Treceți la conținutul principal

Personajele mele preferate III - de Jan Manta, prof în mediul rural




Sau ,” Pana unde poate merge ascultarea in spatiul laic ?!”



….constituie “rezerva de stat “ a personajului 1.Când certitudinile aducătoare de siguranţă îi sunt anesteziate iar speranţele puternic subrezite, chiar şi numai gândul către cele două personaje dragi aduc necesarul de stabilitate sufletească şi dau noimă vieţii lui pământeşti.
Personajul 8 a existat. Interesant, se pare că a lăsat urme adanci în planul fizic şi metafizic al personajului 1, mai uşor de sesizat cu trecerea timpului. Prezenţa prin lipsă a personajului 8 şi descoperirea lui în absenţă, sunt doar răspunsuri subtile date cu înţelegătoare bună voinţă interogaţiilor de novice iremediabil ale personajului 1. În format de fişă medicală, jurnalul ultimei luni de viaţă rămâne taina unei relaţii căutate sporadic în timpul prezenţei comune în această lume.

Este duminică, dupa Sfânta Liturghie, iar ochiul de geam termopan din bucătăria fără îmbunătăţiri oferă prilej de erudită meditaţie personajului 1. Tema de reflecţie este una interdisciplinara : “Semnele de punctuaţie de la sfârşitul propoziţiei – PÂNĂ UNDE POATE MERGE ASCULTAREA ÎN SPAŢIUL LAIC - “
a) Semnul de întrebare.
a.1. Echivalează cu o crasă ignoranţă datorată unei intruziuni a sacrului în desfăşurătorul laic personal . Sunt căutate simple clarificări pentru a elimina orice insubordonare faţă de semenii aflaţi acum în postura de a fi pe deplin ascultaţi.
a.2. Semnificaţia, în viziunea celor ascultaţi, ispitirii episte-
mologice provenită din nemulţumirea ascultătorului aflat în
derivă civică.
b) Semnul de exclamare.
Mirarea poate fi, atât a celui încântat peste măsură de ceea ce i se oferă, dar şi a celui contrariat de ce vede şi nu înţelege în mediul înconjurator profan. Încântarea şi blazarea pot deveni limitele între care poate zburda ghiduşa toleranţă a căutătorului de adevăruri.

Personajul 49 este într-o vervă fizică şi mentală provocatoare. Ramâne încă, posesorul ingredientelor verbale care facilitează comunicarea şi atrage audienţa în cadrul reuniunilor amicale, găzduite cu lăcomie colocvială. Preocupările lui diurne pendulează între perfecţionarea tehnicii palimpsestului literar şi dezvoltarea industriei produselor de nişă. În preajma acestui personaj eşti constrâns să pactizezi cu voia bună şi optimismul său contagios.

Amintirile plăcute devin refugii triste. Fiecare clipă devine odată şi, acest lucru schimbă priorităţile. Cuvintele se sting în imagini.
Faptele se convertesc în gânduri. Peste toate, vremurile crâcnesc. Personajul 1 are nevoie, din ce în ce mai mult, de un sufleur. Răstimpul devenirii lui se prelungeşte. Rolurile în care a fost distribuit l-au marcat şi l-au constrâns să înţeleagă rostul fiecărui gest, al fiecărei mişcări ori replici rânduite lui, pe drumul de la gong către cortină. Şi-a concediat gândurile din prima tinereţe şi asteaptă distribuirea în piesa cu un singur personaj, din ultima stagiune a carierei sale .

Personajele 4 şi V se duc la teatru, pe cod galben. Personajul 3 este la Sala Sporturilor, pe orice vreme. Personajul 2 vine de la serviciu, pe jos. Personajul 6 vrea să cadă guvernul, pe vreme de criză. Cu toţii sunt poftiţi la chermeza vieţii. Ei nu refuză invitaţia.
Din nou, iarna surprinde România . Nu ne aşteptam să ninga în miezul acestui anotimp. Fundătura noastră oftează de sub nămeţile aruncate conspirativ de cineva, de undeva . O cioară trecuta prin viaţă, consimte la terţul inclus. Celor înzăpeziţi li se acordă cuvenitul interes de presă. Sunt îndopaţi cu cisterne întregi de ceai, în speranţa că prin eliminarea lichidului cald se vor topi barierele de zăpadă.

Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Punk Was Not Dead: Aventuri de Coteț

Prin anii nouăzeci, cînd copilăream pe la Telciu și-mi plimbam cizmele prin slotăraia de pe Valea lui Stan și Zugău, nu prea aveam habar că sunt/urmează să devin un om recent, cu atît mai mult în momentele extrem de enervante cînd mă trezeau ai mei înainte de 8, ca să duc vacile pe imașul de deasupra gării. Mai grav, habar n-aveam că o să devin punk înainte de a avea buletin și că voi realiza contribuția pe care am adus-o eu muzicii, culturii și idealului punk, doar în anii facultății, cînd eram deja plecat de multă vreme dintre dealuri și balegi. Îmi plimbam prin colb și slotăraie nu doar cizmele sau bascheții, în funcție de sezon, ci și ignoranța și entuziasmul hrănit, în primul rînd de TV-ul nostru Olt, alb negru, de pe măsuța cu mileu. Și asta se întîmpla vara, cînd la ora aia abia începeau să se încingă corturile prin Vama Veche și prelatele teraselor de pe litoralul de unde ne transmiteau seara emisiuni despre cum se distrează lumea și cum se trăiește viața din plin. Uneori mă …

Comentarii