Carte de raftul întâi, așa cum bine meritat o recomandă colecția
de la editura Humanitas, ea apare în 2005 într-o traducere a Norei
Iuga. Și pentru ca promovarea romanului să fie convingătoare, vă
asigurăm o călătorie în Clujul, Făgărașul, Sibiul, Brașovul
și în alte sate pitorești din anii '40 – '50, cu mult umor și
lacrimi la zidul plângerii unei celule de penitenciar, o călătorie
în timp, o călătorie de introspecții și rememorări a unei
burghezii săsești jefuite de comuniști. Identificarea cu
protagonistul are loc firesc pe alocuri, ca o alunecare lină a
fiecăruia în propria ființă abisală, în propria confruntare cu
trecutul irecuperabil, cu amintirile greu de gestionat. Această
empatizare se datorează romanului bine scris și lumii credibile și
complexe pe care acesta o creează. Textul cucerește nu numai ca
document istoric – reconstituirea vieții comunității săsești
de dinainte și după instalarea comunismului, a vremurilor când
în suburbia Monostor-Klosdord nu era lumină electrică, a vieții
studențești din anii '50, a ritualului de arestare, interogare,
încarcerare și al încercărilor de readaptare după eliberarea din
închisoare în data de 29 decembrie 1959 –, ci și prin
implicațiile sale umane (de unde vine și nivelul ridicat al
identificării, al empatizării cu personajele, alături de profilul
dostoievskian al romanului).
Eginald Schlattner, Mănușile roșii
Dacia romană. Oameni și povestiri. Episodul I. Regina Cerului - Dan A. Deac
Când
am curajul să deschid televizorul cu speranța că nu mă va
cuprinde o stare de nervozitate sau indignare, prefer să vizionez
canalele cu specific documentaristic. Zilnic se difuzează un
documentar cu teme și aspecte ale civilizației Egiptului antic, mai
bune sau mai proaste, care însă lasă în sufletul privitorul de
rând un sentiment mixt de admirație, uimire și mirare.
Dar
această postare nu e despre Egiptul acela ci despre Egiptul de la
noi, de pe meleaguri ardelene sau mai precis, despre cum difuziunea
acestei civilizații a Egiptului antic și-a întins tentaculele de
pe malurile Nilului înconjurat de deșert (apropo ,,deșert” este
unul dintre cele mai vechi cuvinte din limba română, provenind din
egipteanul dšrt=pământ roșu, preluat via grecilor și de
romani) până pe malurile Someșului.
Întrebarea
ar fi cum e posibil?
Jurnal de Bonțida II. Din ograda apolitică
Vineri, 19 Aprilie 2013
Ieri dimineață am
prins contur pe la 6 jumătate într-un mod cu totul nefiresc pentru
uzanțele căsuței în care mi-am găsit sălaș. Dinspre hol veneau
zgomote bizare de pagini groase răsfoite în grabă. Încarcerat fiind în
ultimele lecturi, simțurile mele amorțite de somn și visare m-au
îndemnat să cred că aceste zgomote vin dinspre raftul de
demonologie și practici vrăjitorești. M-am gândit că Profesorul
caută iarăși bibliografie pentru amplul său tratat despre mistica
parvenirii și tehnicile vrăjitorești uzitate în relansarea
carierelor împotmolite în fașă. Nu era așa, după cum am
constatat în momentul ieșirii semi-somnambulice în hol. Profesorul
era într-adevăr în hol, rezemat de tratatul Despre libertate al
lui John Stuart Mill, ediția în limba germană, însă fără a fi
buntuzit de patima lecturii matinale. Contrariat fiind de luptele de
culise pentru controlul finanțării din interiorul gospodăriei
noastre, Profesorul amenința cu ocuparea dressing-ului pentru a
stăvili orice demers de reducere a finanțării pentru proiectele
sale de cercetare. Animat fiind de un autoritarism total inadecvat
pentru zorii unei zile, i-am recomandat pe un ton imperial să-și
exprime dezacordul și nemulțumirile afară, de preferință în
grădină.
Acesta a fost singurul eveniment remarcabil petrecut în
mica așezare țărănească de pe malul drept al Someșului în data
de 18 aprilie a.c. În rest, doar reparații de drumuri, construirea
de trotuare pe ulițele din preajma castelului și timide munci
agricole de primăvară. Peste tot domnește o poftă teribilă de
muncă și de taifas.
