Cum să „beleşti ochii la televizor” cu folos – Reflecţii pe marginea serialelor TV contemporane


   Nu a trecut mult timp de când părinţii mei, pe atunci încadraţi unui middle-class cu pretenţii intelectuale de provincie, îmi recomandau mai degrabă să pun mâna pe o carte decât să „belesc ochii” inutil la televizor. Era un sfat de bun simţ pe care nu l-am urmat decât mai târziu (poate chiar prea târziu), un sfat pe care astăzi, având în vedere producţiile TV occidentale care pătrund la noi pe diferite căi, eu unul poate nu l-aş lansa virtualilor mei copii, sau măcar n-aş face-o cu atâta vehemenţă. Calitatea serialelor de televiziune din ultima decadă a crescut atât de mult încât îndrăznesc să spun că sunt la fel de bune ca proverbiala „carte” la care ne trimiteau părinţii.
    Asemenea majorităţii tinerilor din mediul urban românesc post-decembrist, am trăit cu fascinaţia constantă pentru televiziunea prin cablu. În anii '90 accesul la aceasta era mai mult decât entertainment. Ea dădea cu adevărat sens telecomezii pe care dintr-o dată descopereai mai multe butoane în josul celui roşu de on/off. Mai mult decât atât, absenţa cutiuţei de recepţie de lângă uşa de intrare în apartament îţi putea atrage imediat excluziuna din grupul de prieteni care, aşa cum erau vremurile atunci, nu găseau altă modalitate mai eficientă de a te chema afară decât a-ţi suna la uşă. În fond, câte episoade din „Dexter's Laboratory” puteai inventa până ca prietenii tăi să se prindă că nu ai cablu? „Cartea” la care te trimiteau părinţii nu te putea salva în asemenea situaţii! A face parte din generaţia PRO, fie că ne place sau nu, nu a fost nicidecum o alegere. Adevărul este că PROTV-ul acelor ani transmitea cele mai bune seriale. „Quantum Leap”, „The X-Files”, „Seinfeld” sunt printre cele pe care mi le amintesc cel mai bine. Unele dintre ele au meritat revizitate mai târziu, multe şi-au păstrat statutul („Seinfeld” în special) altele s-au „maturat” şi sunt cel puţin simpatice şi astăzi, niciunul însă nu poate concura cu producţiile similare contemporane, cel puţin nu cu cele mai prizate dintre ele.
    Până în pragul anilor 2000, industria TV producătoare de seriale de ficţiune nu era cu mult diferită de începuturile sale. Există mici diferenţe structurale între „Prizonierul” anilor '60 şi sus-numitul „Quantum Leap”. Deşi au o metanaraţiune (în „Prizonierul” un agent secret este ţinut prizonier pe o insulă cu reguli restrictive, probabil chiar de către agenţia la care lucrase şi încearcă să scape; în „Quantum Leap” un om de ştiinţă este prizonier călătoriei în timp şi-şi caută drumul către epoca sa; etc.) toate aceste seriale sunt mai degrabă o colecţie de poveşti în care recurente sunt doar cele câteva personaje principale. Acesta fiind tiparul, ele aveau foarte rar şansa de a dezvolta personaje şi naraţiuni complexe, fiecare episod nefiind altceva decât un film de sine stătător, de o durată medie de 45 de minute, înjumătăţind deci posibilităţile dramatice pe care le aveau producţiile de cinema contemporane. De aceea personajele acestor seriale nu par niciodată foarte convingătoare. Detectivul Columbo de pildă, n-a devenit niciodată mai bun, în ciuda experienţei câştigate cu fiecare episod petrecut. Niciuna din infracţiunile pe care le investiga n-au fost rezolvate în mai puţin de 45 de minute de teledifuziune şi tot la fel niciunul din cazurile sale nu a devenit atât de complex încât să necesite două sau mai multe episoade (sau cel puţin aşa îmi amintesc eu). „Seinfeld”, pe de altă parte, foloseşte aceste limitări în folosul său: niciunul dintre personajele sale nu învaţă nimic din experienţele trăite, de aici şi o foarte bună parte din umorul serialului. În sfârşit, marele beneficiu al posturilor de televizune producătoare de asemenea seriale este că publicul nu trebuie să facă mari eforturi ca să le urmărească săptămânal. Ratarea unui episod dintr-un lanţ narativ în care ordinea verigilor nici nu contează nu aduce pierderi de audienţă. Dimpotrivă, asemenea seriale pot aduna audienţă pe parcurs, fiind foarte uşor de dibuit chiar şi la jumătatea sezonului.
    Lucrurile se schimbă puţin în anii '90. Metanaraţiunea câştigă teren considerabil. „Twin Peaks” sau „The X-Files” îi dedică episoade consecutive, construiesc personaje tridimensionale şi aduc o infuzie considerabilă de dramatism povestirii. Cu toate acestea, schema mare a lucrurilor nu se schimbă: „The X-Files” rămâne în mare parte un serial de tipul monster-of-the-week popularizat încă din anii '60 de seriale precum „The Outer Limits” sau „The Twilight Zone” iar „Twin Peaks”, deşi acordă o mai mare atenţie firului narativ principal, se pierde în povestirile disparate ale comunităţii în care aterizează agentul Cooper (foarte inegale de altfel). Lupta cu ratingurile însă, le-a rănit cel mai mult. Metanaraţiunea, motorul care le punea în mişcare din punct de vedere dramatic, era în acelaşi timp şi catalizatorul unei fidelizări a publicului. Sezonul începea şi se termina cu contribuţii la firul narativ principal al serialului, pe la jumătatea sezonului introducându-se de asemenea un episod (sau două) care să mai răspundă unor întrebări. Momentele erau anunţate de campanii de advertising cu săptămâni înainte, posturile de televiziune asigurându-se astfel de consecvenţa publicului. Poveştile au fost astfel lungite inutil, epuizându-le astfel potenţialul dramatic (vezi ultimele sezoane ale „The X-Files”) sau scurtate de dragul audienţei. Este faimos cazul deja amintitului „Twin Peaks” pe care producătorii l-au îngropat datorită deciziei de a rezolva intriga principală la jummătatea celui de-al doilea (şi ultimului) sezon al producţiei doar pentru a sui ratingurile. Seria a continuat, dar lipsită de direcţia imprimată de metanaraţiune.
