Etica universitară și spiritul oportunismului



furată de la Vasile. Știe el care

Prin facultate, cînd am început să mă dezgheț nițel și să devin interesat de cele universitare și intelectuale, am aflat întîia oară despre gradul de impostură care domnea în mediul academic în perioada comunistă. Am început să citesc și să ascult profesori curajoși care denunțau proporțile imposturii de atunci, aflînd despre titlurile academice ale Elenei Ceaușescu, despre cele ale lui Ilie Ceaușescu (parcă doctor în științe militare). Am aflat despre Academia Ștefan Gheorghiu, unde o mulțime de nulități și oportuniști se școleau sumar/fictiv pentru a deveni cadre de nădejde sau/și pentru a beneficia de avansări și posturi mai înalte. Ce să mai, am aflat despre întreaga grozăvie și despre hidra care a otrăvit viața intelectuală românească, curmîndu-i dezvoltarea organică…. Eram foarte mînios și plin de ciudă și nu ratam vreo ocazie să pun la punct, categoric și tranșant, pe oricine îndrăznea să aducă pe tapet ceva nuanțe pozitive despre condiția intelectualului/universitarului din acele vremuri. De regulă, explicația pentru toleranța față de astfel de cazuri se fundamenta pe teroarea instituită de instituțiile represive ale regimului, pe frica generalizată care luase în stăpînire nu doar masele populare, ci și elitele intelectuale. Parțial intervenea și lașitatea, oportunismul, complicitatea etc.
       Cînd se întîmpla să dăm peste vreun profesor mai puțin pregătit, situația se lămurea degrabă: e din vremurile trecute, un fel de relicvă a mediocrității și nocivității defunctului regim. Bine că lucrurile se aranjau, că societatea românească și implicit mediul universitar prindeau să se însănătoșească și caracterele să înflorească scutite fiind de umbra terorii și întunecimea fricilor de orice fel. Cînd eram pe la master am aflat că se pot face și bani frumoși în cercetare, că nu ești sortit să fii fomist dacă ai ales să studiezi socio-umane, chiar dacă piața muncii te acceptă doar reconvertit. Se intrase în epoca doctoratelor fast food, croite degrabă în trei ani, pentru a îmbunătăți, cel puțin statistic, situația cercetării din România. Prin 2008-2010 o bursă POSDRU se obținea relativ ușor și era mai mare bătaia pe candidați decît pe profesori coordonatori. Îmi amintesc că am fost oprit într-o zi pe stradă de un venerabil profesor (mă știa de la ceva curs) care m-a întrebat dacă nu vreau să mă înscriu la doctorat sub coordonarea lui. I-am spus că nu pot, că-s doar la master, anul I. M-a lămurit că pot face simultan ultimul an de master și primul an de doctorat, fiindcă făceam parte din ultima generație care absolvise facultatea în sistemul ante-Bologna. Era cît pe ce să mă bag, de frică să nu se gate cumva banii pînă-mi vine rîndul. Dar m-am abținut. Avea să-mi vină și mie rîndul. Atunci am intrat în lumea bună și am avut ocazia să văd cum dospește mediocritatea sub cupola universității. UBB-ul avea sute de doctoranzi, mulți dintre ei nici măcar mediocrii. Unii erau măcar cinstiți și n-aveau ambiții în domeniu. Făceau doctoratul pentru bursele care le asigurau măcar 3 ani de trai decent înaite să-i arunce pe piața muncilor prost plătite. Îi înțeleg perfect, avînd în vedere ce alte variante aveau.

Apoi am văzut cum se fac selecțiile, promovările și cîtă căutare are obediența și „cumințenia academică”, cum bine formulase un charismatic, cuceritor și ipocrit profesor. Am văzut lucrări de doctorat croite după rețetă, reciclînd cuminte locuri comune și platitudini îngropate în documente „inedite” care confirmau tezele răsconfirmate. Am văzut teze muncite, sclipitoare, scrise sub presiunea timpului destul de scurt, a întîrzierilor repetate în virarea burselor și a lipsei  banilor pentru mobilitățile internaționale asumate în contractul POSDRU. Am văzut profesori plîngîndu-se de calitatea unor lucrări și comentînd pe larg dezastrul din jur, fără a strîmba prea mult din nas cînd aveau pe tavă o lucrare de o calitate îndoielnică. Lanțul obligațiilor, volumul mare de muncă, alimentau din plin această rentabilă domnie a mediocrității. Și peste toate domnea presiunea cifrelor, a statisticilor…
La conferințe aveam (am, încă) ocazia să văd comunicări inteligente și bine construite, pierdute într-o mare de blablablauri fără teze și fără pic de interpretare sau analiză. Nu ăsta era baiul, în fond, perioda doctoratului e o perioadă de formare, de maturizare, în care cercetătorul își rafinează abilitățile și își formulează primele teze. Baiul era că doctoratele se dădeau pe bandă rulantă, profesorii nemaivaînd vremea să parcurgă integral multe din lucrările coordonate, d-apoi cele pe care trebuiau să le evalueze ca membri ai comisiilor doctorale. Titluri împopoțonate, referate care subliniau într-o limbă de lemn academică noutăți radicale, acompaniau lucrări mediocre sau extrem de slabe.  
Apoi a explodat cazul Ponta și alte cazuri de plagiat (Mang, ministru al educației prin 2012), generînd un val de mânie generală, în special în rîndul intelectualilor mai vizibili. Proteste pe stradă, proteste online, rînduri de acuze și invective, petiții etc. toate au denunțat acest plagiat și au clamat o necesară purificare a mediului academic autohton. Manevrele sfidătoare prin care și-a îngropat plagiatul, l-au făcut pe Ponta un veritabil coș de flegme pentru mulți universitari și intelectuali. Desigur, pentru că slugi se găsesc la toate nivelele și pentru că educația și cultura nu te fac imun la slugărnicie și oportunism, fostul premier-plagiator n-a dus lipsă de avocați recrutați din cele mai înalte foruri ale mediului academic. Cît a stat la butoane, cît părea în cărți pentru funcția prezidențială, nicio comisie nu a dat verdictul incorect în privința acestei teze. Cum a făcut pasul în spate, curajul și intransigența au revenit în fibra universitarilor, fiind aspru pedepsit pentru mîrșava faptă academică.
În același an, cu o lună înainte, s-au avansat primele acuze față de Laura Codruța Kὅvesi, pe atunci prim-procuror al României. Cazul a fost rezolvat și îngropat repede, de aceeași comisie care-l scosese basma curată și pe Ponta. Apoi au urmat ani de tăcere, piața acuzelor de plagiat și impostură fiind ocupată de alte nume grele ale politcii și securisticii românești: Gabriel Oprea, Robert Negoiță, Bogdan Licu, Petre Tobă și un lung șir de absolvenți de studii doctorale. Au fost găsite adevărate pepiniere de doctori și plagiatori chiar în instituțiile de învățământ superior ale instituțiilor de forță ale statului. Buboiul părea imens, atît prin prisma numărului de plagiatori, cît și prin prisma complexei rețele de universitari care-i girau, care se acopereau și susțineau reciproc. S-au construit cariere universitare pe astfel de lucrări, pe articole, furate/cumpărate și pe orice altceva decît cercetare. Mai ceva ca-n anii mult hulitului regim, politicieni, militari, funcționari, procurori/judecători și securiști se-afundau temeinic în studiu, producînd tomuri întregi, umplînd revistele de specialitate și altoindu-și biografia. Ce-i mîna pe-aceștia-n luptă? Să fie doar orgoliul de a avea un titlu academic, resortul care explică truda cărturărească? Lăcomia unor bonusuri la salariu? Cred că altele-s resorturile de căpătîi. Dincolo de beneficiile onorifice, un doctorat poate aduce bani serioși și siguri. E o investiție inteligentă, mai ales în contextul unei lumi atît de schimbătoare. Cum după aderare stăteam prost la statistici cînd venea vorba de pregătirea superioară a cadrelor, de numărul de titluri academice pe cap de locuitor, ca-n vremurile trecut, s-a purces la umplerea grabnică a golurilor, la rotunjirea procentelor, astfel că făcutul unui doctorat a devenit ceva foarte la îndemînă. Nu se mai punea problema capacității, efortului, ci a dorinței de a avea așa ceva, de a investi în așa ceva. Și unii au văzut s-au li s-au arătat oportunitățile ce se deschideau. Și nu mă refer la amărîții din învățămîntul pre-universitar care se apucau de un doctorat ca să-și mai rotunjească veniturile, nici de absolvenți înfricoșați de spectrul șomajului și a muncii de jos, ci la oportuniștii din forurile mai înalte sau în curs de ascensiune.
Un doctorat și cîteva articole plasate în reviste bine cotate le poate aduce posturi în învățărmîntul universitar public sau privat. Le poate conferi legitimitate în ocuparea unui post guvernamental sau prin ceva consilii de administrație. Cît timp erau în poziții de forță, mulți și-au tras un doctorat și cîteva articole ISI, apoi și-au negociat posturi pe unde cum, în perspectiva zilelor ce vor urma. Că funcțiile dobîndite pot fi și pierdute, dar un post universitar… aduce bani și faimă. Apoi intervin granturile, proiectele europene (POSDRU, de exemplu), bursele post doctorale date de Academie și alte instituții. Toate pot aduce venituri suplimentare mai mari decît salariile mizerabile obținute ca bugetari. O pleiadă de politruci, foști și actuali securiști, funcționari și experți s-au înfipt sau au căutat să se înfiigă prin universități. De la progenituri de baroni, gen Hrebenciuc Jr., la politicieni precum Elena Udrea sau Titus Corlățean, securiști precum Mireille Rădoi, experți precum Cozmin Gușă etc., universitățile le-au făcut loc puternicilor zilei. Inclusiv universități cu pretenții, precum UBB, n-au stat deoparte cînd a fost vorba de acest joc, specializări precum Studii de Securitate sau Relații Internaționale probînd din plin eficiența acestui mecanism în care impostura, complicitatea, slugărnicia și oportunismul își dau mîna într-o mare și profitabilă minciună academică.
Pe lîngă astea, au explodat „academiile” de studii de Securitate și alte feluri de găselnițe aducătoare de sinecuri și stipendii din bani publici, precum Academia de Științe ale Securității Naționale, ctitorită de Gabriel Oprea, George Maior și alte personalități-cocktail, în care se amestecă securismul de rit nou cu politica, corupția și ambițiile academice. Pînă să cadă Oprea, în afară de cîteva voci izolate, n-am văzut prea multă gălăgie pe marginea celor făcute de el sau sub patronajul său. Apoi a venit tăvălugul peste el, strivindu-l cu disprețul și revolta intelectualilor dezgustați de așa exemplar lacom. Acum s-a redezgropat și îngropat cazul Kὅvesi, comisia Ministerului Educației, oarecumva în linia celor spuse de comisia Universității de Vest din Timișoara, unde și-a dat doctoratul, a admis că doamna procurer a furat un pic, dar nu într-atît încît să justifice o pedeapsă atît de dură, precum retragerea titlului de doctor. Trecem peste faza cu comisia, că astfel de comisii a avut și Ponta în zilele lui bune. Mai trist e dublul standard al marii majorități a intelectualilor de pe la noi. Ăia de făceau spume cu Ponta și Oprea, tac mîc sau găsesc circumstanțe în acest caz. Ăia care puneau la îndoială verdictul diferitelor comisii, își ascund acum lașitatea și părtinirea în spatele nevoii de a da credit experților și instanțelor. Nici măcar n-au curajul să consulte teza incriminată și să compare pasajele suspecte, de parcă s-ar teme să nu se destrame visul justițiar al României. Lumea intelectuală și mediul academic confirmă, ca și-n alte vremuri, că sunt structurate pe complicități, slugărnicie și oportunisme. Marile voci justițiare și moralizatoare s-au cufundat, din nou, în penibil, trăgînd după ele o cohortă de tinere speranțe, strivite sub povara obloanelor și prejudecăților confortabile.
Și nici nu merge explicația cu plagiatul și impostura drept consecințe ale comunismului, că doamna procuror e un simbol al cruciadei pentru asanarea morală a societății, pentru tabăra anticomuniștilor de rit post-comunist. Mai mergea explicația la Ponta, Oprea și încă vreo cîțiva, dar mulți plagiatori sunt recrutați din generații recente, crescute și educate în aerul tare al libertății și anticomunismului. Probabil de aia, la fel ca cei mai fanatici bolșevici sau fasciști, mulți din simpatizanții doamnei Kὅvesi nu pot concepe că ea ar fi capabilă așa ceva. Pur și simplu nu se potrivește cu portretul și povestea construită în timp.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre apariţia corupţiei în Ţara Românească * - de Vasile Mihai Olaru

      Studierea corupţiei în timpul Vechiului Regim (secolul al XVI-lea – primele decenii ale secolului al XIX-lea) în sud-estul Europ...

Comentarii

Translate this blog