 |
| furată de la Vasile. Știe el care |
Prin
facultate, cînd am început să mă dezgheț nițel și să devin interesat de cele
universitare și intelectuale, am aflat întîia oară despre gradul de impostură care
domnea în mediul academic în perioada comunistă. Am început să citesc și să
ascult profesori curajoși care denunțau proporțile imposturii de atunci, aflînd
despre titlurile academice ale Elenei Ceaușescu, despre cele ale lui Ilie
Ceaușescu (parcă doctor în științe militare). Am aflat despre Academia Ștefan
Gheorghiu, unde o mulțime de nulități și oportuniști se școleau sumar/fictiv pentru
a deveni cadre de nădejde sau/și pentru a beneficia de avansări și posturi mai
înalte. Ce să mai, am aflat despre întreaga grozăvie și despre hidra care a
otrăvit viața intelectuală românească, curmîndu-i dezvoltarea organică…. Eram
foarte mînios și plin de ciudă și nu ratam vreo ocazie să pun la punct,
categoric și tranșant, pe oricine îndrăznea să aducă pe tapet ceva nuanțe pozitive
despre condiția intelectualului/universitarului din acele vremuri. De regulă,
explicația pentru toleranța față de astfel de cazuri se fundamenta pe teroarea
instituită de instituțiile represive ale regimului, pe frica generalizată care
luase în stăpînire nu doar masele populare, ci și elitele intelectuale. Parțial
intervenea și lașitatea, oportunismul, complicitatea etc.
Cînd
se întîmpla să dăm peste vreun profesor mai puțin pregătit, situația se lămurea
degrabă: e din vremurile trecute, un fel de relicvă a mediocrității și
nocivității defunctului regim. Bine că lucrurile se aranjau, că societatea
românească și implicit mediul universitar prindeau să se însănătoșească și
caracterele să înflorească scutite fiind de umbra terorii și întunecimea
fricilor de orice fel. Cînd eram pe la master am aflat că se pot face și bani
frumoși în cercetare, că nu ești sortit să fii fomist dacă ai ales să studiezi
socio-umane, chiar dacă piața muncii te acceptă doar reconvertit. Se intrase în
epoca doctoratelor fast food, croite degrabă în trei ani, pentru a îmbunătăți,
cel puțin statistic, situația cercetării din România. Prin 2008-2010 o bursă
POSDRU se obținea relativ ușor și era mai mare bătaia pe candidați decît pe
profesori coordonatori. Îmi amintesc că am fost oprit într-o zi pe stradă de un
venerabil profesor (mă știa de la ceva curs) care m-a întrebat dacă nu vreau să
mă înscriu la doctorat sub coordonarea lui. I-am spus că nu pot, că-s doar la
master, anul I. M-a lămurit că pot face simultan ultimul an de master și primul
an de doctorat, fiindcă făceam parte din ultima generație care absolvise
facultatea în sistemul ante-Bologna. Era cît pe ce să mă bag, de frică să nu se
gate cumva banii pînă-mi vine rîndul. Dar m-am abținut. Avea să-mi vină și mie
rîndul. Atunci am intrat în lumea bună și am avut ocazia să văd cum dospește
mediocritatea sub cupola universității. UBB-ul avea sute de doctoranzi, mulți
dintre ei nici măcar mediocrii. Unii erau măcar cinstiți și n-aveau ambiții în
domeniu. Făceau doctoratul pentru bursele care le asigurau măcar 3 ani de trai
decent înaite să-i arunce pe piața muncilor prost plătite. Îi înțeleg perfect,
avînd în vedere ce alte variante aveau.
Apoi am văzut cum se fac selecțiile, promovările și cîtă
căutare are obediența și „cumințenia academică”, cum bine formulase un
charismatic, cuceritor și ipocrit profesor. Am văzut lucrări de doctorat croite
după rețetă, reciclînd cuminte locuri comune și platitudini îngropate în
documente „inedite” care confirmau tezele răsconfirmate. Am văzut teze muncite,
sclipitoare, scrise sub presiunea timpului destul de scurt, a întîrzierilor
repetate în virarea burselor și a lipsei
banilor pentru mobilitățile internaționale asumate în contractul POSDRU.
