Gărâna Jazz Festival. O retrospectivă a ediţiei a XVII-a, 11-14 iulie, 2013

Orice s-ar spune despre festivalul de jazz de la Gărâna, oricare ar fi aşteptările/prejudecăţile cu care cineva ar pleca la drum spre minunatul sat şvab din apropierea Semenicului, răstimpul petrecut la Gărâna Jazz Festival reprezintă cu siguranţă o experienţă puternică, cu o rezonanţă aparte: fie că eşti „pătruns” de frigul tăios al nopţilor montane, fie că te laşi impresionat de atmosfera plăcută a festivalului şi de locaţia deosebită, sau eşti absorbit de evoluţiile artistice ale unora dintre cei mai importanţi muzicieni de jazz ai momentului, fiecare dintre aceste variante, şi cu siguranţă toate la un loc, sunt de ajuns pentru a lăsa o puternică impresie asupra participanţilor. Anul acesta, la cea de-a XVII-a ediţie, festivalul a reuşit, în ciuda tuturor piedicilor întâlnite, să aducă pe scena din Poiana Lupului un program consistent şi divers, alcătuit din muzicieni români, afirmaţi sau în curs de afirmare, şi importante nume ale jazzului mondial.

Cel care a deschis festivalul a fost chitarisul american Bill Frisell, venit la Gărâna cu muzica celui mai nou album al său, Big Sur. Pentru acest material, artistul a folosit o formulă instrumentală specială, alături de chitară (Bill Frisell) şi tobe (Rudy Roystone) fiind prezent şi un cvartet de coarde ( Jenny Scheinman – vioară, Carrie Rodriques – vioară, Eyvind Kang – violă şi Hank Roberts – violoncel). Deşi audiţia prealabilă a albumului nu mi-a trezit interes, evoluţia formaţiei lui Frisell de pe scena de la Gărâna mi-a oferit ocazia de a sesiza şi calităţile acestei muzici: atenţia acordată culorilor timbrale şi soluţiile armonice ingenioase, chiar dacă discrete. Bill Frisell a renunţat deliberat, în conceperea acestui material sonor, la spontaneitatea şi dinamica specifice jazzului, preferând să exploreze în schimb subtilităţi armonice sau timbrale, subtilităţi sesizabile doar la o audiţie atentă. Piesele, aparţinând mai degrabă zonei muzicii folk americane, cu melodii simple dar plăcute, au avut în chitara lui Frisell o prezenţă discretă, de cele mai multe ori cu rol doar de acompaniament, nelipsind totuşi şi câteva momente în care intervenţiile sale solistice au dat un impuls binevenit muzicii.

Formaţia cu care a continuat prima zi a festivalului a fost trio-ul Charles Lloyd (saxofon tenor, flaut, taragot) – Zakir Hussain (tabla şi voce) – Eric Harland (tobe). Deşi discul care i-a unit pe cei trei muzicieni, Sangam, a fost lansat în anul 2006, resursele muzicale folosite sunt bogate, astfel că cei trei muzicieni continuă încă să promoveze acest proiect. Muzica prezentată la Gărâna se regăseşte în cea mai mare parte pe albumul Sangam, una din surprizele concertului fiind însă contribuţia vocală mai extinsă a lui Hussain; astfel, componenta indiană a muzicii trio-ului a fost extinsă cu linii melodice în care micro-intervalele specifice muzicii indiene, foarte curat redate de vocea percuţionistului, au oferit o dimensiune în plus acestei muzici. Prin combinaţia de tobe şi tabla s-a realizat o ţesătură ritmică densă, foarte mobilă, deasupra căreia Charles Lloyd îşi trasa ideile muzicale în aceeaşi manieră şi cu acelaşi ton specific al instrumentelor care l-au făcut celebru începând cu anii '60. Melodiile sale, puternic cromatizate, au părut a fi efectul de suprafaţă al unui travaliu interior intens, preocupat de extragerea esenţelor muzicale. Impresionante au fost şi evoluţiile celor doi responsabili cu ritmul (în cazul lui Hussain aş putea spune că a fost de-a dreptul „inexplcabil”), atât ca precizie în executarea aranjamentelor, cât şi ca spontaneitate şi provocare permanentă. Formula instrumentală de bază a fost diversificată prin evoluţia lui Lloyd la pian sau tobe şi prin cea a lui Harland la pian, creându-se astfel premisele unor evoluţii complexe, tensionate şi intense.

După acest formidabil trio, scena a revenit grupului arădean de percuţionişti Prezent, grup condus de către Mario Florescu (Mario & The Teachers). Componenţa acestei formaţii este alcătuită cu precădere din elevi şi studenţi arădeni, iar bunele rezultate ale muncii lor pot fi observate de ceva ani pe diferite scene din ţară. Muzica lor este una dinamică, gravitând stilistic în jurul fusion-ului, iar din rândul tinerilor componenţi se pot remarca deja câteva figuri de perspectivă. Despre ultima trupă a serii, Azara – condusă de Peter Sarosi, nu pot să vă spun, din păcate, nimic, deoarece frigul şi oboseala mi-au îndrumat paşii spre cort înainte de apariţia sa pe scenă.

A doua zi a festivalului a debutat cu Irina Popa & The Sinners. Irina Popa este o tânără solistă cu o voce puternică (dar poate nu prea versatilă), precisă şi cu o prezenţă scenică plină de energie. The Sinners sunt Cornel Cristei (claviaturi electronice), Iulian Vrabete (bas electric) şi Relu Bitulescu (tobe). În afară de câteva standarde, piesele au fost semnate de Cornel Cristei şi au fost alcătuite mai degrabă după canoanele muzicii funk, soul sau pop decât după cele ale jazzului. Deşi bine construite, aceste piese au avut de suferit din cauza lipsei de diversitate, pe parcursul concertului acest detaliu, alături de volumul general poate puţin prea ridicat, transformându-se într-un inconvenient.

Trio-ul Arild Andersen (contrabas) – Paolo Vinaccia (tobe) – Tommy Smith (saxofon tenor) a reprezentat fără îndoială punctul culminant a celei de-a doua seri de concerte. Această formulă de trio îşi dobândeşte notorietatea în anul 2008, odată cu lansarea albumului Live at Belleville, iar de atunci continuă să fie una dintre cele mai dinamice şi creative formaţii europene de jazz. Unul dintre atuurile acestui trio este fantasticul interplay dintre muzicieni, iar aici îşi spun cuvântul anii petrecuţi împreună ca formaţie de sine stătătoare, în care intenţiile artistice ale fiecăruia au fost pe deplin decodificate şi riguros explorate. Creaţiile prezentate la Gărâna de către Arild Andersen Trio au variat stilistic între melodicitatea şi melancolia de inspiraţie scandinavă, până la energia şi temele încadrabile sub denumirea de post-bop (fără a mai vorbi de surpriza prelucrării antrenante a unei piese tradiţionale din Yemen). Liric sau incisiv, Tommy Smith a reprezentat una dintre jumătăţile trio-ului, cealaltă jumătate formând-o cuplul Andersen – Vinaccia; evoluţiile solistice ale contrabasistului au fost în permanenţă însoţite de către acompaniamentul toboşarului, acesta din urmă reuşind să-i completeze fără rest intenţiile muzicale şi să-i potenţeze în egală măsură întregul discurs. Virtuoz, inspirat, cu un ireproşabil simţ ritmic, Arild Andersen Trio a reprezentat un moment de maximă expresivitate artistică.

Până la următorul nume mare al serii, John Surman, scena i-a aparţinut Luizei Zan şi formaţiei sale, alcătuită din Rick Conditt (saxofon alto şi flaut), Gyárfás István (chitară) şi Berkes Balázs (contrabas). Repertoriul formaţiei a fost alcătuit din standarde de jazz, la care s-au adăugat şi inserţii de muzică flamenco. Evoluţia instrumentală a fost potrivită unui astfel de context, bine executată, dar previzibilă şi neproblematică; în schimb, ceea ce am putut cu bucurie observa a fost interpretarea solistei. Deşi nu am ocazia să o ascult pe Luiza Zan frecvent, sau poate tocmai de aceea, a fost evidentă evoluţia ascendentă pe care o parcurge artista. Am putut admira alternanţa, eficient utilizată, a diferitelor metode de emisie sonoră, modul în care solista se transpune pe sine în melodiile interpretate sau construcţia atentă şi, probabil, minuţios exersată, a improvizaţiilor. Mai merită admirat şi faptul că Luiza Zan se dovedeşte a fi un artist preocupat în permanenţă de problemele artei sale şi acţionează în consecinţă, adică lucrând la lărgirea propriilor cunoştinţe.

John Surman a prezentat pe scena de la Gărâna cel mai nou proiect al său, intitulat Walhalla, proiect din care mai fac parte şi muzicienii norvegieni Erlend Slettevold (pian), Terje Gewelt (bas electric) şi Tom Olstad (tobe). Muzica propusă a fost una dinamică, bine proporţionată melodic, fără a propune însă provocări deosebite. Am putut admira acea claritate a sunetului şi precizie în interpretare specifice pentru saxofonul sopran al lui Surman, dar lucrurile au părut a se opri undeva înaintea destinaţiei. Fără a-i putea reproşa ceva protagonistului, cred totuşi că a sa Walhalla nu este o formaţie (încă) suficient omogenizată, precum trio-ul lui Arild Andersen de exemplu. Relaţia dintre Surman şi colegii săi a părut a fi una dintre un solist şi o simplă trupă de acompaniament.

În ziua următoare jazzul a început încă de la ora 9 dimineaţa, cu Nicolas Simion încălzindu-se, probabil, în cimitirul de pe deal, pentru concertul susţinut împreună cu Sorin Romanescu la biserica din Brebu Nou. Programul propriu-zis al celei de-a treia zile a debutat cu Peter Wertheimer Quartet (Peter Wertheimer – saxofon, Nachum Pereferchovich – pian, Guy Ben Barak – tobe, Edmond Gilmore – bas). Leader-ul acestei formaţii este originar din Timişoara, iar până la plecarea sa în Israel, în deceniul al optulea al secolului trecut, era deja un muzician cunoscut pe plan naţional. Cu acest cvartet, Peter Wertheimer a abordat un repertoriu omogen, de factură bop, cu inserţii de blues şi gospel, dar care a suferit de o manieră de abordare unidirecţională, şi asta în ciuda calităţilor tehnice ale muzicienilor şi a bunei lor comunicări.

Senzaţia serii au constituit-o tinerii muzicieni polonezi reuniţi sub titulatura Pawel Kaczmaczyk Audiofeeling Band, formaţie de cvartet compusă din Pawel Kaczmaczyk (pian), Grzech Piotrowski (saxofon tenor), Maciej Adamczak (contrabas) şi Dawid Fortuna (tobe). Cu toţii muzicieni virtuozi, cei patru polonezi au impresionat prin energia muzicii lor, bine ancorată melodic, cu ritmuri provocatoare şi cu solouri ameţitoare. Compoziţiile lui Pawel Kaczmaczyk, cu puternice rădăcini în sfera hard-bop-ului, au fost echilibrat concepute, permiţând alternanţa momentelor rapide, tensionate, cu cele calme, de acumulare. Colaborarea muzicală dintre membrii grupului a fost una dintre caracteristicile remarcabile ale acestei formaţii, în special travaliul ritmic al toboşarului oferind colegilor săi o completare şi o susţinere greu de închipuit la un muzician atât de tânăr. Energia debordantă a muzicii, dar şi prezenţa scenică deosebită au făcut din Pawel Kaczmaczyk Audiofeeling Band cea mai ovaţionată trupă din acestă ediţie a Gărâna Jazz Festival (sau cel puţin din trupele pe care am apuca să le ascult).

A urmat, după aceşti formidabili polonezi, o trupă din Lituania, Dainius Pulauskas Group (Dainius Pulauskas – claviaturi electronice, Valerijus Ramoska – trompetă, flugelhorn, Rimantas Brazaitis – saxofon tenor, Alexander Raichenok – saxofon alto, Domas Aleksa – bass, Linas Buda – tobe). Muzica propusă de lituanieni are ca punct de plecare jazz-rock-ul anilor '80, pe alocuri rock-ul alunecând spre metal. Ritmurile de funk şi de rock au însoţit o muzică alertă şi interesat orchestrată (aici, folosirea trompetei şi a celor două saxofoane a avut un rol decisiv). Evoluţiile solistice ale componenţilor trupei, consistente şi inspirate, fie că vorbim de cei trei suflători, fie de basist, au reuşit să compenseze o oarecare lipsă de diversitate a repertoriului. Deşi au prezentat o muzică antrenantă, publicul a fost mai puţin receptiv la oferta muzicală a Dainius Pulauskas Group, probabil datorită orei târzii, a frigului, sau fiind poate încă sub vraja trupei lui Pawel Kaczmaczyk.

Seara a continuat cu un recital de pian solo susţinut de norvegianul Bugge Wesseltoft. Aceasta a fost prima din cele două evoluţii ale artistului pe scena festivalului din acest an şi a avut meritul de înfăţişa una din laturile personalităţii sale muzicale, foarte diferită de cea pe care avea s-o prezinte în seara următoare. Recitalul său a avut în componenţă numai standarde de jazz, exemplar interpretate, atent frazate, cu grijă la detalii ritmice sau armonice. Căldura cu care a fost primit de public (în ciuda frigului de afară şi a tempo-urilor lent-medii utilizate de pianist) atestă familiarizarea acestuia cu muzica lui Bugge Wesseltoft şi aprecierea de care se bucură aceasta (indiferent de stil, după cum aveam să concluzionez o seară mai târziu).

Cea mai lungă seară (noapte, mai bine spus) a festivalului s-a încheia cu cea mai bună trupă tânără de jazz a anului 2012 (n-aş şti să vă spun şi cine i-a acordat această distincţie), norvegienii de la In The Country (Morten Qvenild – pian, Roger Arntzen – contrabas şi Pal Hausken – tobe). Muzica trio-ului a fost caracterizată de o desfăşurare calmă, tipică pentru o anumită orientare în jazzul scandinav, bazată pe armonii modale şi linii melodice simple, diatonice. O particularitate a acestei muzici a fost prelucrarea electronică a sunetelor, această diversitate a sonorităţilor nereuşind însă să evite apropierea compoziţiilor norvegienilor de sfera muzicii pop.

Trupa JazzyBIT din Timişoara a fost cea care a deschis ultima seară de concerte. JazzyBIT este un trio alcătuit din Teodor Pop – pian, orgă Hammond, sintetizator, Mihai Moldoveanu – chitară bas şi Szabó Csongor-Zsolt – tobe. Trupa s-a prezentat cu propriile compoziţii, toate semnate de către Teodor Pop, în care s-a simţit predilecţia spre genurile latino. JazzyBIT este al doilea trio timişorean cu care fac cunoştinţă în ultima vreme (celălalt fiind Sebastian Spanache Trio), iar tinereţea acestor muzicieni şi faptul că aceştia îşi dezvoltă şi promovează propriile idei este un lucru cât se poate de binevenit.

A urmat apoi un alt trio, Crazy World, tot cu componenţi români (dar nu neapărat şi rezidenţi): Nicolas Simion – saxofon tenor şi saxofon sopran, Sorin Romanescu – chitară electrică şi Eugen Gondi – tobe. Repertoriul ales a fost unul caracteristic pentru evoluţia artistică a lui Nicolas Simion, unde folclorul românesc este bine prelucrat şi combinat cu influenţe ale muzicii clasice moderne. Din acest motiv, mă aşteptam ca evoluţia formaţiei să fie la nivelul înregistrărilor recente ale lui Simion. Dar lucrurile nu au stat tocmai aşa, iar acest lucru s-a datorat în principal defazării dintre membrii grupului. Sorin Romanescu nu a reuşit să fie un partener egal al lui Simion, momentele sale fiind destul de şterse, pe când solourile celui din urmă, deşi pline de vitalitate, nu au reuşit să ajungă acolo unde Nicolas Simion obişnuise să-şi conducă ideile muzicale. Tobelor lui Eugen Gondi nu i-au fost încredinţate o mare responsabilitate în economia grupului, astfel încât acesta a rămas oarecum detaşat de evoluţia sinuoasă a celor doi posesori de instrumente melodice. Am fost însă plăcut impresionat de fineţea interpretării lui Gondi, de sunetul rotund şi plăcut al tobelor de el mânuite. Sesizând probabil deficienţele mai sus amintite, Simion mută decisiv în a doua parte a concertului (este şi acesta un semn al maturităţii şi experienţei sale) în favoarea spontaneităţii şi, abandonând schemele dinainte pregătite, se aşează la pian pentru a imprima muzicii ritm şi culoare modală. La această provocare răspund şi ceilalţi doi instrumentişti, iar rezultatul final este o binevenită prospeţime de care se bucură muzica grupului.

The Electric Trio reprezintă un proiect menit să exploreze aplicabilitatea noilor tehnologii în actul de improvizaţiei specific jazzului, iar această abordare este o altă latură a disponibilităţii muzicale ce-l caractrizează pe Bugge Wesseltoft. Alături de acesta, The Electric Trio îi mai cuprinde şi pe Ilhan Ersahin – saxofon tenor şi Joe Claussell – percuţie. Muzica trupei a luat naştere odată cu interpretarea sa, ajutată fiind de programe de prelucrare în timp real a sunetului. Experimentele de acest gen au avut ca rezultat ceva ce ar putea fi numit electric-free, o permanentă prelucrare a sunetului sub impulsurile ritmice create, bineînţeles, tot electric. Lucrurile s-au desfăşurat sub semnul imprevizibilului atâta timp cât muzica trio-ului nu a fost o muzică de dans. Odată ajunsă însă aici, muzica a încetat să mai fie un experiment cu rezultate interesante şi s-a transformat într-o simplă muzică de club (chiar dacă una ceva mai deosebită).

Despre evoluţia lui Magnus Öström nu vă pot oferi detalii, frigul şi somnul spunându-şi din nou cuvântul. În schimb, din ceea ce am putut auzi la sound-check-ul trupei bateristului  E.S.T., aş putea plasa evoluţia muzicală într-o arie desemnată vag drept electro-pop.

Pentru cei interesaţi de o prezentare mai detaliată a concertelor lui Charles Lloyd, Arild Andersen Trio şi Pawel Kaczmaczyk Audiofeeling Band, mai multe detalii în curând pe jazzdeadreptu.wordpress.com.