Când vine vorba de
aducerea bunăstării în lumea de jos, mulți filosofi s-arată. Cam așa s-a
întâmplat și în vremurile în care Rusia a roșit. Este un fapt constant
reamintit astăzi că filosofia sovietelor se trage din Marx și Engels prin fiul
lor Lenin, dar mai puțin familiar este faptul că la un moment dat și Stalin și-a
găsit chemarea înspre cea mai înaltă dintre preocupările spiritului (deși s-ar
crede că nu l-a invitat nimeni). Doar astfel putea și el să fie exponat al unei
galerii trans-istorice care include cârmaci luminați precum Marc Aureliu, Matei
Corvin sau Frederic Prusacul. În epoca post-Lenin, filosofia sovietică a fost
dominată de două figuri: Abram Deborin (reprezentând tabăra dialecticienilor)
și Nikolai Bukharin (figura principală a mecaniciștilor). Pe parcursul anilor
20 cele două tabere au fost într-o continuă competiție, dar în final
mecaniciștii au pierdut și aceasta pentru că dialecticienii și-au făcut upgrade doctrinar atât în teorie (e.g.
proptindu-și constructele teoretice pe teoria relativității, mecanica cuantică
etc.), cât și în practică (e.g. pile în aparatul de stat etc.). În 1929
mecanicismul a fost afurisit în mod oficial întrucât submina dogma materialist
dialectică.
Sursă: https://s-media-cache-ak0.pinimg.com/236x/3a/ba/04/3aba04b994645e538b3d6bcd85a3c70e.jpg
În acest context, Stalin a fost cât se poate de hotărât
să studieze în amănunt filosofia, iar pentru aceasta l-a desemnat ca tutore pe
filosoful Jan Sten, reprezentant de seamă al echipei dialecticienilor. Acesta
din urmă trebuia să-l inițieze pe Stalin în misteriile dialecticii, iar
programul urma să includă studiul idealiștilor germani, în special Hegel cu a
sa Fenomenologie a spiritului, care
urma să fie citită alături de Capitalul lui
Marx. Întâlnirile se desfășurau de două ori pe săptămână și aduceau față în
față un maestru din ce în ce mai epuizat de efortul depus și un discipol care
întrerupea expunerea cu întrebări de tipul „ce uz au toate aceste prostii în
practică?” sau „ce legătură au acestea cu lupta de clasă?”. După o perioadă de
aproximativ trei ani lecțiile au luat sfârșit (cca. 1925-1928), Stalin rămânând
cu impresii negative vizavi de idealismul german, ceea ce, desigur, nu i-a pus
frâie sentimentului că ar fi un adevărat filosof. Astfel, în 1930, îl găsim pe
generalisim în fața unei alese asistențe,
unde filosofa cu secera, ciocanul, lopata și ce-i mai venea la mână, arătând
cât de multe învățase de la Sten:
„Întregul morman de
bălegar care s-a acumulat în filosofie și științele sociale trebuie să-l întoarcem cu susul în jos și să-l săpăm
din nou. Orice este scris de grupul Deborin trebuie zdrobit. Sten și Karev pot
fi aruncați. Sten se dă mare mult, dar este doar un învățăcel al lui Karev.
Sten este un tembel disperat. Tot ceea ce poate face e să vorbească. Karev are
un cap buhav și se plimbă țanțoș împrejur ca o bășică umflată. În opinia mea,
Deborin este o cauză pierdută, dar ar trebui să rămână editor al revistei ca să
avem pe cine bate. Colegiul de redacție va avea două fronturi, dar vom avea
majoritatea.” (Glover 2001, p. 279)
Cum nu se putea altfel în
cadrul unor asemenea întâlniri, s-au adresat întrebări din partea celor adunați
întru adăpare din înțelepciunea sa: „Pe ce anume din filosofie trebuie institutul
de filosofi să se concentreze?”
„A bate, acesta este
punctul principal. A bate pe toate fronturile și unde nu a existat bătaie
înainte. Deboriții îl văd pe Hegel ca pe un idol. Plekhanov trebuie demascat.
Întotdeauna l-a privit de sus pe Lenin. Nici chiar Engels nu a avut întotdeauna
dreptate...” (Glover 2001, p. 280)
… and so on and so on... Rezultatele nu s-au lăsat mult așteptate. În
iunie 1937 Jan Sten, în calitatea sa de șef al „idealiștilor menșevici”, în
închisoarea Lefortovo, este delegat să vadă cum stă treaba cu lupta de clasă și
cu dialectica-n lumea de dincolo (un alt filosof, mecanicistul Bukharin, este
și el executat în luna martie a următorului an). În aceeași perioadă articolul
lui Jan Sten despre materialismul dialectic, apărut în Enciclopedia sovietică își schimbă creatorul, autorul adoptiv în
acest caz fiind Mark B. Mitin. Stalin a produs la rândul său o importantă operă
filosofică, cum ar fi de pildă marea capodoperă Materialismul istoric și dialectic (1938), care, în ciuda celor
spuse de gurile rele, este foarte originală, gradul de originalitate fiind
direct proporțional cu frica respectul față de marele conductor.
Sursă: http://i.imgur.com/8CItM45.jpg
Cel puțin de la Boethius
încoace, personificarea filosofiei într-o femeie pare a fi o temă recurentă în
istoria filosofiei occidentale, fiecare filosof fiind vrăjit de aceasta întru
mirajul adevărului și înțelepciunii. S-ar crede că de obicei această pierdere
de sine nu este nocivă, din contră. Dar într-un cadru cu puternică încărcătură
politică, filosofii cu asemenea înclinații se lasă de obicei rătăciți pentru
totdeauna de câte o rusalkă ideologică.
Surse:
Jonathan Glover,
2001, Humanity. A Moral History of the
Twentieth Century, Yale University Press.
etc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu