Treceți la conținutul principal

Sfârșitul istoriei sau sfârșitul istoriografiei? de Dávid Petruț



"Dincolo"/Cristian Orza

             Amintirile directe legate de perioada 1989-90, oricât de vagi și aleatorii ar fi pentru cei din generația mea, îmi trezesc totuși un sentiment aparte de optimism și entuziasm amestecat între-timp cu o doză involuntară de nostalgie. Sub acest impuls uneori mă gândesc, tot involuntar, că mi-aș dori să mă fi născut puțin mai devreme (să nu uit precizarea că aveam șase ani la vremea respectivă). Sentimentul este probabil simptomatic, chiar tipic pentru începuturile de drum în general, așa cum este și bagajul de speranțe care alimentează schimbările de regim și mai ales revoluțiile. Invariabil fac conexiunea cu Wind of change al nemților de la Scorpions și cu imaginile pline de euforie al căderii Zidului din Berlin. Sentimentul de optimism și de privire către vest s-a perpetuat la nivelul țării de-a lungul anilor 90, în ciuda morților de la revoluție, a regimului lui Iliescu, sau a mineriadelor. Dar să revenim puțin la momentul inițial. Statele Unite având în spate deja aproape un deceniu de guvernare republicană agresivă sub bagheta conservatorului Ronald Reagan au putut să exploateze nestingheriți momentul din punct de vedere mediatic, URSS-ul și mai târziu Federația Rusă fiind absente multă vreme din peisajul propagandistic mondial. Printre manifestările triumfaliste din anii respectivi, se află la loc de cinste cartea lui Francis Fukuyama, The End of History and the Last Man (1992). Autorul, unul din teoreticienii doctrinei Reagan și precursor al curentului neoconservator din America, a fost recompensat pe măsura meritelor, trezindu-se brusc cu un pachet de contracte, invitații de prelegeri la diferite universități și un post de profesor universitar. Cartea a fost receptată ca anunțând victoria democrațiilor liberale de tip occidental, a capitalismului global, și sfârșitul evoluției ideologice umane. În același șir escatologic aparține și ideea sfârșitului conflictelor armate, datorită prăbușirii URSS-ului și pătrunderea în era „post-război”. Este vorba despre ieșirea din istorie ca ultima etapă a perioadei de adolescență tulbure a umanității, presărată cu războaie, persecuții și genocide și realizarea devenirii umane. Ideea de bază, pornită dintr-o viziune lineară a evoluției istoriei se regăsește în marile sisteme dialectice ale lui Hegel, Marx sau Comte. Fukuyama nu se ferește deci să prevestească posibilitatea sfârșitului istoriei. Dar iată că dispariția inamicului sovietic și răspândirea capitalismului au fost departe de a asigura pacea și prosperitatea mondială. Înclin să cred că nici autorul american nu credea pe deplin  în teza lui, însă pot înțelege optimismul general al perioadei, optimism căruia i se datorează și succesul cărții. Este același optimism de care am avut parte și noi timp de cel puțin un deceniu, și care s-a dovedit a fi o iluzie. Între-timp așadar acest sentiment nu doar că s-a risipit, dar s-a și întors împotriva Statelor Unite, astfel încât a dispărut monopolul modului de gândire de inspirație maniheistă care așeza civilizația occidentală față în față cu diverse întruchipări ale răului, de ex. comunismul sau cultura musulmană. Interesant este că Fukuyama și-a modificat poziția de atunci, fiind oripilat de politica externă a SUA sub mandatul lui G. W. Bush, dezicându-se public de mișcarea neoconservatoare.

             Dacă e să vorbim despre un sfârșit, atunci acesta ar putea fi sfârșitul istoriei ca știință, a istoriografiei. În secolul al 19-lea istoria a fost „regina” științelor sociale, datorându-și succesul în opinia lui Lucian Boia (Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr și ficțiune, 1998) perioadei extrem de ideologizate, ideologiile, după cum spune autorul, au nevoie de istorie pentru a se justifica. În prezent istoria își pierde treptat locul dominant tocmai datorită faptului că se pretează într-o mai mică măsură nevoilor dictate de ideologii. Relativismul derutează. De fapt istoria se află într-o dilemă și implicit într-un paradox de câteva decenii. Pe de o parte neasumarea ideologiilor promovată de paradigma postmodernistă, pare să fi eșuat prin relativismul exagerat (de ex. negarea existenței unei singure istorii și chiar a unei singure realități) și prin respingerea posibilității conform căreia oamenii sunt capabili de a-și cunoaște lumea și de a-i influența mersul. Curentul născut la începutul anilor ’80 în diferite medii academice i-a avut la bază pe foștii stângiști ai generației 1968 resemnați între-timp cu zădărnicia mișcărilor sociale. În mod interesant printre cei mai acerbi critici ai curentului postmodernist îl regăsim atât pe istoricul de orientare marxistă Eric Hobsbawm, cât și pe avocatul neoliberalismului american Francis Fukuyama. Reproșul stângii este că postmodernismul fiind incapabil să gestioneze problema ideologiilor, sprijină în mod discret imperialismul, mai ales printr-o atitudine binevoitoare față de marile imperii din trecut, în timp ce acuzația dreptei este că postmodernismul a subminat ideologiile aflate la baza democrațiilor liberale, cauzând astfel slăbirea lumii occidentale. În mod paradoxal, viziunea „clasică” (în mare parte structuralistă) asupra istoriei pare mai realistă, deoarece ea pornește de la premisa că obiectivitatea (ideologică) este imposibil de atins. Asumarea ideologică deschisă prezintă însă riscul de alunecare într-o istorie oficială controlată la vedere sau mai discret, de puterea politică și instituțiile statului. Istoria ca știință s-a născut ca un instrument al ideologiilor naționale. Antropologul de origine austriacă Eric R. Wolf (Europe and the peoples without history, 1982) atrăgea atenția că istoria a ajuns să fie o relatare a diferitelor povești de succes despre lungul drum parcurs de diferite popoare către atingerea unor obiective morale, drum la capătul căruia se află de obicei înfăptuirea națională și statul național. Având în vedere faptul că istoria se bucură și în prezent de cel mai mare impact social printre disciplinele socio-umane, versatilitatea ei constând în primul rând în capacitatea de a coborî până la bazele piramidei sociale, este greu de crezut că acapararea istoriei de către stat se poate evita. În acest caz există premisele golirii istoriei de conținut ne rămânând altceva decât elementul de propagandă, evident mult amplificat. Succesul colaborării istoriei cu științele sociale începută de către școala Annales în urmă cu trei sferturi de secol pare să prefigureze o reconfigurare în cadrul domeniilor socio-umane. Nu este exclus ca în timp discipline mai tinere, precum antropologia ar putea lua locul istoriei, însăși Eric R. Wolf vorbind despre o reformare a antropologiei cu ajutorul istoriei. Deci, ce alegem?

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Discipolii lui Noica în România post-decembristă - de Felician Velimirovici

Ce au făcut intelectualii din „grupul Noica” odată ieşiţi din comunism? În primul rând, încă de la începutul perioadei post-decembriste ei şi-au asumat un rol civic în societatea românească, asumare care s-a manifestat prin coagularea lor în jurul unor reviste care propuneau solidarităţi intelectuale centrate pe valorile democraţiei liberale, pro-occidentale, ale societăţii deschise şi care manifestau atitudini net anti-comuniste şi anti-feseniste (revista 22, Dilema, etc.). La 30 decembrie 1989, profesorul Gabriel Liiceanu a publicat cunoscutul său Apelcătrelichele în care recomanda Nomenklaturii partidului comunist şi în general tuturor celor care „au făcut cu putinţă oroarea” vreme de 40 de ani căinţa şi retragerea din spaţiul public românesc: „Nu mai apăreţi la televiziune, nu mai scrieţi în ziare, nu vă mai ridicaţi glasul decât pentru o scurtă căinţă, căci altfel îl ridicaţi din nou în minciună. Lăsaţi cuvintele să spună ce spun, nu mai folosiţi o vreme vorbele demnitate, libert…

Comentarii