    Ce fac creatorii de seriale de astăzi nu seamănă deloc cu ce se întâmpla acum nu mai puţin de 10 ani. Vince Gilligan, care în anii '90 se afla alături de Chris Carter în spatele producţiilor „The X-Files” şi care în ultimii ani şi-a pus talentul la lucru pentru „Breaking Bad”, se pare că nu se mai lasă călcat în picioare de producători (sau se vor fi schimbat aceştia între timp?). Seria sa cea mai recentă este una din cele mai puţin compromiţătoare producţii. Ea este aproape integral metanaraţiune, foarte solicitantă la adresa publicului nu doar prin faptul că cere consecvenţă în urmărire, ci şi pentru că vine cu opţiuni dramatice puţin explorate până acum chiar şi în cinema. „Breaking Bad” este unul din cele mai complexe studii de personaj surprinse vreodată de camera de filmat. Atât personajul său principal (Walter White) cât şi cele secundare sunt fiinţe în carne şi oase supuse unor transformări şi nu tipologii servite; sunt personaje despre care suntem înclinaţi să credem că le putem găsi doar în cele mai bune producţii cinematografice (şi-n „cartea” aceea de care vorbesc părinţii). Diferenţa o fac însă cele aproximativ 60 de ore alocate transformării (media de o oră şi jumătate pe care o oferă cinematografia tradiţională păleşte!). Ce vedem pe ecran este evoluţia subtilă a personajelor, aproape în timp real, în aşa manieră încât să ne putem ataşa de ele pentru ca mai apoi să le urâm sau să le compătimim. Mai mult, „Breaking Bad” şi alte asemenea seriale mai recente se dispensează de foarte multe dintre constrângerile genului. Vedem adesea personaje principale, care ţin în cârcă firul narativ, omorâte la mijlocul sezonului (fără a trâmbiţa asta în campanii de advertising) doar de dragul realismului. Libertatea de creaţie pare să se fi insinuat atât de mult în studiourile de producţie încât unii, creatorii serialului „The Wire” în speţă, nu doar că îşi anihilează eroii principali de dragul realismului, dar îi şi marginalizază în unele sezoane pentru a-i readuce în prim-plan în altele, ba mai mult, îşi permit să aducă în scenă personaje noi, pivotale firului narativ (ba chiar să multiplice firul narativ) chiar şi în ultimul sezon.
    Cum se poate întâmpla aceasta într-o societate de consum? Şi-au schimbat televiziunile profilul dintr-o dată? Răspunsul este afirmativ, dar doar parţial. Asemenea explozii de creativitate necontrolată s-au mai întâmplat în industria entertainment-ului. La sfârşitul anilor '60 de pildă, când producătorii de la Holywood şi cei din industria muzicală pierduseră complet legătura cu publicul tânăr soluţia a fost să le dea mână liberă regizorilor şi muzicienilor tineri care se pare că ştiau ei ceva ce le scăpa lor. Asta cel puţin până la sfârşitul anilor '70 când producătorii au prins şmecheria şi au reuşit să recucerească terenul deschizând uşa blockbuster-ului american şi industriei muzicale şablonarde a anilor '80. O asemenea libertate se pare că le este acordată şi creatorilor de seriale de televiziune şi nu fără profit, pentru că multe dintre acestea se dovedesc a fi de foarte mare succes. O contribuţie majoră la creşterea calităţii serialelor au adus-o fără îndoială posturile plătite (HBO, AMC, etc,) care pe de-o parte datorită bugetelor reduse de care au parte şi concurenţei cu mult mai profitabilele posturi naţionale pe de alta, au fost nevoite să le ofere altceva abonaţilor, şi-au asumat şi riscuri deci1. De asemenea, dezamăgirea puternică care se resimte astăzi în industria cinematografică a pus şi ea umărul la reorientarea publicului către serialele de televiziune care îi răspundeau cel mai bine nevoilor, generând deci audienţă sectorului care în mod normal ar fi fost puţin frecventat2. Deşi au devenit tot mai greu de urmărit (ratarea unui episod poate tăia apetitul pentru tot serialul) în ajutorul serialelor centrate puternic pe metanaraţiune a venit tehnologia. Site-uri de media streaming precum Netflix fac recuperarea episoadelor pierdute o nimica toată, iar pentru Europa de Est şi Asia există (încă) opţiunea (mereu de încredere) a pirateriei on-line.
    Asemenea evoluţii în cadrul pieţei TV, trebuie să recunoaştem, fac televiziunea (sectorul media cel mai demonizat în opinia publică) mult mai atrăgătoare şi mai puţin o pierdere de timp. Ce-i rău, în opinia unora, e că această libertate de creaţie neîncătuşată face victime... la propriu. Fie că este o influenţă „The Wire” sau nu, cert este că Brian, căţelul familiei Griffin din serialul animat „Family Guy” a fost „omorât” cu bună ştiinţă de către realizatori în cel mai recent episod al serialului. Tragedia a produs consternare printre fani iar dacă nu se vor putea obişnui cu felul în care se fac seriale astăzi nu pot decât să le recomand să nu mai „belească inutil ochii la televizor” şi să pună mâna pe-o carte.
1Detalii despre felul în care serialele serioase fac în mod curios profit la http://www.nytimes.com/2010/04/05/business/media/05cable.html
2http://www.vulture.com/2012/09/why-tv-is-better-than-movies-gavin-polone.html

9 comentarii:

  1. "Seinfeld" e un serial bun? Ai serioase probleme de perceptie... Cum sa spui ca 'S' e un serial bun? "Marimar" nu era un serial bun? Sau "Casandra"? Dudule, te rog, nu o lua pe ulei...

    RăspundețiȘtergere
  2. Mă, dacă te-ai uitat la "Marimar" sau "Casandra" dă-ne şi nouă un feedback şi spune-ne dacă au fost bune. Eu de unde să ştiu dacă nu le-am văzut. Sau dă verdicte aşa cum faci cu "Seinfeld" fără să vezi vreun episod. Mai ştii... poate interesează pe cineva?

    RăspundețiȘtergere
  3. pot sa-ti spun ca erau la fel de bune ca "Seinfeld"; ce-i drept, lipseau glumitele gen "treceam pe langa un teren de golf si m-am gandit ce-ar fi daca as baga mana in buzunar si as gasi acolo o minge de golf. si guess what? chiar aveam o minge de golf in buzunar"; eu cred ca ori Jerry Seinfeld, ori regizorul (ori cel mai probabil ambii!) sunt autisti! sau sufera de ceva sindrom Down, au cromozomi lipsa sau ceva de genu' asta frate...

    RăspundețiȘtergere
  4. uite ce episod frumos; intr-adevar, e un foarte bun serial :) http://pollystreaming.com/Seinfeld-Season-4-Episode-1-The-Trip-1_v5937

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ce-i cu elitismele astea la un om de stânga, atât de deschis şi de îngăduitor faţă de manifestările culturale specifice mediilor populare? Sau studierea arhivelor securistice te-a infestat cu o ură viscerală faţă de producţiile occidentului putred şi decadent?

      Ștergere
  5. e uimitoare strategia ta de a trage concluzii false din premize reale. comentariul de mai sus demonstreaza asta cu asupra de masura; sa-l analizam. afirmi ca sunt ingaduitor cu manifestarile "pop culture". sunt. si tu esti. afirmi ca am studiat in arhivele fostei Secu. corect. de unde decurge "concluzia" ta ca am fost infestat cu ura viscerala fata de occident si productiile sale culturale? a-ti configura un set de perceptii estetice proprii (individuale) insemneaza a "ura" nu-stiu-ce productii culturale? conform categoriilor mele estetice, Casa Poporului e o monstruozitate arhitecturala, la fel si Mausoleul Kumsusan din Pyongyang. De aici rezulta ca urasc poporul coreean sau poporul roman? Idem "Seinfeld" sau "Tanar si nelinistit". Mi se par niste opere cinematografice cel mult mediocre - asta nu inseamna ca urasc occidentul. Ma mir cum de nu mi-ai spus ca sunt antisemit (sau fascist) din moment ce nu-mi place Seinfeld ;))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. domnule Velimirovici, n-ar fi rau daca ati uri occidentul sau poporul coreean, asa ati avea in sfarsit si dumneavoastra o parere clara. din cate am observat eu pe acest blog, din materialele dvs si mai ales din comentari, sunteti un tip ori confuz ori instabil si incoerent. va contraziceti constant. odata il faceti praf pe Noica si scoala sa, odata va luati de comunisti, de filme si nazisti, de istorici din trecut? cu ce exact va ocupati dvs? ce cautati pe acest blog? vad ca cititi mult dar pareti cam fixist si plin de ranchiuna.

      Ștergere
    2. domnule Lazar, din comentariul dvs. inteleg ca echivalati flexibilitatea gandirii cu confuzia mentala.
      nu "ma iau de comunisti", studiez istoria contemporana universala de vreo 6-7 ani. sunt interesat de fenomenul radicalismului politic modern si contemporan. scriu pe astfel de teme periodic in diverse reviste de specialitate, dar si platforme cu carcter cultural (lapunkt.ro, revista 22, etc.). impreuna cu un grup de prieteni am infiintat acest blog cu cativa ani in urma.
      revin la Dvs., ca sa va raspund: nu am "facut praf" pe Noica ori "scoala" sa. punand in relatie doua modele culturale care au existat in istoria postbelica a Romaniei (A. Marino, respectiv C. Noica) mi s-a parut mai benefic - in durata lunga si din perspectiva potentialelor urmari - si demn de a fi emulat primul. Niciodata nu am rezonat cu ideile lui Noica expuse in volume precum "Sentimentul romanesc al fiintei" ori "Simple introduceri la bunatatea timpului nostru". Acest fapt nu ar trebui sa ne impiedice insa sa-i recunoastem acestui om de cultura meritele sale indiscutabile: cultura romana il are astazi pe Platon in limba sa din "vina" lui Noica! punct. asta nu ma face nici confuz, nici instabil, nici incoerent: nu agreez ideile sale (sau cel putin o parte dintre ele) dar apreciez efortul depus de noica in alte proiecte culturale pe care le-a demarat/coordonat/initiat. dumneavoastra va dati seama ca, daca noica nu ar fi coordonat acele traduceri, Romania ar fi avut toate sansele ca, la finalul secolului XX, sa fie una dintre putinele tari europene care nu ar fi avut acces la un ganditor de talia lui Platon?
      nu "ma iau" de istorici din trecut. sistemul comunist in Romania nu a venit de pe planeta Marte si nu a fost intretinut de fiinte extraterestre. politruci, istorici, jurnalisti, scriitori, poeti, compozitori, pictori, economisti, etc. l-au intretinut. nu gasiti o miza etica in a-i cunoaste, chiar si acum dupa 23 de ani de la evenimentele din 1989, pe cei care au facut cu putinta acel sistem? care l-au intretinut, cautionat, perpetuat; care au profitat de pe urma sa, care i-au oprimat pe altii... este vorba despre salubritatea spatiului nostru intelectual in particular, si public in general. daca nu vedeti ca aceste lucruri nu reprezinta "ranchiuna" unor tineri "instabili" ori placerea sadica de a-i pune la stalpul infamiei pe profesorii lor, atunci ati ratat miza esentiala a acelei rubrici pe care, in memoria lui virgil ierunca, am botezat-o "Antologia rusinii". sunt ferm convins ca nu poti aplauda entuziast discursul ceausist la congresul 14 in noiembrie 89, iar in ianuarie sa incepi sa construiesti democratia cu aceleasi maini care, in anumite cazuri, zeci de ani ai incercat sa cladesti viitorul luminos reprezentat de comunism...
      sper ca am reusit sa va lamuresc. cu riscul de a va obosi, plictisi ori consuma timpul, prefer argumentul in locul invectivei ori a etichetarilor facile. nu cred ca, in spatiul on-line aflandu-ne, oricine poate spune orice despre oricine...
      fv.

      Ștergere
    3. da domnule Velimirovici, ati reusit sa ma lamuriti. totusi, toleranta si fascinatia dvs fata de manifestarile pop culture pare a avea aceleasi limite pe care le reprosati altora. sau mi se pare mie?

      Ștergere

Despre apariţia corupţiei în Ţara Românească * - de Vasile Mihai Olaru

      Studierea corupţiei în timpul Vechiului Regim (secolul al XVI-lea – primele decenii ale secolului al XIX-lea) în sud-estul Europ...

Comentarii

Translate this blog