Treceți la conținutul principal

Sfârșitul istoriei sau sfârșitul istoriografiei? de Dávid Petruț



"Dincolo"/Cristian Orza

             Amintirile directe legate de perioada 1989-90, oricât de vagi și aleatorii ar fi pentru cei din generația mea, îmi trezesc totuși un sentiment aparte de optimism și entuziasm amestecat între-timp cu o doză involuntară de nostalgie. Sub acest impuls uneori mă gândesc, tot involuntar, că mi-aș dori să mă fi născut puțin mai devreme (să nu uit precizarea că aveam șase ani la vremea respectivă). Sentimentul este probabil simptomatic, chiar tipic pentru începuturile de drum în general, așa cum este și bagajul de speranțe care alimentează schimbările de regim și mai ales revoluțiile. Invariabil fac conexiunea cu Wind of change al nemților de la Scorpions și cu imaginile pline de euforie al căderii Zidului din Berlin. Sentimentul de optimism și de privire către vest s-a perpetuat la nivelul țării de-a lungul anilor 90, în ciuda morților de la revoluție, a regimului lui Iliescu, sau a mineriadelor. Dar să revenim puțin la momentul inițial. Statele Unite având în spate deja aproape un deceniu de guvernare republicană agresivă sub bagheta conservatorului Ronald Reagan au putut să exploateze nestingheriți momentul din punct de vedere mediatic, URSS-ul și mai târziu Federația Rusă fiind absente multă vreme din peisajul propagandistic mondial. Printre manifestările triumfaliste din anii respectivi, se află la loc de cinste cartea lui Francis Fukuyama, The End of History and the Last Man (1992). Autorul, unul din teoreticienii doctrinei Reagan și precursor al curentului neoconservator din America, a fost recompensat pe măsura meritelor, trezindu-se brusc cu un pachet de contracte, invitații de prelegeri la diferite universități și un post de profesor universitar. Cartea a fost receptată ca anunțând victoria democrațiilor liberale de tip occidental, a capitalismului global, și sfârșitul evoluției ideologice umane. În același șir escatologic aparține și ideea sfârșitului conflictelor armate, datorită prăbușirii URSS-ului și pătrunderea în era „post-război”. Este vorba despre ieșirea din istorie ca ultima etapă a perioadei de adolescență tulbure a umanității, presărată cu războaie, persecuții și genocide și realizarea devenirii umane. Ideea de bază, pornită dintr-o viziune lineară a evoluției istoriei se regăsește în marile sisteme dialectice ale lui Hegel, Marx sau Comte. Fukuyama nu se ferește deci să prevestească posibilitatea sfârșitului istoriei. Dar iată că dispariția inamicului sovietic și răspândirea capitalismului au fost departe de a asigura pacea și prosperitatea mondială. Înclin să cred că nici autorul american nu credea pe deplin  în teza lui, însă pot înțelege optimismul general al perioadei, optimism căruia i se datorează și succesul cărții. Este același optimism de care am avut parte și noi timp de cel puțin un deceniu, și care s-a dovedit a fi o iluzie. Între-timp așadar acest sentiment nu doar că s-a risipit, dar s-a și întors împotriva Statelor Unite, astfel încât a dispărut monopolul modului de gândire de inspirație maniheistă care așeza civilizația occidentală față în față cu diverse întruchipări ale răului, de ex. comunismul sau cultura musulmană. Interesant este că Fukuyama și-a modificat poziția de atunci, fiind oripilat de politica externă a SUA sub mandatul lui G. W. Bush, dezicându-se public de mișcarea neoconservatoare.

             Dacă e să vorbim despre un sfârșit, atunci acesta ar putea fi sfârșitul istoriei ca știință, a istoriografiei. În secolul al 19-lea istoria a fost „regina” științelor sociale, datorându-și succesul în opinia lui Lucian Boia (Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr și ficțiune, 1998) perioadei extrem de ideologizate, ideologiile, după cum spune autorul, au nevoie de istorie pentru a se justifica. În prezent istoria își pierde treptat locul dominant tocmai datorită faptului că se pretează într-o mai mică măsură nevoilor dictate de ideologii. Relativismul derutează. De fapt istoria se află într-o dilemă și implicit într-un paradox de câteva decenii. Pe de o parte neasumarea ideologiilor promovată de paradigma postmodernistă, pare să fi eșuat prin relativismul exagerat (de ex. negarea existenței unei singure istorii și chiar a unei singure realități) și prin respingerea posibilității conform căreia oamenii sunt capabili de a-și cunoaște lumea și de a-i influența mersul. Curentul născut la începutul anilor ’80 în diferite medii academice i-a avut la bază pe foștii stângiști ai generației 1968 resemnați între-timp cu zădărnicia mișcărilor sociale. În mod interesant printre cei mai acerbi critici ai curentului postmodernist îl regăsim atât pe istoricul de orientare marxistă Eric Hobsbawm, cât și pe avocatul neoliberalismului american Francis Fukuyama. Reproșul stângii este că postmodernismul fiind incapabil să gestioneze problema ideologiilor, sprijină în mod discret imperialismul, mai ales printr-o atitudine binevoitoare față de marile imperii din trecut, în timp ce acuzația dreptei este că postmodernismul a subminat ideologiile aflate la baza democrațiilor liberale, cauzând astfel slăbirea lumii occidentale. În mod paradoxal, viziunea „clasică” (în mare parte structuralistă) asupra istoriei pare mai realistă, deoarece ea pornește de la premisa că obiectivitatea (ideologică) este imposibil de atins. Asumarea ideologică deschisă prezintă însă riscul de alunecare într-o istorie oficială controlată la vedere sau mai discret, de puterea politică și instituțiile statului. Istoria ca știință s-a născut ca un instrument al ideologiilor naționale. Antropologul de origine austriacă Eric R. Wolf (Europe and the peoples without history, 1982) atrăgea atenția că istoria a ajuns să fie o relatare a diferitelor povești de succes despre lungul drum parcurs de diferite popoare către atingerea unor obiective morale, drum la capătul căruia se află de obicei înfăptuirea națională și statul național. Având în vedere faptul că istoria se bucură și în prezent de cel mai mare impact social printre disciplinele socio-umane, versatilitatea ei constând în primul rând în capacitatea de a coborî până la bazele piramidei sociale, este greu de crezut că acapararea istoriei de către stat se poate evita. În acest caz există premisele golirii istoriei de conținut ne rămânând altceva decât elementul de propagandă, evident mult amplificat. Succesul colaborării istoriei cu științele sociale începută de către școala Annales în urmă cu trei sferturi de secol pare să prefigureze o reconfigurare în cadrul domeniilor socio-umane. Nu este exclus ca în timp discipline mai tinere, precum antropologia ar putea lua locul istoriei, însăși Eric R. Wolf vorbind despre o reformare a antropologiei cu ajutorul istoriei. Deci, ce alegem?

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Discoteca

Copilăria mea s-a sfârșit brusc, într-o seară de vară, exact în anul 2000, când am trecut întâia oară pragul discotecii din sat. Aveam să descopăr că acolo bate adevărata inimă a satului, în ritmurile tot mai întețite ale beat-urilor techno și dance ce răsunau din boxele dosite în colțurile lăcașului. Inocența mea, câtă mai rămăsese, avea să se destrame degrabă, precum catapeteasma templului israelit, datorită cutremurului provocat de revelația vieții de noapte ce anima satul în acele vremuri dospind de sărăcie și euforie. Trecuseră doar câteva luni de când lăsasem strana bisericii unde îngânam icos-uri, psalmi și tropare, alături de bătrânii dieci ai bisericii și-mi luasem gândul de la orice ambiție de-a mă preoți. Pășeam pe un alt tărâm, cu ochii căscați larg și-nfundați de luminile pestrițe ale stroboscopului și electrizat de vigoarea cu care răzbăteau din difuzoare muzici din cele mai recente și mai răscolitoare. Atât de dragă avea să-mi devină discoteca, cu băile ei aglomerate și…

Omul Nou Ardelean

De ce transilvănismul e o ideologie la fel de toxică și de penibilă precum naționalismul pe care, cică, îl combate în numele unei solidarități supranaționale și multiculturale? Sau în ce constă superioritatea Omului Nou Ardelean?
        Am avut o perioadă în care am cochetat cu ideile transilvaniste, ca formă de contracarare a funarismului și naționalismului de hazna ce scotea din sărite orice om de bun-simț. Îmi cădea bine ideea de asumare a diferențelor regionale și locale existente (însă nu în termeni de superioritate) și a bogăției culturale presupuse de secole de conviețuire multietnică și multiconfesională. Am citit texte faine scrise de transilvaniști de ieri și de azi, am purtat discuții din care am aflat multe despre Transilvania și popoarele sale și în continuare urmăresc cu drag poveștile multor oameni și rămîn un suporter al diversității, multiculturalismului, csardașului și mă scot din sărite răsuflatele povești naționaliste despre neamuri și misiunile lor. Însă, deși am …

Comentarii