Am văzut profesori plîngîndu-se de calitatea unor lucrări și comentînd pe larg
dezastrul din jur, fără a strîmba prea mult din nas cînd aveau pe tavă o
lucrare de o calitate îndoielnică. Lanțul obligațiilor, volumul mare de muncă,
alimentau din plin această rentabilă domnie a mediocrității. Și peste toate
domnea presiunea cifrelor, a statisticilor…
La conferințe aveam (am, încă) ocazia să văd comunicări
inteligente și bine construite, pierdute într-o mare de blablablauri fără teze
și fără pic de interpretare sau analiză. Nu ăsta era baiul, în fond, perioda
doctoratului e o perioadă de formare, de maturizare, în care cercetătorul își rafinează
abilitățile și își formulează primele teze. Baiul era că doctoratele se dădeau pe
bandă rulantă, profesorii nemaivaînd vremea să parcurgă integral multe din
lucrările coordonate, d-apoi cele pe care trebuiau să le evalueze ca membri ai
comisiilor doctorale. Titluri împopoțonate, referate care subliniau într-o
limbă de lemn academică noutăți radicale, acompaniau lucrări mediocre sau
extrem de slabe.
Apoi a explodat cazul Ponta și alte cazuri de plagiat (Mang,
ministru al educației prin 2012), generînd un val de mânie generală, în special
în rîndul intelectualilor mai vizibili. Proteste pe stradă, proteste online,
rînduri de acuze și invective, petiții etc. toate au denunțat acest plagiat și
au clamat o necesară purificare a mediului academic autohton. Manevrele
sfidătoare prin care și-a îngropat plagiatul, l-au făcut pe Ponta un veritabil
coș de flegme pentru mulți universitari și intelectuali. Desigur, pentru că
slugi se găsesc la toate nivelele și pentru că educația și cultura nu te fac
imun la slugărnicie și oportunism, fostul premier-plagiator n-a dus lipsă de
avocați recrutați din cele mai înalte foruri ale mediului academic. Cît a stat
la butoane, cît părea în cărți pentru funcția prezidențială, nicio comisie nu a
dat verdictul incorect în privința acestei teze. Cum a făcut pasul în spate,
curajul și intransigența au revenit în fibra universitarilor, fiind aspru
pedepsit pentru mîrșava faptă academică.
În același an, cu o lună înainte, s-au avansat primele acuze
față de Laura Codruța Kὅvesi, pe atunci prim-procuror al României. Cazul a fost
rezolvat și îngropat repede, de aceeași comisie care-l scosese basma curată și
pe Ponta. Apoi au urmat ani de tăcere, piața acuzelor de plagiat și impostură fiind
ocupată de alte nume grele ale politcii și securisticii românești: Gabriel
Oprea, Robert Negoiță, Bogdan Licu, Petre Tobă și un lung șir de absolvenți de
studii doctorale. Au fost găsite adevărate pepiniere de doctori și plagiatori
chiar în instituțiile de învățământ superior ale instituțiilor de forță ale
statului. Buboiul părea imens, atît prin prisma numărului de plagiatori, cît și
prin prisma complexei rețele de universitari care-i girau, care se acopereau și
susțineau reciproc. S-au construit cariere universitare pe astfel de lucrări,
pe articole, furate/cumpărate și pe orice altceva decît cercetare. Mai ceva
ca-n anii mult hulitului regim, politicieni, militari, funcționari,
procurori/judecători și securiști se-afundau temeinic în studiu, producînd
tomuri întregi, umplînd revistele de specialitate și altoindu-și biografia. Ce-i
mîna pe-aceștia-n luptă? Să fie doar orgoliul de a avea un titlu academic,
resortul care explică truda cărturărească? Lăcomia unor bonusuri la salariu?
Cred că altele-s resorturile de căpătîi. Dincolo de beneficiile onorifice, un
doctorat poate aduce bani serioși și siguri. E o investiție inteligentă, mai
ales în contextul unei lumi atît de schimbătoare. Cum după aderare stăteam
prost la statistici cînd venea vorba de pregătirea superioară a cadrelor, de
numărul de titluri academice pe cap de locuitor, ca-n vremurile trecut, s-a
purces la umplerea grabnică a golurilor, la rotunjirea procentelor, astfel că
făcutul unui doctorat a devenit ceva foarte la îndemînă. Nu se mai punea
problema capacității, efortului, ci a dorinței de a avea așa ceva, de a investi
în așa ceva. Și unii au văzut s-au li s-au arătat oportunitățile ce se
deschideau. Și nu mă refer la amărîții din învățămîntul pre-universitar care se
apucau de un doctorat ca să-și mai rotunjească veniturile, nici de absolvenți
înfricoșați de spectrul șomajului și a muncii de jos, ci la oportuniștii din
forurile mai înalte sau în curs de ascensiune.
