sâmbătă, 18 februarie 2012

Cronica unui furt anunţat - România după comunism - Ioana Manta Cosma




Tom Gallagher, „Furtul unei naţiuni. România de la comunism încoace”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, 430 p.
Zilele trecute, Liga avea chef să citească un roman bun de acţiune, un thriller, în care evenimentele să se rostogolească la vale pline de imprevizibilitate, într-un cocoloş de intrigi captivante. Avea chef de o lectură parcursă pe timp de furtună, stigmatizată cu un cod galben roşiatic, apocalistic, vroia să stea la gura şemineului şi să citească extaziată aventurile unor personaje. Din păcate, biblioteca Ligii nu era dotată cu romane de Charles Dickensen sau Jules Vernes. Liga îşi trece mâinile transparente peste cotoarele catifelate ale cărţilor de la raftul 2, dreapta, dreapta suuus de tot, într-o extremă a bibliotecii, pe care Liga uita mereu să o şteargă de praf în programul haotic al orelor de curăţenie. Aşadar, Liga puncta cu degetul arătător (al mâinii stângi, de data asta) titlurile de cărţi, căutând ceva incitant. „Furtul unei naţiuni”. Nu e Jules Vernes, însă ceea ce presupune un furt trebuie să fie presărat cu multă aventură. Cuvântul „naţiune” de o înălţime de neajuns îi dădu un fior rece pe şira spinării. Furtul presupune bandiţi, cowboy, hoţi, acte nelegiute, apoi acte vindicative, apoi învingerea forţelor răului de către Binele suprem. Dar să se fure o naţiune? Liga clipea inocentă, nebănuind jocurile politice ce aveau să se rostogolească în mult doritul cocoloş de intrigi. Îşi aduce aminte că naţiunea, revoluţia, patria erau reprezentate grafic prin nişte chipuri feminine, uşor lascive. Îşi trage pudică şalul peste umerii dezgoliţi, plină de decenţă şi condescendenţă faţă de chipurile acelor femei. Nu, ea, Liga, nu se va confunda niciodată cu ele, naţiunea, revoluţia, patria.
Dacă tot i-a trebuit aventură şi rostogolire, putea să se fi dus cu sania pe derdeluşul de pe dealul de vizavi. Prea târziu, cartea asta îi furase deja minţile: „România de la comunism încoace”. O deranjase formularea prea rudimentară a lui „încoace”, dar până la urmă i-a găsit un farmec aparte, era un limbaj „din popor”.
Şi uite aşa se aşează Liga şi România faţă în faţă, citindu-se reciproc fără încrâncenare, oglindindu-se una într-alta, descoperindu-şi ridurile, grimasele, comploturile.
„Furtul unei naţiuni” este o sinteză asupra situaţiei politice a României din 1989 până „încoace”, adică până în momentul în care a fost scrisă cartea. Nu ştiu, spune şi tu o cifră. Păi, până în 2004. Ca o cercetare profesionistă ce este, încadrarea temporală lasă să cuprindă şi câteva momente cheie din istoria ţărilor române, din secolul al XVIII-lea şi din secolul al XIX-lea, apoi din perioada comunistă, pentru a explica anumite mecanisme şi moşteniri. Spre exemplu, spune Tom Gallagher, „se crede că de fapt corupţia funcţionarilor de stat sau a celor însărcinaţi cu serviciile profesionale şi-a avut în general originile în acest regim [fanariot]. «Fanariot», un termen peiorativ, a fost adeseori utilizat începând din 1990 la adresa politicienilor a căror corupţie era percepută ca depăşind limitele normale.” (p. 37)
Trebuie să admitem că există cititori ataşaţi sentimental de patrie. În timp ce citesc, ei flutură drapelul, a cărui mărime (şi mişcare) le opturează vizibilitatea. Ei nu acceptă critici la adresa iubitei, mai ales din partea unui străin. Dar, să recunoaştem, sunt şi cititori, care tocmai din dragoste faţă de aceeaşi femeie, acceptă criticile (mai ales de la cineva din afară, cu o altă perspectivă). Dacă o iubeşti, îi vrei şi binele, comunici cu ea, negociezi, analizezi, pentru o avea o relaţie perfectă.
Această mică divagaţie vine să vaccineze cititorii patrioţi, care nu acceptă critici (repet, mai ales din partea unui străin) la adresa ţării. Replica ar fi faptul că tocmai din patriotism trebuie să criticăm, pentru a nu mai repeta greşelile trecutului (iată la ce sunt bune şi lecturile istorice!). Riscăm să devenim moralişti, divagaţia trebuie să fie încheiată cu un punct.
Întâlnim în „Concluzii” şi, de fapt, pe tot parcursul cărţii o critică a vieţii politice româneşti, demascarea (cuvântul e prea mare, cel mai potrivit ar fi inventarierea) afacerilor oamenilor politici şi alte exemple de cazuri corupte la nivel înalt. Vocile care se aud şi care rămân în istorie prin această carte, sunt cele ale unor ziarişti, Ion Cristoiu, Cristian Tudor Popescu, Cornel Nistorescu, Emil Hurezeanu şi alţii, împreună cu declaraţiile politicienilor. Deducem de aici că sursa acestor reconstituiri este presa.
