marți, 29 aprilie 2014

Sfârșitul istoriei sau sfârșitul istoriografiei? de Dávid Petruț



"Dincolo"/Cristian Orza

             Amintirile directe legate de perioada 1989-90, oricât de vagi și aleatorii ar fi pentru cei din generația mea, îmi trezesc totuși un sentiment aparte de optimism și entuziasm amestecat între-timp cu o doză involuntară de nostalgie. Sub acest impuls uneori mă gândesc, tot involuntar, că mi-aș dori să mă fi născut puțin mai devreme (să nu uit precizarea că aveam șase ani la vremea respectivă). Sentimentul este probabil simptomatic, chiar tipic pentru începuturile de drum în general, așa cum este și bagajul de speranțe care alimentează schimbările de regim și mai ales revoluțiile. Invariabil fac conexiunea cu Wind of change al nemților de la Scorpions și cu imaginile pline de euforie al căderii Zidului din Berlin. Sentimentul de optimism și de privire către vest s-a perpetuat la nivelul țării de-a lungul anilor 90, în ciuda morților de la revoluție, a regimului lui Iliescu, sau a mineriadelor. Dar să revenim puțin la momentul inițial. Statele Unite având în spate deja aproape un deceniu de guvernare republicană agresivă sub bagheta conservatorului Ronald Reagan au putut să exploateze nestingheriți momentul din punct de vedere mediatic, URSS-ul și mai târziu Federația Rusă fiind absente multă vreme din peisajul propagandistic mondial. Printre manifestările triumfaliste din anii respectivi, se află la loc de cinste cartea lui Francis Fukuyama, The End of History and the Last Man (1992). Autorul, unul din teoreticienii doctrinei Reagan și precursor al curentului neoconservator din America, a fost recompensat pe măsura meritelor, trezindu-se brusc cu un pachet de contracte, invitații de prelegeri la diferite universități și un post de profesor universitar. Cartea a fost receptată ca anunțând victoria democrațiilor liberale de tip occidental, a capitalismului global, și sfârșitul evoluției ideologice umane. În același șir escatologic aparține și ideea sfârșitului conflictelor armate, datorită prăbușirii URSS-ului și pătrunderea în era „post-război”. Este vorba despre ieșirea din istorie ca ultima etapă a perioadei de adolescență tulbure a umanității, presărată cu războaie, persecuții și genocide și realizarea devenirii umane. Ideea de bază, pornită dintr-o viziune lineară a evoluției istoriei se regăsește în marile sisteme dialectice ale lui Hegel, Marx sau Comte. Fukuyama nu se ferește deci să prevestească posibilitatea sfârșitului istoriei. Dar iată că dispariția inamicului sovietic și răspândirea capitalismului au fost departe de a asigura pacea și prosperitatea mondială. Înclin să cred că nici autorul american nu credea pe deplin  în teza lui, însă pot înțelege optimismul general al perioadei, optimism căruia i se datorează și succesul cărții. Este același optimism de care am avut parte și noi timp de cel puțin un deceniu, și care s-a dovedit a fi o iluzie. Între-timp așadar acest sentiment nu doar că s-a risipit, dar s-a și întors împotriva Statelor Unite, astfel încât a dispărut monopolul modului de gândire de inspirație maniheistă care așeza civilizația occidentală față în față cu diverse întruchipări ale răului, de ex. comunismul sau cultura musulmană. Interesant este că Fukuyama și-a modificat poziția de atunci, fiind oripilat de politica externă a SUA sub mandatul lui G. W. Bush, dezicându-se public de mișcarea neoconservatoare.

             Dacă e să vorbim despre un sfârșit, atunci acesta ar putea fi sfârșitul istoriei ca știință, a istoriografiei. În secolul al 19-lea istoria a fost „regina” științelor sociale, datorându-și succesul în opinia lui Lucian Boia (Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr și ficțiune, 1998) perioadei extrem de ideologizate, ideologiile, după cum spune autorul, au nevoie de istorie pentru a se justifica. În prezent istoria își pierde treptat locul dominant tocmai datorită faptului că se pretează într-o mai mică măsură nevoilor dictate de ideologii. Relativismul derutează. De fapt istoria se află într-o dilemă și implicit într-un paradox de câteva decenii. Pe de o parte neasumarea ideologiilor promovată de paradigma postmodernistă, pare să fi eșuat prin relativismul exagerat (de ex. negarea existenței unei singure istorii și chiar a unei singure realități) și prin respingerea posibilității conform căreia oamenii sunt capabili de a-și cunoaște lumea și de a-i influența mersul. Curentul născut la începutul anilor ’80 în diferite medii academice i-a avut la bază pe foștii stângiști ai generației 1968 resemnați între-timp cu zădărnicia mișcărilor sociale. În mod interesant printre cei mai acerbi critici ai curentului postmodernist îl regăsim atât pe istoricul de orientare marxistă Eric Hobsbawm, cât și pe avocatul neoliberalismului american Francis Fukuyama. Reproșul stângii este că postmodernismul fiind incapabil să gestioneze problema ideologiilor, sprijină în mod discret imperialismul, mai ales printr-o atitudine binevoitoare față de marile imperii din trecut, în timp ce acuzația dreptei este că postmodernismul a subminat ideologiile aflate la baza democrațiilor liberale, cauzând astfel slăbirea lumii occidentale. În mod paradoxal, viziunea „clasică” (în mare parte structuralistă) asupra istoriei pare mai realistă, deoarece ea pornește de la premisa că obiectivitatea (ideologică) este imposibil de atins. Asumarea ideologică deschisă prezintă însă riscul de alunecare într-o istorie oficială controlată la vedere sau mai discret, de puterea politică și instituțiile statului. Istoria ca știință s-a născut ca un instrument al ideologiilor naționale. Antropologul de origine austriacă Eric R. Wolf (Europe and the peoples without history, 1982) atrăgea atenția că istoria a ajuns să fie o relatare a diferitelor povești de succes despre lungul drum parcurs de diferite popoare către atingerea unor obiective morale, drum la capătul căruia se află de obicei înfăptuirea națională și statul național. Având în vedere faptul că istoria se bucură și în prezent de cel mai mare impact social printre disciplinele socio-umane, versatilitatea ei constând în primul rând în capacitatea de a coborî până la bazele piramidei sociale, este greu de crezut că acapararea istoriei de către stat se poate evita. În acest caz există premisele golirii istoriei de conținut ne rămânând altceva decât elementul de propagandă, evident mult amplificat. Succesul colaborării istoriei cu științele sociale începută de către școala Annales în urmă cu trei sferturi de secol pare să prefigureze o reconfigurare în cadrul domeniilor socio-umane. Nu este exclus ca în timp discipline mai tinere, precum antropologia ar putea lua locul istoriei, însăși Eric R. Wolf vorbind despre o reformare a antropologiei cu ajutorul istoriei. Deci, ce alegem?

Comentarii

Translate this blog