1 Mai cărturăresc! sau ”Cât va mai curge rahat pe Someș?”
foto Ioana Manta Cosma |
După succesul, deja
proverbial, al campaniei «Foarte bine ai vorbit, dar până una-alta trebuie să ne lucrăm grădina » desfășurată în debutul lunii Martie
a.c. prin care a fost depășită încă o dată falsa și comoda
dihotomie dintre munca intelectual-științifică și munca agricolă,
Liga își propune să organizeze un nou eveniment care demonstrează
falsitatea conștiinței de clasă și ineficiența operării în
științele sociale cu concepte precum: ”pătura intelectuală”,
”mentalitate țărănească”, ”elită”, ”clasă muncitoare”, ”superstiție”
etc. În acest sens, cu ocazia zilei internaționale a muncii (1 Mai)
ne propunem să aducem din nou aproape de subtilitățile și
satisfacțiile aventurilor agricole, tinerii cărturari aclimatizați
pe malurile someșului, stâng și drept, deopotrivă. Interpretările
comode în care s-a împământenit istoriografia autohtonă (și, în
general, întreaga cercetare științifică autohtonă) și
prejudecățile care au prins rădăcini stejărești în mințile
multor contemporani, vor fi ținta unor aprige dezbateri și analize,
dublate de un timp optim de reflecție și practică agricolă. Sub
atenta, matura și părinteasca îndrumare a Profesorului Fellini,
călăuzitor al recalcitranților și nonconformiștilor prin
hățișurile biografiei, bibliografiei și birocrației contemporane, vor conlucra
o serie de tineri cărturari de renume local și central-european.
Câmpia Fizeșului bătătorită de succesive invazii barbare și
atent irigată de Someșul lin curgător și de rahaturi din
canalizarea Clujului, aducător, se îmbracă iarăși în straie de
sărbătoare, așteptând cufundată în emoții și ample trăiri
etno-pășuniste, descălecarea candizilor oaspeți.
Jurnal de Bonţida I
Marți, 16 aprilie 2013, cam pe la amiază
foto: Ioana Manta Cosma |
De parcă ăştia de la ţară n-ar putea ţine un jurnal. Şi nu mă
refer doar la dascăli, cărturari şi entuziaşti citadini care au
acostat la sat, pe urmele unora ca Radu Petrescu, Pavel Dan, Liviu
Rebreanu sau Onisifor Ghibu. Aşa că de azi, ca om al Ligii, al
satului şi al Republicii Literare, totodată, propun spre lectură
publicului ahtiat după memorialistică, jurnale, confesiuni şi
exhibiţionisme de orice fel, un jurnal cutremurător, redactat la
cald sub presiunea tăvălugului de evenimente, picanterii şi
polemici care acompaniază şi ritmează viaţa oricărui bonţidean
rezonabil.
Dimineaţă, pe la 8:35, când am lăsat baltă aşternuturile şi am
ieşit pe prispa casei am realizat, privind Profesorul cufundat
într-o tihnă fără precedent şi fără discernământ, că la
ţară nu doar timpul e mai leneş, aşa cum insinuează unii...
După un mic-dejun improvizat, mi-am instalat confortabil fizicul
încă trudit în banca de pe terasă, improvizată de bunul nostru
prieten O.G. şi am început să verific, la fel ca ieri, rata de
creştere a ierbii şi rata de înflorire a pomilor. Având în minte
apoftegma lui Candid din finalul scrierii voltairiene cu acelaşi
nume m-am apucat puţin de grădinărit. Mi-am amintit de anii
copilăriei rurale şi de entuziasmul campaniilor agricole de
primăvară ce părea să cuprindă brusc întreaga Vale a lui Stan.
Pentru mine, câmpurile lungi şi strâmbe ce trebuiau arate,
căpălite etc. erau dătătoare de premature presimţiri ale
neantului. De atunci, pe urmele altor mari filosofi şi gânditori
ruralizaţi, am virat înspre o poetică eschivă de la muncile
câmpului, demne de cântat şi lăudat, dar fără a asuma riscul
bătăturilor.
Însemnare fugară despre un „Jurnal din vremuri de prigoană. 1937-1944” - de Ioana Manta Cosma
Emil Dorian, „Jurnal din vremuri de prigoană.
1937-1944”, Ediție de Marguerite Dorian, cu o prefață de Z.
Ornea, Editura Hasefer, Bucureşti, 1996.
Emil Dorian surprinde cu intuiție în jurnalul
său guvernarea Goga-Cuza. În 1935, Liga Apărării Naţionale
Creştine a lui A. C. Cuza se uneşte cu Partidul Agrar Naţional al
lui O. Goga, formând o aripă de extremă dreaptă – Partidul
Naţional Creştin. Cei doi fuseseră adunaţi de Nichifor Crainic,
care devine vice-preşedintele partidului. Atât O. Goga, cât şi A.
C. Cuza au avut discuţii cu Hitler, iar Alfred Rosenberg le devine
patron spiritual, politic şi financiar.1
Cuza a fost primul politician care i-a adus elogii lui Hitler în
parlamentul român, cu trei ani înaintea câştigării alegerilor
Partidului Naţional Socialist.2
Emil Dorian este îndreptățit să se îngrijoreze de guvernarea
lui Goga şi să înceapă să scrie un jurnal, cu scopul de a nota
cele ce se vor întâmpla. Intuiția şi zvonurile care umblă îi
spun că vor urma „vremuri de prigoană”. El îşi pune problema
identității (ce sunt evreii în România?) din cauza contextului –
situația politică aduce în prim plan existența minorităților
şi, mai ales, problema evreiească. Fie că şi-a pus sau nu
întrebarea aceasta în legătură cu sine şi cu comunitatea lui,
acum este determinat de circumstanțe să se interogheze. Platforma
Partidului Naţional-Creştin distingea trei tipuri de grupuri
minoritare:
1. Grupurile minoritare loiale statului român (germanii). Membrii
acestui grup puteau avea poziţii publice, aşa cum le permitea baza
proproţională.
2. Grupurile minoritare ce aparţineau statelor revizioniste
(bulgarii şi ungurii, în special). Ei puteau să aibă anumite
poziţii publice, să lucreze în comerţ, industrie, profesii
liberale, conform principiului proporţiei.
3. Evreii nou-veniţi erau încă sub influenţa
străină a evreilor din ţările lor de origine. Ei constituiau, în
opinia autorităților, un element ce descuraja progresul ţării.
Erau „Numerus Nullus” în serviciile publice şi probabil
respinşi în dreptul lor de a lucra. Se cerea, de asemnenea, a se
naţionaliza proprietăţile urbane şi rurale ale minorităţilor
evreiești.3
Istoricii II - Restituire de Felician Velimirovici
Stenograma
întâlnirii de lucru cu istoricii, de la CC al PCR – 27 mai 1980
(fragmente)
„Tovarăşul
Nicolae Ceauşescu
Stimaţi
tovarăşi,
Acad. Stefan Pascu |
Am
hotărât la Comitetul Politic să avem o întâlnire cu un grup de
istorici, legat de Congresul Internaţional de Istorie ce urmează să
aibă loc în august în România, dar aveam în vedere ceva mai
înainte să avem o întâlnire legată de elaborarea tratatelor de
istorie. Este adevărat că am cam amânat, între timp s-a lucrat,
dar probabil după Congres va trebui să revenim şi să discutăm şi
aceste probleme. Acum, având în vedere că practic mai sînt două
luni şi jumătate până la Congres, am dori să discutăm cum se
pregăteşte acest Congres, de către noi, avînd în vedere că are
loc în România şi mai cu seamă cum trebuie să abordăm noi unele
probleme ce se vor dezbate la Congres şi cum să acţionăm ca
rezultatele acestui Congres să contribuie la întărirea
colaborării, prieteniei între popoare, la politica de pace, de
independenţă naţională, să constituie deci un prilej de
apropiere între istorici şi popoare. În acest spirit, am dori să
ascultăm pe cei care se ocupă direct; mi se pare că avem un
Comitet Naţional şi să începem să ascultăm pe tovarăşii care
se ocupă direct, au pregătit o serie de materiale, şi mi se pare
că se are în vedere să începem chiar cu preşedintele Comitetului
Naţional; să-l ascultăm pe tovarăşul Pascu. Şi, restul, sigur,
tovarăşii care doresc să spună cîte ceva.
Tovarăşul
Pascu Ştefan
Mult
stimate tovarăşe Secretar General,
Mult
stimată tovarăşe Elena Ceauşescu,
Permiteţi-mi
să vă mulţumesc pentru cinstea şi preţuirea pe care o
manifestaţi faţă de domeniul nostru de cercetare, faţă de
istoria patriei şi istoria universală, faţă de istoria omenirii
în general, pentru ajutorul preţios pe care lucrările
Dumneavoastră, opera Dumneavoastră în general, îl oferă
istoricilor în orientarea lor justă spre înţelegerea şi
rezolvarea tuturor problemelor cardinale ale istoriei poporului romîn
şi ale strămoşilor săi din cele mai vechi timpuri şi pînă în
contemporaneitatea zilelor noastre.
