Treceți la conținutul principal

Au revoir, Jacques Le Goff!

foto: Jacques Sassier AFP
   
         A murit Jacques Le Goff, probabil unul dintre cei mai cunoscuți, citiți și prolifici istorici ai secolului al XX-lea. Împlinise pe 1 ianuarie a.c. 90 de ani, iar de-a lungul îndelungatei sale cariere a reușit, alături de alți antecesori și colaboratori ai Școlii Analelor, să revigoreze știința istorică și să-și vadă o parte din lucrările sale ”canonizate”. Menționăm doar  La Civilisation de l'Occident Médiéval (1964) Pour un autre Moyen Age (1977) sau La Naissance du Purgatoire (1981).          
            Fiind unul dintre istoricii cu o prezență consistentă în bibliografiile formative ale oamenilor Ligii, vestea retragerii sale nu poate rămâne neconsemnată pe blogul nostru. Deși a o fost onorat cu titlul de doctor honoris causa al Universității Babeș-Bolyai în noiembrie 1994 și lucrările sale majore au fost traduse în limba română, multe chiar în timpul odiosului regim, în afara unor excepții notabile, influența sa asupra scrisului istoric autohton este, cu tristețe o spunem, marginală. Totuși, în acest moment trist, pe lângă mulțumirile și recunoștința față de moștenirea lăsată, gruparea istoricilor revizioniști din cadrul Ligii Oamenilor de Cultură Bonțideni își exprimă speranța că tot mai mulți istorici autohtoni vor transpune în lucrările lor câte ceva din învățăturile și metodele lui Jacques Le Goff, că doar n-or fi mai depășite ca cele ale clasicilor noștri.
           Pentru o prezentare mai amplă a vieții și activității sale recomandăm acest articol din Libération. Pentru înțelegerea contribuției sale majore în cadrul științei istorice recomandăm citirea lucărilor sale.

Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Punk Was Not Dead: Aventuri de Coteț

Prin anii nouăzeci, cînd copilăream pe la Telciu și-mi plimbam cizmele prin slotăraia de pe Valea lui Stan și Zugău, nu prea aveam habar că sunt/urmează să devin un om recent, cu atît mai mult în momentele extrem de enervante cînd mă trezeau ai mei înainte de 8, ca să duc vacile pe imașul de deasupra gării. Mai grav, habar n-aveam că o să devin punk înainte de a avea buletin și că voi realiza contribuția pe care am adus-o eu muzicii, culturii și idealului punk, doar în anii facultății, cînd eram deja plecat de multă vreme dintre dealuri și balegi. Îmi plimbam prin colb și slotăraie nu doar cizmele sau bascheții, în funcție de sezon, ci și ignoranța și entuziasmul hrănit, în primul rînd de TV-ul nostru Olt, alb negru, de pe măsuța cu mileu. Și asta se întîmpla vara, cînd la ora aia abia începeau să se încingă corturile prin Vama Veche și prelatele teraselor de pe litoralul de unde ne transmiteau seara emisiuni despre cum se distrează lumea și cum se trăiește viața din plin. Uneori mă …

Comentarii