personaje bizare, Păsări Lăţi Lungilă, Coate Goale, Frumoasa din Pădurea Adormită. Vedeţi, până şi în momentul în care vreau să esenţializez trăsăturile semnăturii, cuvintele o iau razna, se desprind fantome, iar textul se deplasează într-o altă dimensiune, unde nu îl mai pot controla, nu mai pot răspunde pentru el. Imaginaţi-vă Liga scriindu-şi numele (în limba maternă, fireşte): un L prelung, de lebădă, care îi trădează unduirea feminină; unduire, de altfel, periculoasă – din romantică, poate deveni obscenă. V-am mai amintit de cuvântul suspiciune, păstraţi-l în buzunar. Ne încurcăm în cuvinte. Suntem la litera i, zonă dureroasă, sinceră, sintetică, verticală. Urmează o buclă de „g”, în stare să ascundă multe, fiind proiectată cu o traistă ce îi atârnă până la picioare (picioarele literei, fireşte). Traista mi se pare suspectă, în ea e hăul, neantul, cutia Pandorei, cochilia de melc fără spirală. La margine stă o deschidere vocalică ce îmbrăţişează pe toată lumea, un zâmbet, o gură larg căscată, cuvântul se termină, dar alfabetul de abia începe, cum mai vine şi asta, v-am spus că ceva e suspect.
După ce entitatea pe care avem de gând să o studiem a fost identificată cu gen şi nume, ce ne mai rămâne? Istoricul este un detectiv, el umple golurile lăsate intenţionat de cel ce urmează a fi cercetat. Goluri, lipsuri, fisuri, obscurantism... spuneţi-le cum vreţi, în funcţie de orientarea cititorului faţă de Ligă. În timpul lecturii, cititorul configurează în propria imaginaţie ceea ce autorul exprimă pe ecran. Voi ajuta puţin proiecţia pe retina dumneavoastră, dacă îmi veţi permite să ajung mai aproape, undeva pe retină, apoi gâdilând un... Dar nu vreau să mă iau de neuronii dvs. Vroiam doar să vă descriu Liga...fizic. Până acum a fost o fiinţă obscură, aproape ne-fiinţă. Nu are părul lung, nici scurt, aproximativ doi ochi penetranţi, deja privirile vi se întâlnesc, acum vi se suprapun... corp delicat, mă rog, ca la orice şoarece de bibliotecă, cu mărunte probleme la coloană, o scolioză dorso-lombară nu foarte vizibilă. O bluză crem, de in acoperă cuviincios trupul cu lipsă de calciu al Ligii. Nu poartă (încă – cuvânt invizibil) nicio decoraţie, nicio uniformă, nu are mănuşi albe, nu are o lojă. Bluza, în adierea sa, lasă să se presimtă un corp dornic să stea întins pentru lectură, un corp hidratat constant cu ceaiuri şi alte licori de nespus (urmează nişte cuvinte transparente). Nasul bine conturat ţine loc de coloană vertrebală, asta ar susţine-o la figurat şi câţiva inamici. Dar inamicii sunt doar pe câmpul de luptă, undeva între Mărăşeşti şi Adjud. Liga zburdă liberă pe un câmp deschis, expus viscolului. Liga are ca toată lumea, în ciuda unicităţii ei, două mâini complete şi două picioare indecise în contur. Voi puteţi să vi le proiectaţi ca fiind drepte, mai lungi decât media, zvelte – v-aş rămâne datoare pentru acest mic artificiu. Istoria este o versiune subiectivă, o poveste rostită dintr-o perspectivă printre alte perspective, aşa că vă lipesc pe retină posterul unei Ligi în formă de gazelă, aflată în mişcare, într-o junglă (ştiţi voi de care). Ca decor, vă rog să contribuiţi şi dvs puţin prin cunoştinţele de cultură generală. Aş vrea să oprim imaginea şi să surprindem gazela pe o cărare între cel mai înalt copac din lume, apoi, în dreapta, cel mai bătrân copac din lume, undeva la picioarele ei să fie cea mai mare plantă din lume, să treacă în zbor singura pasăre care zboară înapoi, cele mai rapide insecte, cea mai grea ciupercă. În unicitatea ei, gazela trebuie să fie înconjurată doar de lucruri unice, ceea ce o face şi mai unică. Cam aşa apare Liga în ochii dvs. Cred că deja ne putem tutui.
-Programul zilnic. Alimentaţia. Viaţa materială
Ora 8.30 este bine definită în ceasul din turnul Palatului Comunal din Buzău. Vă întrebaţi ce legătură are oraşul Buzău cu viaţa cotidiană a Ligii. E din cauza unui blestemat de ceas care bate în ritm de viaţă. Ora 8.30 dimineaţa. Liga trage de timp, atinge cu degetele lipsite de vlagă limba mare (doar pentru că ea este cea mai mare.hm. ce competiţie. între două limbi.), inspiră adânc, căutând să aducă forţa interioară spre exterior, degetele i se încleştează pe limbă, muşchii îi sunt încordaţi, un scâncet prins în indecizia dintre durere şi plăcere, Liga se întinde şi mai tare, coloana vertebrală îi puşcă, umerii se desfac, ceasul sună de ora 8.00, 8.30, 9.00, brusc se face lumină. Dă draperia la o parte, apoi perdelele. Am uitat să vă spun, ea merge direct la geam. Asta după ce a dat de mâncare la animale. După ce a salutat soarele. După ce a mârâit de patru ori cu zâmbetul pe buze. Acum deschide geamul. Ar vrea să facă gimnastică. Câteodată face, câteodată se preface. Se dă de trei ori peste cap, se rostogoloşte în ploaia din cameră (căci în cameră plouă), ridică picioarele în sincron, îşi smulge o unghie (care vreţi voi, la alegere), îşi pune lumina în ochi, îşi mărturişeşte păcatele, cu cine s-a mai întâlnit în vis, cu cine a vorbit, cu cine s-a înhăitat, cu cine s-a mai consumat. Aţi înţeles – cu cine. Cu cine nu trebuia. În cercetarea noastră, visele sunt la fel de importante ca realitatea. Pentru că timpul pentru studiu este prea scurt, cercetarea mea poate să aibă anumite carenţe pe care mi le asum. De aceea, visele Ligii se pot amesteca cu realitatea (ceea ce este o problemă de metodologie a cercetătorului – a subsemnatei), cititorul fiind nevoit să despice firul în patru, înspre cele patru zări, pentru a lectura cu capul cât mai limpede.
E de abia dimineaţă. Se face reconstituirea viselor. Se ia micul dejun. Pâine prăjită cu unt, prăjită din nou în untură de porc veridic, presărat cu mărar. Se iau feliile, se curăţă bine de coajă, se sărează după gust, se lasă să înmuiat circa 2-3 secunde, se servesc reci cu iaurt. Ea ar vrea să mănânce mereu desert. În visele ei. Ia melcul şi îl înghite. De aici puterea magică a Ligii. În plus, melcul are multe vitamine. Ea mănâncă acelaşi melc în fiecare zi. Poate într-una dintre zile, atunci când ţine capul în sus, pentru ca melcul să alunece mai bine şi să se depoziteze în omuleţ, când vizibilitatea Ligii e redusă, am putea (un istoric poate fi indiscret, are voie, de amorul artei, pardon, ştiinţei) sustrage jurnalul ei de sub braţ, pentru a reda câteva rânduri, măcar notaţiile dintr-o zi.
Revenim cu reconstituiri incendiare. Se va descoperi ce acoperea Liga de ceva vreme. Jocuri de culise. Incendii intelectuale. Forţe obscure. Vom reveni.

Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Punk Was Not Dead: Aventuri de Coteț

Prin anii nouăzeci, cînd copilăream pe la Telciu și-mi plimbam cizmele prin slotăraia de pe Valea lui Stan și Zugău, nu prea aveam habar că sunt/urmează să devin un om recent, cu atît mai mult în momentele extrem de enervante cînd mă trezeau ai mei înainte de 8, ca să duc vacile pe imașul de deasupra gării. Mai grav, habar n-aveam că o să devin punk înainte de a avea buletin și că voi realiza contribuția pe care am adus-o eu muzicii, culturii și idealului punk, doar în anii facultății, cînd eram deja plecat de multă vreme dintre dealuri și balegi. Îmi plimbam prin colb și slotăraie nu doar cizmele sau bascheții, în funcție de sezon, ci și ignoranța și entuziasmul hrănit, în primul rînd de TV-ul nostru Olt, alb negru, de pe măsuța cu mileu. Și asta se întîmpla vara, cînd la ora aia abia începeau să se încingă corturile prin Vama Veche și prelatele teraselor de pe litoralul de unde ne transmiteau seara emisiuni despre cum se distrează lumea și cum se trăiește viața din plin. Uneori mă …

Comentarii