Puterea de sinteză şi cea concluzivă sunt un atu al autorului. Astfel că, putem extrage câteva pasaje aforistice, inspirate, care răspund la dilema permanentizării corupţiei, a ascensiunii neocomuniştilor şi a extremiştilor în ţară. „Datele sondajelor arată că România rămâne o ţară a stângii în care valorile egalitarismului sunt puternice”. (p. 309). Faptul că preluarea puterii de către Iliescu şi tot staful comunist a încetinit dezvoltarea României pe toate planurile, nu reprezintă o revelaţie, e o opinie a multor analişti. Însă, în contextul desfăşurării şi exemplificării concrete a evenimentelor de după 1989, afirmaţia are un şi mai mare impact. „Marxism-leninismul aşa cum a fost practicat de Ceauşescu şi dorinţa de îmbogăţire a succesorilor postcomunişti au lăsat în urmă un vid moral în România.” (p. 396) Tom Gallagher este un analist necruţător, însă niciodată axat în a desfiinţa. Dacă redă cu fidelitate afacerile compromiţătoare ale lui Ion Iliescu, nu uită să contureze trăsăturile pozitive ale acestui personaj şi momentele lui de deschidere.
Cartea vă va aduce aminte de toate tunurile financiare date după 1989. Este une aide-mémoire util, pentru cei ce vor să se uite din când în când în trecut, pentru a nu repeta anumite greşeli sau pentru a identifica anumite mecanisme ale trecutului care se repetă în prezent. Spre exemplu, se observă în mod constant la politicieni, atunci când eşuează, că dau vina pe forţe obscure exterioare şi nu îşi asumă responsabilitatea. Caut imediat pasajul din carte, pentru a vi-l reda fidel. Cred că avem multe de învăţat de aici, să nu mai fim atât de creduli în faţa unor astfel de proiecţii complotiste. Cartea de faţă are şi acest rol, de a ne vindeca de anumite boli ale prezentului (care au fost şi în trecut), de fi sceptici în faţa declaraţiilor politicienilor. Dar v-am promis că revin cu citatul elocvent. „Confruntat cu necazuri din ce în ce mai mari în ţară, premierul Radu Vasile a învinovăţit serviciile de informaţii străine că ar fi creat diversiuni menite să-i îndepărteze pe investitorii străini de România. Era o respingere clară a punctului de vedere susţinut de preşedinte, şi anume că principalele ameninţări la adresa bunăstării României veneau din interior şi nu din exteriorul ţării.” (p. 208)
Recomand paginile despre deciziile competente pe care le-a luat Victor Ciorbea ca prim-ministru, apoi schimbările salvatoare făcute de Mugur Isărescu, cum cel din urmă a reînnoit până şi atmosfera din şedinţele de guvern.[1] Interesante sunt şi paginile care descriu ascensiunea lui Vadim Tudor, discursul şi planurile lui de bătaie, dar şi circumstanţele care au favorizat ascensiunea PRM. Vă veţi întâlni cu Funar. Veţi putea chiar să vă mai încercaţi o dată norocul la Caritas, dar aveţi grijă, după câteva pagini se va prăbuşi din nou. Tot la Cluj, vom da şi peste un gest nobil al unui politician. La alegerile locale din 2000, după primul tur, au ieşit Gheorghe Funar şi Peter Eckstein-Kovacs. Cel din urmă „s-a retras din cursă pentru a evita transformarea celei de-a doua runde într-o confruntare etnică.” (p. 277)
Vă întrebaţi, poate, dacă i-a plăcut Ligii romanul de acţiune pe care tocmai l-a citit. Să ştiţi că a fost o lectură plăcută, dintr-o suflare. Intrigile au făcut-o să nu lase cartea din mână, iar identificarea personajelor şi situaţiilor din carte cu cele din realitate a făcut lectura şi mai antrenantă. Resuscitarea memoriei..., şoptea Liga pentru sine. Să ştiţi că, la finalul cărţii, Liga tot inocentă a rămas, neîncrâncenată în faţa tăvălugului de intrigi, resemnată în faţa istoriei evenimenţiale, nemişcată lângă desfăşurarea comploturilor, clipind pudic la auzul unor afaceri nu tocmai ortodoxe. Liga, energizată după o astfel de lectură, se îndreaptă în unduiri diafane spre raftul bibliotecii şi aşază cuviincios cartea la locul ei, cartea care de acum nu mai este prăfuită.


[1] Diplomat şi discret, Mugur Isărescu a reuşit să îi determine pe guvernanţi să nu mai fumeze şi să îşi închidă telefoanele în timpul şedinţelor. „pe vremea lui Radu Vasile, aceste şedinţe se ţineau într-o atmosferă încărcată de fum de ţigară, cu telefoane mobile zbârnâind încontinuu şi cu pălăvrăgeli între miniştri.” (p. 260)

Comentarii

Translate this blog