Un doctorat și cîteva articole plasate în reviste bine cotate
le poate aduce posturi în învățărmîntul universitar public sau privat. Le poate
conferi legitimitate în ocuparea unui post guvernamental sau prin ceva consilii
de administrație. Cît timp erau în poziții de forță, mulți și-au tras un
doctorat și cîteva articole ISI, apoi și-au negociat posturi pe unde cum, în
perspectiva zilelor ce vor urma. Că funcțiile dobîndite pot fi și pierdute, dar
un post universitar… aduce bani și faimă. Apoi intervin granturile, proiectele
europene (POSDRU, de exemplu), bursele post doctorale date de Academie și alte
instituții. Toate pot aduce venituri suplimentare mai mari decît salariile
mizerabile obținute ca bugetari. O pleiadă de politruci, foști și actuali
securiști, funcționari și experți s-au înfipt sau au căutat să se înfiigă prin
universități. De la progenituri de baroni, gen Hrebenciuc Jr., la politicieni
precum Elena Udrea sau Titus Corlățean, securiști precum Mireille Rădoi,
experți precum Cozmin Gușă etc., universitățile le-au făcut loc puternicilor
zilei. Inclusiv universități cu pretenții, precum UBB, n-au stat deoparte cînd
a fost vorba de acest joc, specializări precum Studii de Securitate sau Relații
Internaționale probînd din plin eficiența acestui mecanism în care impostura,
complicitatea, slugărnicia și oportunismul își dau mîna într-o mare și
profitabilă minciună academică.
Pe lîngă astea, au explodat „academiile” de studii de Securitate
și alte feluri de găselnițe aducătoare de sinecuri și stipendii din bani
publici, precum Academia de Științe ale Securității Naționale, ctitorită de
Gabriel Oprea, George Maior și alte personalități-cocktail, în care se amestecă
securismul de rit nou cu politica, corupția și ambițiile academice. Pînă să
cadă Oprea, în afară de cîteva voci izolate, n-am văzut prea multă gălăgie pe
marginea celor făcute de el sau sub patronajul său. Apoi a venit tăvălugul
peste el, strivindu-l cu disprețul și revolta intelectualilor dezgustați de așa
exemplar lacom. Acum s-a redezgropat și îngropat cazul Kὅvesi, comisia
Ministerului Educației, oarecumva în linia celor spuse de comisia Universității
de Vest din Timișoara, unde și-a dat doctoratul, a admis că doamna procurer a
furat un pic, dar nu într-atît încît să justifice o pedeapsă atît de dură,
precum retragerea titlului de doctor. Trecem peste faza cu comisia, că astfel
de comisii a avut și Ponta în zilele lui bune. Mai trist e dublul standard al
marii majorități a intelectualilor de pe la noi. Ăia de făceau spume cu Ponta
și Oprea, tac mîc sau găsesc circumstanțe în acest caz. Ăia care puneau la
îndoială verdictul diferitelor comisii, își ascund acum lașitatea și părtinirea
în spatele nevoii de a da credit experților și instanțelor. Nici măcar n-au
curajul să consulte teza incriminată și să compare pasajele suspecte, de parcă
s-ar teme să nu se destrame visul justițiar al României. Lumea intelectuală și
mediul academic confirmă, ca și-n alte vremuri, că sunt structurate pe complicități,
slugărnicie și oportunisme. Marile voci justițiare și moralizatoare s-au
cufundat, din nou, în penibil, trăgînd după ele o cohortă de tinere speranțe, strivite
sub povara obloanelor și prejudecăților confortabile.
Și nici nu merge explicația cu plagiatul și impostura drept
consecințe ale comunismului, că doamna procuror e un simbol al cruciadei pentru
asanarea morală a societății, pentru tabăra anticomuniștilor de rit
post-comunist. Mai mergea explicația la Ponta, Oprea și încă vreo cîțiva, dar
mulți plagiatori sunt recrutați din generații recente, crescute și educate în
aerul tare al libertății și anticomunismului. Probabil de aia, la fel ca cei
mai fanatici bolșevici sau fasciști, mulți din simpatizanții doamnei Kὅvesi nu
pot concepe că ea ar fi capabilă așa ceva. Pur și simplu nu se potrivește cu
portretul și povestea construită în timp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu