Eginald Schlattner, Mănușile roșii


           Pentru cei care se lasă intimidați de imaginea impunătoare a unei cărți de 600 de pagini, să se gândească la consistența unui roman gen „Crimă și pedeapsă” și să privească drept în față exemplarul „Mănușile roșii” a lui Eginald Schlattner. Lectura e o provocare până în momentul în care luați în mână această carte grea, după care, încă de la primele rânduri, se configurează o lume convingătoare până la ultima filă cu numărul 595. Nu întâmplător am comparat acest roman cu unul dostoievskian, nu numai ca să atrag atenția publicului pentru care Dostoievki rămâne reperul (imaginea stereotip) scrisului spiritual, complex, lung, dar bun.
             Carte de raftul întâi, așa cum bine meritat o recomandă colecția de la editura Humanitas, ea apare în 2005 într-o traducere a Norei Iuga. Și pentru ca promovarea romanului să fie convingătoare, vă asigurăm o călătorie în Clujul, Făgărașul, Sibiul, Brașovul și în alte sate pitorești din anii '40 – '50, cu mult umor și lacrimi la zidul plângerii unei celule de penitenciar, o călătorie în timp, o călătorie de introspecții și rememorări a unei burghezii săsești jefuite de comuniști. Identificarea cu protagonistul are loc firesc pe alocuri, ca o alunecare lină a fiecăruia în propria ființă abisală, în propria confruntare cu trecutul irecuperabil, cu amintirile greu de gestionat. Această empatizare se datorează romanului bine scris și lumii credibile și complexe pe care acesta o creează. Textul cucerește nu numai ca document istoric – reconstituirea vieții comunității săsești de dinainte și după instalarea comunismului, a vremurilor când în suburbia Monostor-Klosdord nu era lumină electrică, a vieții studențești din anii '50, a ritualului de arestare, interogare, încarcerare și al încercărilor de readaptare după eliberarea din închisoare în data de 29 decembrie 1959 –, ci și prin implicațiile sale umane (de unde vine și nivelul ridicat al identificării, al empatizării cu personajele, alături de profilul dostoievskian al romanului).

                Romanul memorialistic vorbește despre cum un student sas la hidrologie, întreținător al cercului literar „Joseph Marlin” în Klausenburg (deci un tânăr care promitea prin talentul său literar, răsplătit financar și cu publicații ale manuscriselor chiar înainte de arestare) este arestat și face închisoare timp de doi ani, până când îmbrățișează socialismul, scrie câteva poezii elogiatoare și câteva declarații acuzatoare. Perioada de încarcerare este un pretext pentru rememorarea copilăriei,a adolescenței și a studenției, și un artificiu pentru autor ca să introducă povestiri din alte timpuri, scoase de la naftalină dintr-o cutie a Pandorei. Generos, romanul ne prezintă și viața, mai degrabă, supraviețuirea protagonistului în libertate, după ce iese din închisoare într-o lume schimbată, primenită. Astfel, se opun lumea burgheză cu cea muncitorească, viața înainte și după venirea comunismului, cea înainte de arestare și după eliberare, viața din închisoare și cea din „libertate”. Sunt construite cu grijă atât lumea interioară a protagonistului, cu frămâmtările, iubirile, gândurile și „nebunia” lui, cât și contextul în care se desfășoară evenimentele în timp. Asemeni degradării decorului din piesa „Regele moare” a lui Eugen Ionescu, care anunță, provoacă și se prăbușește concomitent cu viața regelui, așa se resimte și degradarea burgheziei, a decorurilor din case (de la casa cu leu burgheză, la casa din lemn împărțită cu o șatră de romi), odată cu arestarea și suferințele personajului nostru.
                  Complexitatea romanului vine și din diversitatea scenelor cu care ne confruntăm în lectură, ca și în viață: scene de amor, romantice, scene sadice din închisoare, de un realism care îți ajunge la os (vezi, spre exemplu, p. 16, cum este substituită hârtia igienică în închisoare), scene cu mult umor, anecdotice, caragialești, lecții de socialism și egalitarism: „Totul aparține tuturor. Dar ăștia toți sunt atât de mulți, că ajung până la județ (…). Atât de mulți, și toți egali, cu care trebuie să împărțim, așa că nouă, aici, în Gyelu, abia de ne mai rămâne ceva. E cam cum e cu vaca: o hrănim în față și alții o mulg pe la spate.”, explică un țăran drumul lung de la teorie până la practic. (p. 184)
              Stilul diferă în funcție de personajul care preia partitura narativă. Propagandistul se îmbată în propria retorică, iar „Ruxandra și cu mine așteptam cu sufletul la gură să vedem cum va duce frăzoiul ăsta monstruos până în punctul unde trebuia să aplaudăm.” (p. 166) Anchetatorii folosesc o autentică limbă de lemn, bălăcită în ideologie și agresivitate. Oamenii de la țară și muncitorii, romii împart locuințele și conviețuiesc cu cei din vechea gardă. Sunt lăsați să vorbească, pe rând, o mahalagioaică, o țață, un rom. În lumea lor, a celor „vechi”, s-a instalat cu demnitate lumea nouă: orătănii, brânzăria și porcii care „au fost cazați printr-un demers inteligent în salonul de fumat.” (p. 186) Nu, nu este orwelliana fermă a animalelor, ci doar un conac luat în stăpânire de noua orânduire. Vechea generație burgheză își păstrează parfumul replicilor de demult, exigentă la etichetă. Peste toate acestea, intervine un narator ironic, neîncrâncenat, bun hipnotizator prin cuvinte. Atât de bun, încât, ne face să ne simțim și noi triumfători atunci când protagonistul o pune la punct pe parvenita care locuia cu soțul într-un apartament de patru camere, mobilat cu obiecte furate de la burghezii acum sărăciți. (p. 542-548) Atât de bine, încât, un cititor simțitor ar putea lăcrima la scena întoarcerii fiului din închisoare acasă, în timp ce un alt frate își continuă ispășirea pedepsei încarcerat, sau la cea în care protagonistul îi vede pe camarazii săi răpuși de viața în închisoare, sau la moartea călugărului în celulă, îngrijit de „eroul” nostru. (p. 479)
                Scenele sunt expuse cu subtilitate și măiestrie, astfel încât unele detalii devin simbolice pentru lumea pe care o reprezintă. La un moment dat, în celulă, s-au strâns mai mulți deținuți. Diversitatea confesională și etnică refac un Ardeal nostalgic după o conviețuire pașnică. Câteva tipologii se conturează rapid: preotul catolic tolerant („Nu te înfierbânta așa. E destul de cald și așa.”, intervine el într-o discuție contradictorie pătimașă despre religii.), călugărul ortodox neînduplecat („Întoarceți-vă cu toții la singura biserică drept-credincioasă, Biserica ortodoxă”, strigă el.) și evreul pățit („Să nu uitați voi, creștini certați, că Mesia al vostru e un evreu ca mine.” și „Patrie a evreilor? Asta nu poate fi decât statul Israel. Poporul sfânt pe pământul sfânt și nicăieri altundeva.”) (p. 435-436)
             Peste toate, tronează un portret (nu, nu al lui Stalin) al lumii săsești și românești din anii '50, un portret pictat prin jertfa creatorului său a cărui arestare i-a răpit o parte din viață. Tema romanului este greu de abordat, astfel încât să nu devină patetică, să nu fie gratuit paseistă, să nu se înece în clișee. Odată ce trece de toate aceste primejdii, romanul este unul demn, de profunzime.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre apariţia corupţiei în Ţara Românească * - de Vasile Mihai Olaru

      Studierea corupţiei în timpul Vechiului Regim (secolul al XVI-lea – primele decenii ale secolului al XIX-lea) în sud-estul Europ...

Comentarii

Translate this blog