Paul-Emanoil Barbu - Ştefan Bujor între legendă şi adevăr. Studiu şi documente, Editura Alma, Craiova, 2011

    Atunci când titlul unei lucrări de istorie conţine sintagma adevăr şi legendă, devine oarecum evident, chiar şi fără să o deschizi, că atât autorul cât şi cititorul se află pe un teren alunecos. Nu este necesar să aprofundăm teoria istoriei ca să ne dăm seama că adevărul (fie el de orice natură, nu doar istoric) nu este o categorie atât de la îndemână pe cât pare. Cât despre legendă, coagulată de cele mai multe ori datorită folclorului rural sau urban, culturii populare în general dar şi la iniţiativa culturii oficiale, aceasta apare cel mai adesea distorsionat, fiind aproape invariabil transmisă prin medierea şi filtrul interpretativ al elitelor. Când obiectul de studiu se află, ca în cazul de faţă, între cele două coordonate, rezultatele riscă să rămână într-o zonă la fel de ambiguă ca şi sintagma din titlu.

    Lăsând însă la o parte aceste consideraţii, când o lucrare (precum cea de faţă) îşi propune să facă biografia unui „faimos haiduc” şi în acelaşi timp „fiind scrisă într-un stil concis, limpede şi cursiv”, adresându-se „unor cercuri largi de cititori, din toate mediile socio-profesionale” (p. 16), un titlu de tipul adevăr şi legendă este mai mult decât justificat, dacă într-adevăr publicul ţintă este cel menţionat de autor în introducere. Din păcate, recenta lucrare a Prof. dr. Paul-Emanoil Barbu ratează acest deziderat, Ştefan Bujor între legendă şi adevăr dovedindu-se a fi un instrument mai util cercetării decât lecturii de destindere, aproape jumătate din conţinutul cărţii fiind dedicat documentelor de arhivă. Cealaltă jumătate este într-adevăr un studiu „concis” şi „cursiv” dar mai puţin „limpede” decât pretinde autorul.

    În primul rând, profesorul Barbu porneşte de la premisa eronată cum că ar exista o distincţie tranşantă între tâlharul de rând şi haiduc¹. Autorul, aşa cum reiese din întreaga lucrare (dar şi dintr-o altă lucrare similară a aceluiaşi autor asupra căreia voi reveni), operează cu definiţia împământenită a haiducului pe care o cunoaştem cu toţii: un erou popular cu o conştiinţă socială acută, care jefuieşte pe bogaţi şi dă la săraci, îndreaptă alte rele sociale, nu ucide pe nimeni şi pe deasupra se dovedeşte a fi şi un vajnic apărător al valorilor neamului, luptând adesea împotriva „ocupaţiei” străine (cel mai adesea otomană/fanariotă, dar şi maghiara/imperială în Transilvania). Nicicând pe parcursul lucrării, profesorul Barbu nu pune la îndoială această definiţie deşi cercetarea pe care o întreprinde ar fi putut dezvălui (dacă ar fi existat mai multă circumspecţie) felul în care această perspectivă totalizatoare s-a suprapus individului Ştefan Bujor generând personajul Ştefan Bujor.

    Parti-pris-ul fiind luat, Paul-Emanoil Barbu se mărgineşte doar la a-şi exprima dezamăgirea cu care l-a descoperit pe Ştefan Bujor: „După ce am încheiat cercetarea despre boierul-haiduc Iancu Jianu, care s-a materializat în publicarea a câtorva studii şi a unei monografii, apărute în două ediţii, am trecut la investigarea documentelor istorice referitoare la Bujor, despre care şi eu credeam, iniţial, că a fost unul dintre cei mai importanţi haiduci autohtoni. După ce am studiat însă, cu cea mai mare atenţie, un bogat material documentar inedit, am rămas dezamăgit, constatând că renumitul Ştefan Bujor nu a făcut parte din categoria haiducilor autentici, ci dintr-o altă categorie, totalmente diferită.” (p. 13) Şi într-adevăr, produsul final al cercetării, lucrarea aflată aici sub atenţie, pare a fi investigaţia unui istoric dezamăgit.

În Haiducul Iancu Jianu. Adevăr şi legendă (apărută în două ediţii în 1998 şi 2010), acelaşi autor, în ciuda asumării aceleiaşi poziţii şubrede (dihotomia haiduc autentic/tâlhar de rând), dedică aproape jumătate din lucrarea sa receptării de care s-a bucurat „boierul-haiduc” în folclor, teatru, arte plastice, cinematografie, literatură etc. Biografia lui Ştefan Bujor (de această dată nu un „haiduc autentic”) este lipsită de această abordare, binevenită indiferent de poziţia asumată. În schimb, „dezamăgirea” care probabil stă la baza simplificării conţinutului tematic, a lăsat loc unor anexe consistente (aproape 100 de pagini), în mare parte documente inedite, bine adnotate (autorul oferă informaţii topografice cu privire la localităţile menţionate, explică termeni, regionalisme etc.). Colectarea şi editarea acestor documente este un efort de apreciat, cu siguranţă util cercetătorilor interesaţi de fenomenul tâlhăriei în Principatele Române.

    De apreciat este şi filonul narativ pe care ne poartă profesorul Barbu, punând în ordine evenimentele pe care le raportează documentele, făcând traseul bandei şi contextualizând acolo unde este nevoie. Autorul punctează sistematic momentele „improprii” haiduciei autentice (de pildă la p. 53 „Se ştie că haiducii nu-i jefuiau pe ciobani, ci numai hoţii de rând”) dar în acelaşi timp se dovedeşte a fi scrupulos când e vorba să-l pună pe Bujor într-o lumină bună. Deşi îl consideră un tâlhar de rând, Paul-Emanoil Barbu nu se sfieşte să arate, pornind de la documente, că urmărirea lui Bujor începe pe nedrept, pentru „nişte fapte pe care nu le comisese” (p. 32). Alte momente simpatice sunt introduse în corpul naraţiunii deşi, având în vedere „tonul” lucrării, ar fi putut fi considerate drept redundante: unui călugăr i se înapoiază banii jefuiţi când tâlharii află că sunt bani mănăstireşti (p. 54); banului Andronache Donici, după ce este prădat de 800 de galbeni, i se înapoiază o sumă de 50 de lei ca să aibă „de cheltuială” (p. 61); tâlharii fac pomeni şi se roagă la schitul Lohan (p. 62) etc. La toate acestea se adaugă chefurile cu adevărat haiduceşti pe care banda lui Bujor le dau prin toate crâşmele principatelor, oferind de băut mesenilor (şi plătind în cele din urmă!). De altfel, încă din introducere, profesorul Barbu, nu ezită să-l caracterizeze pe Ştefan Bujor drept „fascinant în felul său” (p. 13).

    Şi mai „fascinantă”, sau poate de-a dreptul uimitoare, este dezvăluirea relaţiei pe care tâlharii o au cu diferiţi boieri „tăinuitori” ai acestora. Documentele editate şi comentate în studiu de Paul-Emanoil Barbu redau complicatele legături care se formează între două categorii antagonice. Având în vedere portretul favorabil de care se bucură „tâlharul” Ştefan Bujor în folclorul românesc, ipostaza aceasta de cârdăşie cu „boierul asupritor” este cu atât mai surprinzătoare. Ea vine să certifice că pătrunderea unor asemenea indivizi în cultura populară nu se face tocmai tale quale, că există filtre, gusturi şi formule pe care lumea rurală care ni i-a dat pe haiduci le-a cultivat şi le-a expus independent de „adevărul istoric” pe care-l invocă de mai multe ori biograful lui Bujor. Paul-Emanoil Barbu este conştient de acest proces (p. 24) dar asta nu-l face să-şi clarifice terminologia şi nici viziunea romantică cu privire la haiducie. Raportarea continuă la unul dintre prototipurile acestor eroi, Iancu Jianu, un „haiduc autentic”, studiat îndeaproape (dar nu suficient de critic) de acelaşi autor, constituie mai degrabă o piedică în lămurirea caracterului haiduciei. Argumentaţia din biografia „boierului-haiduc”, netemeinică după părerea mea, nu poate constitui un model de analiză pentru orice alt asemenea haiduc. Aplecarea atentă asupra surselor vremii ar trebui să ne ducă cel mult la descoperirea caracterului ambivalent al acestor indivizi (caracter pe care-l întâlnim de altfel şi în folclor). Un asemenea personaj trebuie să fi fost şi Ştefan Bujor. Deşi nu dădea la săraci şi n-a îndreptat nici un rău social, el era totuşi urmărit pe nedrept, era milostiv atunci când venea vorba de Biserică, dădea bacşiş mare cârciumarilor şi podarilor iar în ce priveşte jafurile, acestea sunt cel mai adesea îndreptate împotriva boierilor, autorităţilor, străinilor (frecvent armeni), evident oameni înstăriţi. Bujor are multe din caracteristicile unui erou popular şi nu miră nici măcar pe autorul biografiei sale că a devenit subiect de folclor şi literatură.

    Ne miră pe noi cititorii însă, că având la dispoziţie cele mai diverse surse (atât documentele de arhivă cât şi folclorul, literatura, istoriografia etc.) profesorul Barbu nu a încercat să ofere un portret extins al personajului la a cărei biografie s-a angajat; ne miră că cercetarea nu i-a pus sub îndoială certitudinile (de fapt prejudecăţile după cum dumnealui însuşi recunoaşte) dar ne bucură în acelaşi timp că a îmbogăţit materialul documentar cu privire la haiducie în Principatele Române şi ne bucură mai ales pentru că a avut dispoziţia să se aplece asupra unui asemenea subiect. Având în vedere că tot domnia sa este autorul uneia dintre puţinele biografii de haiduci (cea care-l priveşte pe Iancu Jianu), recenta iniţiativă este cu atât mai mult binevenită în săracul peisaj istoriografic al acestui sector.

1Este de fapt punctul de vedere generic al bibliografiei româneşti referitoare la acest subiect. Cea mai nuanţată opinie o găsim în lucrarea lui Dan Horia Mazilu (Lege şi fărădelege în lumea românească veche, Editura Polirom, Iaşi-Bucureşti, 2006) care-i numeşte pe haiduci, într-un subtitlu al capitolului dedicat acestora, nişte „tâlhari mântuiţi de imaginarul popular”. Situaţia ar trebui să fie similară (dacă nu identică!) cu cea din alte zone geografice preumblate de asemenea personaje romanţate (o sinteză bună a fenomenului la G. Seal, Outlaw Heroes in Myth and History, Anthem Press, London, New York, Delhi, 2011)