Treceți la conținutul principal

Despre ocupaţia studenţească şi altfel de ocupaţii





Din câte am observat în ultimele zile, destul de multă lume este nedumerită sau chiar revoltată de dezbaterile organizate de studenţii clujeni şi bucureşteni, denumite ocuppy. Ba prin presă, ba pe Facebook, oameni cu fel de fel de ocupaţii, obligaţii şi adeziuni, adesea prea puţin informaţi, emit sentinţe dure, cinice la adresa tinerilor adunaţi prin amfiteatre. Etichetele, decontextualizările şi simplificările toporiste ţin loc, adesea, muncii de documentare. Am avut curiozitatea să trec pragul amfiteatrului ocupat la Cluj. Ba chiar am petrecut o zi întreagă alături de „anarhiştii” clujeni, iar seara am participat activ la dezbaterea organizată. Cei care au avut curiozitatea să petreacă măcar câteva ore acolo sau să privească transmisiunile online ale dezbaterilor (pe privesc.eu) au putut observa câteva lucruri esenţiale legată de această dezlănţuire „anarhisto-comunistă”.
În primul rând, chiar dacă ocuparea în sine ar fi fost operată de către studenţii membri ai asociaţiei „Tinerii mânioşi” sau doar simpatizanţi ai acesteia, la atelierele desfăşurate pe timpul zilei şi la dezbaterile de seara au participat o mulţime de studenţi, masteranzi, doctoranzi, dascăli sau simpli curioşi care n-au nimic de-a face cu mişcarea şi ideile „Tinerilor mânioşi”. Dar, fireşte, când vrei să denigrezi o acţiune sau când ai mintea prea bătucită utilizezi comodele etichete şi simplificări. Or fi aceşti tineri de stânga (atât „Tinerii mânioşi” cât şi ceilalţi participanţi la ocupare), dar comunismul e tare departe de minţile şi gândurile lor. Însă de multe ori, pentru cei angajaţi sau simpatizanţi activi ai unei ideologii, de dreapta sau de stânga, un naţionalist care-şi trăieşte pasiunea patriotică într-o manieră ce frizează incestul, e mai frecventabil decât tinerii animaţi de idealurile protestului. (Nu vreau să intru aici în discuţia protestului de dragul protestului şi a adepţilor acestei forme de „angajare civică” pentru că se găsesc suficiente exemple pe întreg eşichierul politico-religios.)
Pe de altă parte, din modul în care au decurs dezbaterile – dincolo de lipsa de experienţă şi exerciţiu a unor studenţi – s-a putut observa că ideile conservatoare, liberale, etc. nu au lipsit din sală. De la pledoariile pentru admitere la facultate, locuri mai puţine şi performanţă, până la discuţiile legate de conţinuturile unor cursuri care n-au nimic de-a face cu activitatea absolventului angajat (chiar în domeniul de competenţă), se poate sesiza o paletă destul de largă de opţiuni şi argumente. Pe de altă parte, idei precum gratuitatea educaţiei sau o mai largă deschidere a universităţii înspre societate, sunt eronate pentru că sunt de stânga? Despre soliditatea argumentelor şi profunzimea discuţiilor nu e cazul să discut aici. Menţionez doar că o cauză pentru eventualele minusuri ale discuţiilor şi argumentărilor ţine şi de absenţa unei tradiţii a dezbaterilor şi a implicării directe a studenţilor în lumea universitară napocensă. Că unii studenţi au comunicat defectuos cu mass-media sau au părut confuzi, ţine şi de apetenţa pentru spectacol şi execuţie a unor moderatori. Pe de altă parte, nu toţi au dezinvoltura analiştilor politici priponiţi de studiourile diverselor televiziuni sau a stimabilelor personaje ce populează show-urile păcătoase care-i fericesc pe români.
Mi-ar plăcea să văd mai multă lume revoltată şi critică şi faţă de altfel de ocupări şi ocupaţii. Avem un premier plagiator (apropos, fan declarat al killer-ului revoluţionar Che Guevarra) care pare mai preocupat de îngroparea plagiatului său (bineînţeles, prin interpuşi) decât de chestiunile socio-economice. Avem un domn care se ocupă cu Educaţia, campion la doctorat viteză (1 an), aviz doctoranzilor POSDRU puturoşi şi setoşi de amânări şi tergiversări!!. La Cotroceni locul e ocupat de un domn care munceşte mai multe ore decât dascălii din această ţară. Avem o tagmă bine remunerată de stat care se ocupă cu filarea şi intimidarea cetăţenilor, printre care şi a studenţilor periculoşi prin gesturile lor de protest şi prin ciriticile la adresa abuzurilor. Asta la nivel macro. Dar să revenim la ocolul nostru, mai precis, în lumea academică. Avem Institute de Cercetare – ale Academiei, ale Universităţilor, etc – ocupate, de multe ori, de propagandişti şi incompetenţi sau de universitari care ocupă 3-4 posturi în timp ce tineretul studios depune CV-uri la mall-uri, sapă şanţuri sau face taximetrie. Unele funcţii de reprezentare a studenţimii sunt ocupate de personaje a căror domnie matusalemică este răsplătită, în virtutea relaţiilor de vasalitate, de însoţirea seniorului în toate cruciadele pe care le întreprinde, de la universitate la MAE şi mai apoi ICR (însoţire care-i dă dreptul la pradă şi ciubucuri, după cum ştim din studierea cruciadelor medievale). Şi aceasta fără a întâmpina dificultăţi în prelungirea constantă a studiilor doctorale. Avem oameni, dascăli şi studenţi deopotrivă, care se ocupă cu intoxicarea colegilor, cu lansarea de zvonuri şi cu sforăria pe granturi şi posdocuri.
Dar acestea nu sunt lucruri serioase şi importante. Problema e că sunt câţiva studenţi recalcitranţi şi plătiţi (nu la fel de bine ca cei care ocupă alte funcţii şi spaţii, mai mult sau mai puţin îndreptăţiţi) care dezbat şi cer diferite chestii. Zilele trecute, în drum spre BCU, un coleg îmi povestea despre perioada petrecută în mobilitate la Viena şi despre ocuparea mai multor universităţi de către studenţi, preţ de câteva luni. Două aspecte l-au surprins pe el: pe de o parte, aparenta miză mică a revendicărilor gen – mai multe xeroxuri pentru studenţi, gratuitate la xeroxarea cursurilor etc. Pe de altă parte, îl surprindea aparenta normalitate. Lucrurile mergeau înainte, poliţia nu legitima studenţii în Universitate, profesorii îşi ţineau cursurile în alte săli decât în cele ocupate (şi din care au fost scoşi afară de studenţi), pancartele erau prezente peste tot, pe holuri, în săli, la geamuri etc. Şi asta în Austria, referinţă a disciplinei şi seriozităţii, nu?
Cineva (nu mai ţin minte cine) folosea cu ceva timp în urmă expresia „încremenirea în proiect” pentru a defini situaţia societăţii autohtone într-o anumită vreme. Cred că se poate vorbi de „îmbătrânirea în proiect”. Şi am mai multe argumente pentru asta. Întâi, fără a fi un adept al misticii tinereţii şi a vedea în intinerire o soluţie, nu pot să nu observ media ridicată a vârstei celor care se ocupă cu multe din treburile lumii academice. Apoi, unii din cei care au frâiele mizează pe continuarea exodului în afară a creierelor şi mâinii de lucru pentru a rezolva problemele interne ale României. Cum? Păi, cei care muncesc să injecteze euroi în economia ţării, iar cei pregătiţi să-şi caute o soartă pe undeva (oricum se descurcă) pentru ca relaţiile de vasalitate şi reflexele de obedienţă să poată fi cultivate în continuare în ţărişoara carpatină, spre păstrarea status-quo-ului şi a „normalităţii”. Prea multe creiere cu o cotă ridicată de funcţionare şi dublate de spirit critic şi aversiune faţă de obedienţă, încurcă iţele şi socotelile. Un al treilea argument legat de „îmbătrânirea în proiect” ţine de extinderea unui temperament de „pensionar” la o mare parte a lumii, indiferent de vârstă. Acest tip de temperament se traduce prin atitudinile de mustrare şi apel la disciplină şi cuminţenie care aduc aminte de pensionarii plictisiţi ce instaurau ordinea şi liniştea în curţile interioare ale blocurilor (uneori prin confiscarea mingii copiilor gălăgioşi sau ameninţîndui că cheamă miliţianu’)


Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii