miercuri, 15 februarie 2012

Norman Manea, « Întoarcerea huliganului » - Ioana Manta Cosma




Norman Manea, « Întoarcerea huliganului », Ed. Polirom, Iaşi, 2011, 317 p.

Arta de a nu scrie un articol

Nu poţi să nu tratezi cu seriozitate o astfel de carte. Şi, totuşi, un ton grav nu se potriveşte cu o propunere de lectură pe un blog. Dar dacă aş tuşi de trei ori şi mi-aş regla un ton relaxat, aş risca să iasă totul ridicol, superficial. De obicei, folosesc câte un artificiu, ceva cu care să mă detaşez de carte, să nu intru în analize şi comparaţii, ceea ce ar lua prea multe rânduri în economia spaţiului virtual şi mi-ar lua mai mult timp mie, celui care scrie şi vrea să scape de responsabilitatea unei cronici. Până găsesc tonul potrivit, îmi ascut limba, dinţii, gândurile şi îmi lustruiesc tastatura prăfuită, aş putea să vă spun ce carte propun spre lectură astăzi. Norman Manea, « Întoarcerea huliganului ». Textul s-ar mai lungi, ceea ce i-ar da autoritate (avem cu toţii, ambiţia textelor mari : câte pagini ţi-a ieşit articolul ? 20 de pagini ! Te simţi din nou frustrat, tu cu greu scoţi 12 pagini într-un articol. Numărul de pagini te macină mereu), dacă aş scrie referinţa completă, aşa cum fac profesioniştii : Norman Manea, « Întoarcerea huliganului », Ed. Polirom, Iaşi, 2011, 317 p.
Acum că îmi cunoaşteţi strategiile, nu mai am cum să mă ascund printre rânduri. Ar fi, ce-i drept , câteva subiecte mari pe care aş putea să le tratez sumar. Aş mai introduce câteva interogaţii către cititor, ceea ce m-ar scăpa de datoria de a nota verdicte, analize profunde, sentimente înalte, lacrimi pe roman. Exil, evreitate, autobiografie. Trei teme mari, care mă interesează şi în afara cărţii ăsteia... Ce, nu e destul ? M. Eliade, M. Sebastian, P. Roth, Saul Bellow vizita exilatului în ţara de origine după (prea) mulţi ani. Intropecţii. Impresii. Reduplicări. Mă pot opri asupra unui episod, să-l descriu, pentru a incita viitorii cititori. Aş putea alege vizita autorului la Cluj, singurul loc în care impresiile au fost pozitive ; aici ne întâlnim şi cu câteva personaje clujene (Ion Vartic, Marta Petreu, soţii Marga etc), asta ar satisface gustul cititorilor de a verifica ficţiunea cu elemente din realitatea scriitorului. Deşi însuşi Norman Manea ne-a sfătuit într-un articol celebru (ce viza romanul lui Saul Bellow, « Ravelstein », în care apar personaje şi situaţii uşor identificabile în realitate: H. Bloom, Mircea Eliade şi alţii) să nu căutăm să verificăm datele dintr-o operă literară (prin excelenţă de ficţiune) cu cele din realitatea autorului ei ; să luăm lumea ficţiunii aşa cum este ea, independentă de istoria contemporană în care poate fi ancorată. Chiar dacă unele nume sau evenimente coincid cu cele din viaţa reală, nu trebuie să uităm că totul este ficţiune, sau mai direct spus, minciună. În acest sens, se face apel şi la autonomia esteticului.
Cazul romanului autobiografic « Întoarcerea huliganului » este diferit, pentru că el oglindeşte viaţa autorului. Oglindirea este mai mult sau mai puţin fidelă (căci alunecarea în ficţiune este inevitabilă), însă lectura este mereu susţinută de pârghiile realităţii trăite de scriitor. Ar fi imposibil şi obositor să verificăm mereu dacă ceea ce ne spune autorul este adevărat sau nu. Interesant de căutat ar fi structura interioară şi cea imaginară care au provocat scrierea. Interesant de studiat destinul autorului în condiţiile istorice exemplare prin care a trecut : deportarea, perioada comunistă, exilul în SUA, întoarcerea în România anilor `90. Fiind vorba de viaţa unui scriitor, individ mult mai atent la nuanţele limbajului, la detaliile lumii exterioare inspiratoare şi, mai ales, la inflexiunile lumii interioare.
« Dar dacă nu locuiesc într-o ţară, ci într-o limbă ? » (p. 240) Întors în ţară în 1997, scriitorul remarcă starea deplorabilă a limbii « care reciclase deja, constatam, clişeele fostei limbi de lemn comuniste prin inserţii de argou din filmele sau reclamele americane. » (p. 226) Atunci când se uită la televizor, observă cum oamenii politici vorbesc greoi, incoerent. Confruntarea cu propria limbă schilodită de evenimente istorice bulversante este ca o rană. V-aş recomanda să aruncăm o privire asupra României anilor `90 prin ochii vigilenţi ai lui Norman Manea.
Vizita ţării de origine după un exil forţat de regimul totalitarist are o puternică încărcătură emoţională. Ea lasă să se vadă rana exilatului, rupt de lumea copilăriei şi a tinereţii, de amintiri, de prieteni şi părinţi, de toate bunurile materiale. Mai avem şi alte mărturii de acest gen. În jurnalele lor, Gabriela Melinescu şi Monica Lovinescu descriu detaliat întoarcerea în ţară, cu acelaşi sentimente de melancolie, revoltă, gust amar pe cerul gurii.
Nu, nu pot să scriu acum despre o astfel de carte, simt că ceva îmi scapă mereu. E de vină limbajul lui Norman Manea, esopic, ironic, cu trimiteri subtile, jocuri de cuvinte, o scriitură care îmi aduce aminte de cea a lui I. D. Sârbu, mereu jucăuşă, gravă în dedesubturile ei, aforistică, bine concentrată.
Fug de mine printre aceste rânduri, am devenit şcolarul neconştiincios, care nu vrea să îşi facă temele. Simt nevoia să trag de timp, mi se face foame, îmi vine să mă duc la wc, am chef să mai stau la taclale cu câte un cititor al blogului. Ce mai faci ? Tu ce ai mai citit interesant în ultimul timp ? Ai citit Norman Manea ? Şi eu, prima dată în liceu, o carte de povestiri, mi-a plăcut încă de atunci şi l-am păstrat într-un sertar interior. Ştii, cartea chiar merită citită, e zguduitoare. Un epitet seismic e necesar când recomanzi o carte – asta demostrează că fără romanul pe care îl propui tu, viaţa e mai săracă, iar, odată cu lectura, lumea se va îmbogăţi : revelaţii, artificii, aplauze, râsete şi plânsete, la final, te simţi copleşit de uraganul-lectură. Nu se poate trăi fără cartea asta, lectură vitală, roman decisiv, revoluţionar, capodoperă, cel mai...
Nu pot să scriu nimic despre acest roman, pot numai să îl recomand spre citire, ca o versiune deloc încrâncenată a unei poveşti de viaţă rănită.

Comentarii

Translate this blog