luni, 30 ianuarie 2012

Faceţi cunoştinţă: ea e literatura I - Ioana Manta Cosma


http://ralucaiov.blogspot.de/
Faceţi cunoştinţă: ea e literatura
Nu putea să scrie decât despre sine. Poate din cauza degetelor prea lungi ce îi acopereau întreaga pagină chiar în momentul în care vroia să se apuce de lucru. Lucru pentru el era scrisul. Restul de treabă se numea dispreţuitor corvoada vieţii inutile fără literatură. Ce nu avea legătură cu beletristica şi spaţiile ficţiunii era pus în sertarul cu deşeuri reciclabile. Viaţa lui era un adevărat gunoi, de multe ori îşi spunea aşa. De când şi-a dat seama că poate deveni scriitor – adică putea să scrie propoziţii adevărate, iar lumea să le ia drept false – şi-a luat gândul de la ingineria vieţii. Zilele lui s-au transformat în vals, în certuri interminabile şi împăcări carnale, în scoici neculese, în mii de pagini şi ediţii princeps. Cânta la pian în loc să scrie. Asta pentru că avea mâinile unui şoarece de bibliotecă, albicioase, scheletice, cuvintele lui se năşteau pe muzica lui Glenn Miller, în întunericul format de prea lungile lui degete.
Era singur acasă, într-una din acele zile leneşe, în care ar fi putut să scrie o proză scurtă, uşor pornografică, doar uşor, pentru că iubita lui avea să se întoarcă de la lucru şi să îi verifice creaţia pătimaşă. Ea nu suporta să citească proză scurtă erotică cu alte femei, scrisă de iubitul ei. Era singura persoană care îi lua propoziţiile adevărate drept adevărate. Prefera povestioarele cu lumea celor care nu cuvântă, cu ghemotoace de lână întâlcite într-o intrigă fără deznodământ. Pentru ea, opera aperta era cartea generoasă, cu porţi larg deschise pentru invitaţi de tot felul: Superman, gândaci, daci, dacoromani, herodoţi, cai troieni, războinici pacifişti români, patrioţi cu sânge roşu, flori uscate presate, clame de păr şi câteva iubiri nepieritoare de neam. Aţi înţeles, romanele ei preferate erau cele istorice, adevărate. Ficţiunea o trasforma în realitate, credea fiecare scriitor pe cuvânt, apoi dintr-un profund avânt bovaric, trăia alături de personaje, fiind, în acelaşi timp, amanta fiecărui autor . Fapt pentru care a ajuns pentru o scurtă vreme la un sanatoriu. Acolo s-a apropiat de romanele istorice, pe care le putea verifica mai uşor cu un trecut palpabil. Acolo i s-a spus despre ficţiune, cu care nu s-a împăcat deloc. Şi-a pus problema să se despartă de iubitul ei dintotdeauna. Cum să mai trăiască cu un om care devine scriitor şi croşetează gogoşi? A fost un moment dificil din viaţa ei. Jurnalul psihiatrului ei vorbeşte amănunţit despre cazul său, pentru că l-a determinat şi pe el să citească beletristică, apoi câteva cărţi de teorie şi istorie literară pentru a fi în stare să explice hăţişul lumii ficţionale şi rapotul cu realitatea. Câteva asistente mai curioase din sanatoriu au început şi ele să citească romane, la început, temătoare de lumea căscată care le-ar fi putut înghiţi. Teama de nebunie din cauza lecturilor a bântuit ca un strigoi sanatoriul pe toată durata internării iubitei scriitorului. Erau zvonuri care îl acuzau pe el de boala logodnicei: din cauza lui, a scriitorului, a ajuns fata la nebuni. Cine ştie ce i-a dat să citească. Dintr-o dată, cărţile au fost privite cu suspiciune, iar scriitorii ca nişte nebuni, numai buni de internat. De fapt autorii de romane ar trebui duşi la spitalul de psihiatrie, nu cititorii. Oricum, artiştii aveau deja un renume compromiţător – nişte oameni dubioşi, de neînţeles, excentrici până la nebunie. Să se facă un spital numai pentru scriitori, pictori, sculptori, cântăreţi, chiar dacă nu au nevoie de dezalcoolizare sau nu sunt dependenţi de droguri.
Dar să luăm fiecare personaj în parte, să le urmărim confruntarea lor cu realitatea ficţiunii. Eu am auzit prima dată povestea asta atunci când am citit jurnalul medicului, publicat în 2008, la o editură de cartier bucureştean humanoid. Cartea lui îl arată la început nesigur, temător de cazul recent întâlnit, suspicios faţă de lumea literaturii în care nu numai că nu a trăit niciodată, dar nici măcar nu o citise. Având un prieten redactor la o revistă literară, îşi pregăteşte o întâlnire cu acesta. De aici încolo începe relaţia lui cu literatura, care durează până astăzi, finalizată într-o căsătorie reuşită, însă fără copii. Medicul nostru nu este fertil, am uitat să vă spun, nu a avut urmaşi, ceea ce nu i-a influenţat deloc în rău relaţia cu literatura. Au avut o viaţă lipsită de monotonie împreună.
Povestea mea vrea să vă prezinte pe o scenă sau într-un pat matrimonial vieţile a câtorva personaje care au cunoscut şi au trăit cu literatura: un scriitor, iubita şi viitoarea lui soţie, medicul psihiatru, redactorul de la revista tribunară, câteva asistente medicale şi alte câteva personaje pe care le vom cunoaşte pe parcurs: un râs, un taximetrist, doi copaci fără fructe, alţi doi cu fructe, trei scaune capitonate, o draperie pentru intimitate, un reportofon, două perechi de ochelari una pentru mine, cealaltă pentru un cititor care ar avea nevoie de ochelari atunci când va citi, o canapea, o pătură (în caz că lectura va avea loc iarna, să vă înveliţi), o pernă mare, cu motive tradiţionale (ţin foarte mult la detaliile estetice ale decorului), ca să staţi confortabil, de preferat să citiţi pe sofa, nu la birou, mi-e teamă să nu vă doară spatele, să nu vă crispeze poziţia de drepţi de la masa de birou, aş vrea să vă aşezaţi cât mai confortabil, cu riscul de a adormi la lectura textului meu, nu-i nimic, nu mă simt jignită, cartea mea ar fi o bună terapie pentru insomnie, apoi există probabilitatea să mă visaţi sau să îmi continuaţi romanul în vis, ceea ce ar fi un exerciţiu interesant de ficţiune, nu-i aşa, v-ar plăcea şi vouă. Aşa că, aveţi încredere, nu vă mint, şi char dacă mai mint uneori, o fac într-un mod inocent, clipind pisiceşte din ochi, genele mi s-ar undui senzual în sus şi jos, nu mi-aţi mai rezista plăcerilor mele de a scrie minciunele, gîndiţi-vă la nişte gogoşi proaspete învelite protector cu zahăr tos, eu vi le-aş da cu mâna mea, clipind angelic, aş muşca şi eu puţin din ele, ca să vă fac poftă, ah, zâmbetul meu pe chipul vostru, privirea mea în voi, cuvintele mele scrise pe buzele voastre.
Aceasta se vrea o introducere. Vor urma capitolul 1, apoi 2, apoi 3, într-o numărătoare previzibilă preluată din lumea reală. Aş fi vrut să dau altă numerotaţie capitolelor, dar bănuiesc că aţi fi căutat numărătoarea firească prin carte şi capitolele s-ar fi încâlcit ca la maţele încurcate, un joc preferat de mine în copilărie. Deja m-am încâlcit. Să începem.

Comentarii

Translate this blog