luni, 15 februarie 2016

Filosofie în roșu


            Când vine vorba de aducerea bunăstării în lumea de jos, mulți filosofi s-arată. Cam așa s-a întâmplat și în vremurile în care Rusia a roșit. Este un fapt constant reamintit astăzi că filosofia sovietelor se trage din Marx și Engels prin fiul lor Lenin, dar mai puțin familiar este faptul că la un moment dat și Stalin și-a găsit chemarea înspre cea mai înaltă dintre preocupările spiritului (deși s-ar crede că nu l-a invitat nimeni). Doar astfel putea și el să fie exponat al unei galerii trans-istorice care include cârmaci luminați precum Marc Aureliu, Matei Corvin sau Frederic Prusacul. În epoca post-Lenin, filosofia sovietică a fost dominată de două figuri: Abram Deborin (reprezentând tabăra dialecticienilor) și Nikolai Bukharin (figura principală a mecaniciștilor). Pe parcursul anilor 20 cele două tabere au fost într-o continuă competiție, dar în final mecaniciștii au pierdut și aceasta pentru că dialecticienii și-au făcut upgrade doctrinar atât în teorie (e.g. proptindu-și constructele teoretice pe teoria relativității, mecanica cuantică etc.), cât și în practică (e.g. pile în aparatul de stat etc.). În 1929 mecanicismul a fost afurisit în mod oficial întrucât submina dogma materialist dialectică.

Sursă: https://s-media-cache-ak0.pinimg.com/236x/3a/ba/04/3aba04b994645e538b3d6bcd85a3c70e.jpg

În acest context, Stalin a fost cât se poate de hotărât să studieze în amănunt filosofia, iar pentru aceasta l-a desemnat ca tutore pe filosoful Jan Sten, reprezentant de seamă al echipei dialecticienilor. Acesta din urmă trebuia să-l inițieze pe Stalin în misteriile dialecticii, iar programul urma să includă studiul idealiștilor germani, în special Hegel cu a sa Fenomenologie a spiritului, care urma să fie citită alături de Capitalul lui Marx. Întâlnirile se desfășurau de două ori pe săptămână și aduceau față în față un maestru din ce în ce mai epuizat de efortul depus și un discipol care întrerupea expunerea cu întrebări de tipul „ce uz au toate aceste prostii în practică?” sau „ce legătură au acestea cu lupta de clasă?”. După o perioadă de aproximativ trei ani lecțiile au luat sfârșit (cca. 1925-1928), Stalin rămânând cu impresii negative vizavi de idealismul german, ceea ce, desigur, nu i-a pus frâie sentimentului că ar fi un adevărat filosof. Astfel, în 1930, îl găsim pe generalisim în fața unei alese asistențe, unde filosofa cu secera, ciocanul, lopata și ce-i mai venea la mână, arătând cât de multe învățase de la Sten:
            „Întregul morman de bălegar care s-a acumulat în filosofie și științele sociale trebuie  să-l întoarcem cu susul în jos și să-l săpăm din nou. Orice este scris de grupul Deborin trebuie zdrobit. Sten și Karev pot fi aruncați. Sten se dă mare mult, dar este doar un învățăcel al lui Karev. Sten este un tembel disperat. Tot ceea ce poate face e să vorbească. Karev are un cap buhav și se plimbă țanțoș împrejur ca o bășică umflată. În opinia mea, Deborin este o cauză pierdută, dar ar trebui să rămână editor al revistei ca să avem pe cine bate. Colegiul de redacție va avea două fronturi, dar vom avea majoritatea.” (Glover 2001, p. 279)
            Cum nu se putea altfel în cadrul unor asemenea întâlniri, s-au adresat întrebări din partea celor adunați întru adăpare din înțelepciunea sa: „Pe ce anume din filosofie trebuie institutul de filosofi să se concentreze?”
            „A bate, acesta este punctul principal. A bate pe toate fronturile și unde nu a existat bătaie înainte. Deboriții îl văd pe Hegel ca pe un idol. Plekhanov trebuie demascat. Întotdeauna l-a privit de sus pe Lenin. Nici chiar Engels nu a avut întotdeauna dreptate...” (Glover 2001, p. 280)
            … and so on and so on... Rezultatele nu s-au lăsat mult așteptate. În iunie 1937 Jan Sten, în calitatea sa de șef al „idealiștilor menșevici”, în închisoarea Lefortovo, este delegat să vadă cum stă treaba cu lupta de clasă și cu dialectica-n lumea de dincolo (un alt filosof, mecanicistul Bukharin, este și el executat în luna martie a următorului an). În aceeași perioadă articolul lui Jan Sten despre materialismul dialectic, apărut în Enciclopedia sovietică își schimbă creatorul, autorul adoptiv în acest caz fiind Mark B. Mitin. Stalin a produs la rândul său o importantă operă filosofică, cum ar fi de pildă marea capodoperă Materialismul istoric și dialectic (1938), care, în ciuda celor spuse de gurile rele, este foarte originală, gradul de originalitate fiind direct proporțional cu frica respectul față de marele conductor.


Sursă: http://i.imgur.com/8CItM45.jpg

            Cel puțin de la Boethius încoace, personificarea filosofiei într-o femeie pare a fi o temă recurentă în istoria filosofiei occidentale, fiecare filosof fiind vrăjit de aceasta întru mirajul adevărului și înțelepciunii. S-ar crede că de obicei această pierdere de sine nu este nocivă, din contră. Dar într-un cadru cu puternică încărcătură politică, filosofii cu asemenea înclinații se lasă de obicei rătăciți pentru totdeauna de câte o rusalkă ideologică.


Surse:
Jonathan Glover, 2001, Humanity. A Moral History of the Twentieth Century, Yale University Press.

etc.

Comentarii

Translate this blog