miercuri, 3 aprilie 2013

Despre ocupaţia studenţească şi altfel de ocupaţii





Din câte am observat în ultimele zile, destul de multă lume este nedumerită sau chiar revoltată de dezbaterile organizate de studenţii clujeni şi bucureşteni, denumite ocuppy. Ba prin presă, ba pe Facebook, oameni cu fel de fel de ocupaţii, obligaţii şi adeziuni, adesea prea puţin informaţi, emit sentinţe dure, cinice la adresa tinerilor adunaţi prin amfiteatre. Etichetele, decontextualizările şi simplificările toporiste ţin loc, adesea, muncii de documentare. Am avut curiozitatea să trec pragul amfiteatrului ocupat la Cluj. Ba chiar am petrecut o zi întreagă alături de „anarhiştii” clujeni, iar seara am participat activ la dezbaterea organizată. Cei care au avut curiozitatea să petreacă măcar câteva ore acolo sau să privească transmisiunile online ale dezbaterilor (pe privesc.eu) au putut observa câteva lucruri esenţiale legată de această dezlănţuire „anarhisto-comunistă”.
În primul rând, chiar dacă ocuparea în sine ar fi fost operată de către studenţii membri ai asociaţiei „Tinerii mânioşi” sau doar simpatizanţi ai acesteia, la atelierele desfăşurate pe timpul zilei şi la dezbaterile de seara au participat o mulţime de studenţi, masteranzi, doctoranzi, dascăli sau simpli curioşi care n-au nimic de-a face cu mişcarea şi ideile „Tinerilor mânioşi”. Dar, fireşte, când vrei să denigrezi o acţiune sau când ai mintea prea bătucită utilizezi comodele etichete şi simplificări. Or fi aceşti tineri de stânga (atât „Tinerii mânioşi” cât şi ceilalţi participanţi la ocupare), dar comunismul e tare departe de minţile şi gândurile lor. Însă de multe ori, pentru cei angajaţi sau simpatizanţi activi ai unei ideologii, de dreapta sau de stânga, un naţionalist care-şi trăieşte pasiunea patriotică într-o manieră ce frizează incestul, e mai frecventabil decât tinerii animaţi de idealurile protestului. (Nu vreau să intru aici în discuţia protestului de dragul protestului şi a adepţilor acestei forme de „angajare civică” pentru că se găsesc suficiente exemple pe întreg eşichierul politico-religios.)
Pe de altă parte, din modul în care au decurs dezbaterile – dincolo de lipsa de experienţă şi exerciţiu a unor studenţi – s-a putut observa că ideile conservatoare, liberale, etc. nu au lipsit din sală. De la pledoariile pentru admitere la facultate, locuri mai puţine şi performanţă, până la discuţiile legate de conţinuturile unor cursuri care n-au nimic de-a face cu activitatea absolventului angajat (chiar în domeniul de competenţă), se poate sesiza o paletă destul de largă de opţiuni şi argumente. Pe de altă parte, idei precum gratuitatea educaţiei sau o mai largă deschidere a universităţii înspre societate, sunt eronate pentru că sunt de stânga? Despre soliditatea argumentelor şi profunzimea discuţiilor nu e cazul să discut aici. Menţionez doar că o cauză pentru eventualele minusuri ale discuţiilor şi argumentărilor ţine şi de absenţa unei tradiţii a dezbaterilor şi a implicării directe a studenţilor în lumea universitară napocensă. Că unii studenţi au comunicat defectuos cu mass-media sau au părut confuzi, ţine şi de apetenţa pentru spectacol şi execuţie a unor moderatori. Pe de altă parte, nu toţi au dezinvoltura analiştilor politici priponiţi de studiourile diverselor televiziuni sau a stimabilelor personaje ce populează show-urile păcătoase care-i fericesc pe români.
Mi-ar plăcea să văd mai multă lume revoltată şi critică şi faţă de altfel de ocupări şi ocupaţii. Avem un premier plagiator (apropos, fan declarat al killer-ului revoluţionar Che Guevarra) care pare mai preocupat de îngroparea plagiatului său (bineînţeles, prin interpuşi) decât de chestiunile socio-economice. Avem un domn care se ocupă cu Educaţia, campion la doctorat viteză (1 an), aviz doctoranzilor POSDRU puturoşi şi setoşi de amânări şi tergiversări!!. La Cotroceni locul e ocupat de un domn care munceşte mai multe ore decât dascălii din această ţară. Avem o tagmă bine remunerată de stat care se ocupă cu filarea şi intimidarea cetăţenilor, printre care şi a studenţilor periculoşi prin gesturile lor de protest şi prin ciriticile la adresa abuzurilor. Asta la nivel macro. Dar să revenim la ocolul nostru, mai precis, în lumea academică. Avem Institute de Cercetare – ale Academiei, ale Universităţilor, etc – ocupate, de multe ori, de propagandişti şi incompetenţi sau de universitari care ocupă 3-4 posturi în timp ce tineretul studios depune CV-uri la mall-uri, sapă şanţuri sau face taximetrie. Unele funcţii de reprezentare a studenţimii sunt ocupate de personaje a căror domnie matusalemică este răsplătită, în virtutea relaţiilor de vasalitate, de însoţirea seniorului în toate cruciadele pe care le întreprinde, de la universitate la MAE şi mai apoi ICR (însoţire care-i dă dreptul la pradă şi ciubucuri, după cum ştim din studierea cruciadelor medievale). Şi aceasta fără a întâmpina dificultăţi în prelungirea constantă a studiilor doctorale. Avem oameni, dascăli şi studenţi deopotrivă, care se ocupă cu intoxicarea colegilor, cu lansarea de zvonuri şi cu sforăria pe granturi şi posdocuri.
Dar acestea nu sunt lucruri serioase şi importante. Problema e că sunt câţiva studenţi recalcitranţi şi plătiţi (nu la fel de bine ca cei care ocupă alte funcţii şi spaţii, mai mult sau mai puţin îndreptăţiţi) care dezbat şi cer diferite chestii. Zilele trecute, în drum spre BCU, un coleg îmi povestea despre perioada petrecută în mobilitate la Viena şi despre ocuparea mai multor universităţi de către studenţi, preţ de câteva luni. Două aspecte l-au surprins pe el: pe de o parte, aparenta miză mică a revendicărilor gen – mai multe xeroxuri pentru studenţi, gratuitate la xeroxarea cursurilor etc. Pe de altă parte, îl surprindea aparenta normalitate. Lucrurile mergeau înainte, poliţia nu legitima studenţii în Universitate, profesorii îşi ţineau cursurile în alte săli decât în cele ocupate (şi din care au fost scoşi afară de studenţi), pancartele erau prezente peste tot, pe holuri, în săli, la geamuri etc. Şi asta în Austria, referinţă a disciplinei şi seriozităţii, nu?
Cineva (nu mai ţin minte cine) folosea cu ceva timp în urmă expresia „încremenirea în proiect” pentru a defini situaţia societăţii autohtone într-o anumită vreme. Cred că se poate vorbi de „îmbătrânirea în proiect”. Şi am mai multe argumente pentru asta. Întâi, fără a fi un adept al misticii tinereţii şi a vedea în intinerire o soluţie, nu pot să nu observ media ridicată a vârstei celor care se ocupă cu multe din treburile lumii academice. Apoi, unii din cei care au frâiele mizează pe continuarea exodului în afară a creierelor şi mâinii de lucru pentru a rezolva problemele interne ale României. Cum? Păi, cei care muncesc să injecteze euroi în economia ţării, iar cei pregătiţi să-şi caute o soartă pe undeva (oricum se descurcă) pentru ca relaţiile de vasalitate şi reflexele de obedienţă să poată fi cultivate în continuare în ţărişoara carpatină, spre păstrarea status-quo-ului şi a „normalităţii”. Prea multe creiere cu o cotă ridicată de funcţionare şi dublate de spirit critic şi aversiune faţă de obedienţă, încurcă iţele şi socotelile. Un al treilea argument legat de „îmbătrânirea în proiect” ţine de extinderea unui temperament de „pensionar” la o mare parte a lumii, indiferent de vârstă. Acest tip de temperament se traduce prin atitudinile de mustrare şi apel la disciplină şi cuminţenie care aduc aminte de pensionarii plictisiţi ce instaurau ordinea şi liniştea în curţile interioare ale blocurilor (uneori prin confiscarea mingii copiilor gălăgioşi sau ameninţîndui că cheamă miliţianu’)


Comentarii

Translate this blog