Vă
mulţumim pentru ajutorul pe care partidul îl acordă frontului
istoric, cercetării istorice, slujitorilor acestei discipline,
acestei ştiinţe şi vă asigurăm, în aceiaşi vreme, că
istoricii din Romînia şi-au înţeles şi îşi înţeleg misiunea,
rosturile, înţeleg importanţa sa ştiinţifică, importanţa sa
educativă, patriotică şi internaţională.
***
Tov.
Ştefan Ştefănescu:
Noi,
istoricii, ca de altfel întregul nostru popor, sîntem mîndri că
politica dusă de Dumneavoastră, timp de 15 ani, a ridicat Romînia
pe o culme de prestigiu fără precedent în trecutul poporului
nostru.
Realizările
româneşti încep să aparţină istoriei, şi istoria contemporană
ca disciplină le înregistrează între marile evenimente.
***
Dubla
ipostază de militanţi politici şi de oameni de ştiinţă, se
armonizează perfect în activitatea de investigaţie a trecutului
poporului român.
***
Istoricii
români au datoria patriotică şi politică de a ridica
istoriografia românească la nivelul prestigiului atins de ţara
noastră. În efortul lor, în întreaga lor activitate, ei se
călăuzesc după directivele şi indicaţiile Partidului Comunist,
ale Dumneavoastră. A devenit deja o tradiţie întîlnirea
istoricilor cu Dumneavoastră în ajunul unor mari manifestări
ştiinţifice internaţionale.”
Despre ocupaţia studenţească şi altfel de ocupaţii
Din câte am observat în ultimele zile, destul de multă lume este
nedumerită sau chiar revoltată de dezbaterile organizate de
studenţii clujeni şi bucureşteni, denumite ocuppy. Ba prin
presă, ba pe Facebook, oameni cu fel de fel de ocupaţii, obligaţii
şi adeziuni, adesea prea puţin informaţi, emit sentinţe dure,
cinice la adresa tinerilor adunaţi prin amfiteatre. Etichetele,
decontextualizările şi simplificările toporiste ţin loc, adesea,
muncii de documentare. Am avut curiozitatea să trec pragul
amfiteatrului ocupat la Cluj. Ba chiar am petrecut o zi întreagă
alături de „anarhiştii” clujeni, iar seara am participat activ
la dezbaterea organizată. Cei care au avut curiozitatea să petreacă
măcar câteva ore acolo sau să privească transmisiunile online ale
dezbaterilor (pe privesc.eu) au putut observa câteva lucruri
esenţiale legată de această dezlănţuire „anarhisto-comunistă”.
În primul rând, chiar dacă ocuparea în sine ar fi fost operată
de către studenţii membri ai asociaţiei „Tinerii mânioşi”
sau doar simpatizanţi ai acesteia, la atelierele desfăşurate pe
timpul zilei şi la dezbaterile de seara au participat o mulţime de
studenţi, masteranzi, doctoranzi, dascăli sau simpli curioşi care
n-au nimic de-a face cu mişcarea şi ideile „Tinerilor mânioşi”.
Dar, fireşte, când vrei să denigrezi o acţiune sau când ai
mintea prea bătucită utilizezi comodele etichete şi simplificări.
Or fi aceşti tineri de stânga (atât „Tinerii mânioşi” cât
şi ceilalţi participanţi la ocupare), dar comunismul e tare
departe de minţile şi gândurile lor. Însă de multe ori, pentru
cei angajaţi sau simpatizanţi activi ai unei ideologii, de dreapta
sau de stânga, un naţionalist care-şi trăieşte pasiunea
patriotică într-o manieră ce frizează incestul, e mai
frecventabil decât tinerii animaţi de idealurile protestului. (Nu
vreau să intru aici în discuţia protestului de dragul protestului
şi a adepţilor acestei forme de „angajare civică” pentru că
se găsesc suficiente exemple pe întreg eşichierul
politico-religios.)
Pe de altă parte, din modul în care au decurs dezbaterile –
dincolo de lipsa de experienţă şi exerciţiu a unor studenţi –
s-a putut observa că ideile conservatoare, liberale, etc. nu au
lipsit din sală. De la pledoariile pentru admitere la facultate,
locuri mai puţine şi performanţă, până la discuţiile legate de
conţinuturile unor cursuri care n-au nimic de-a face cu activitatea
absolventului angajat (chiar în domeniul de competenţă), se poate
sesiza o paletă destul de largă de opţiuni şi argumente. Pe de
altă parte, idei precum gratuitatea educaţiei sau o mai largă
deschidere a universităţii înspre societate, sunt eronate pentru
că sunt de stânga? Despre soliditatea argumentelor şi profunzimea
discuţiilor nu e cazul să discut aici. Menţionez doar că o cauză
pentru eventualele minusuri ale discuţiilor şi argumentărilor ţine
şi de absenţa unei tradiţii a dezbaterilor şi a implicării
directe a studenţilor în lumea universitară napocensă. Că unii
studenţi au comunicat defectuos cu mass-media sau au părut confuzi,
ţine şi de apetenţa pentru spectacol şi execuţie a unor
moderatori. Pe de altă parte, nu toţi au dezinvoltura analiştilor
politici priponiţi de studiourile diverselor televiziuni sau a
stimabilelor personaje ce populează show-urile păcătoase care-i
fericesc pe români.
Mi-ar plăcea să văd mai multă lume revoltată şi critică şi
faţă de altfel de ocupări şi ocupaţii. Avem un premier plagiator
(apropos, fan declarat al killer-ului revoluţionar Che Guevarra)
care pare mai preocupat de îngroparea plagiatului său (bineînţeles,
prin interpuşi) decât de chestiunile socio-economice. Avem un domn
care se ocupă cu Educaţia, campion la doctorat viteză (1 an), aviz
doctoranzilor POSDRU puturoşi şi setoşi de amânări şi
tergiversări!!. La Cotroceni locul e ocupat de un domn care munceşte
mai multe ore decât dascălii din această ţară. Avem o tagmă
bine remunerată de stat care se ocupă cu filarea şi intimidarea
cetăţenilor, printre care şi a studenţilor periculoşi prin
gesturile lor de protest şi prin ciriticile la adresa abuzurilor.
Asta la nivel macro. Dar să revenim la ocolul nostru, mai precis, în
lumea academică. Avem Institute de Cercetare – ale Academiei, ale
Universităţilor, etc – ocupate, de multe ori, de propagandişti
şi incompetenţi sau de universitari care ocupă 3-4 posturi în
timp ce tineretul studios depune CV-uri la mall-uri, sapă şanţuri
sau face taximetrie. Unele funcţii de reprezentare a studenţimii
sunt ocupate de personaje a căror domnie matusalemică este
răsplătită, în virtutea relaţiilor de vasalitate, de însoţirea
seniorului în toate cruciadele pe care le întreprinde, de la
universitate la MAE şi mai apoi ICR (însoţire care-i dă dreptul
la pradă şi ciubucuri, după cum ştim din studierea cruciadelor
medievale). Şi aceasta fără a întâmpina dificultăţi în
prelungirea constantă a studiilor doctorale. Avem oameni, dascăli
şi studenţi deopotrivă, care se ocupă cu intoxicarea colegilor,
cu lansarea de zvonuri şi cu sforăria pe granturi şi posdocuri.
Dar acestea nu sunt lucruri serioase şi importante. Problema e că
sunt câţiva studenţi recalcitranţi şi plătiţi (nu la fel de
bine ca cei care ocupă alte funcţii şi spaţii, mai mult sau mai
puţin îndreptăţiţi) care dezbat şi cer diferite chestii. Zilele
trecute, în drum spre BCU, un coleg îmi povestea despre perioada
petrecută în mobilitate la Viena şi despre ocuparea mai multor
universităţi de către studenţi, preţ de câteva luni. Două
aspecte l-au surprins pe el: pe de o parte, aparenta miză mică a
revendicărilor gen – mai multe xeroxuri pentru studenţi,
gratuitate la xeroxarea cursurilor etc. Pe de altă parte, îl
surprindea aparenta normalitate. Lucrurile mergeau înainte, poliţia
nu legitima studenţii în Universitate, profesorii îşi ţineau
cursurile în alte săli decât în cele ocupate (şi din care au
fost scoşi afară de studenţi), pancartele erau prezente peste tot,
pe holuri, în săli, la geamuri etc. Şi asta în Austria, referinţă
a disciplinei şi seriozităţii, nu?
Cineva (nu mai ţin minte cine) folosea cu ceva timp în urmă
expresia „încremenirea în proiect” pentru a defini situaţia
societăţii autohtone într-o anumită vreme. Cred că se poate
vorbi de „îmbătrânirea în proiect”. Şi am mai multe
argumente pentru asta. Întâi, fără a fi un adept al misticii
tinereţii şi a vedea în intinerire o soluţie, nu pot să nu
observ media ridicată a vârstei celor care se ocupă cu multe din
treburile lumii academice. Apoi, unii din cei care au frâiele
mizează pe continuarea exodului în afară a creierelor şi mâinii
de lucru pentru a rezolva problemele interne ale României. Cum? Păi,
cei care muncesc să injecteze euroi în economia ţării, iar cei
pregătiţi să-şi caute o soartă pe undeva (oricum se descurcă)
pentru ca relaţiile de vasalitate şi reflexele de obedienţă să
poată fi cultivate în continuare în ţărişoara carpatină, spre
păstrarea status-quo-ului şi a „normalităţii”. Prea multe
creiere cu o cotă ridicată de funcţionare şi dublate de spirit
critic şi aversiune faţă de obedienţă, încurcă iţele şi
socotelile. Un al treilea argument legat de „îmbătrânirea în
proiect” ţine de extinderea unui temperament de „pensionar” la
o mare parte a lumii, indiferent de vârstă. Acest tip de
temperament se traduce prin atitudinile de mustrare şi apel la
disciplină şi cuminţenie care aduc aminte de pensionarii
plictisiţi ce instaurau ordinea şi liniştea în curţile
interioare ale blocurilor (uneori prin confiscarea mingii copiilor
gălăgioşi sau ameninţîndui că cheamă miliţianu’)
Clio în perfuzii: istorici contaminaţi de boli istorice - de Profesorul Fellini (Ab Nam Fellinakis)
Patron spiritual al cercetării istorice |
Mulţi dintre cititorii noştri şi ai distinsei publicaţii „Bouvard et Pécuchet” Medical Review sunt înclinaţi să creadă că istoricii sunt
printre puţinele categorii profesionale imune la bolile istorice, ei
fiind văzuţi ca şi purtători ai harismei vindecării. Probabil că
într-o oarecare măsură este şi vina noastră, a modului în care
am făcut cunoscute activitatea Institutului Clinic „Bouvard et Pécuchet” şi mai ales a
molimelor şi flagelurilor de tip istoric cuibărite în rândul
multora dintre semenii noştri. De aceea, la recomandarea domnilor
Jaques Le Groff (istoric faimos şi terapeut de vârf al Clinicii
noastre) şi Alexandru Bagdosar (medic specialist în intoxicări,
dezinformări şi falsificări) aducem aceste lămuriri legate de
ravagiile pe care bolile istorice le-au provocat şi le provoacă în
rândul istoricilor şi, mai ales, despre rolul major jucat de către
istorici în propagarea diverselor epidemii şi infecţii. Cum ar
spune domnul Socrate, dacă ar mai fi printre noi, adesea chiar cel
care vindecă/are misiunea de a însănătoşi pe ceilalţi, este
bolnav sau este chiar sursa infecţiei.
Ca purtători de microbi, istoricii au jucat un rol major în marea
epidemie de Ceauşită bubonică, denumită de către cronicari
Ceauşita Neagră, când în urma unei mutaţii ideologice în
tulpina puternicului virus al gripei uresesiste (stalinita aviară) a
pătruns un bacil autohton (legionis natione fanaticus) generând o
gripă istorico-porcină (între timp termenul de gripă porcină
şi-a pierdut sensul iniţial, de boală a caracterului, ajungând să
definească o afecţiune cardio-respiratorie) care s-a răspândit
rapid în toate straturile populaţiei. În acest context, cele mai multe institute de istorie (şi nu numai), precum Institutul de Istorie a Partidului Comunist, au
fost adevărate focare de infecţie contaminând aerul (în sensul că
lucrările de respiraţie europeană sau pur şi simplu de bun-simţ,
întâmpinau dificultăţi majore la editare şi publicare) şi
minţile multor generaţii. Mulţi istorici şi cercetători au fost
infectaţi de această gripă porcino-istorică, cazuri precum Vlad
Georgescu, Şerban Papacostea sau Pompiliu Teodor fiind destul de
rare. E drept că boala s-a manifestat în grade diferite, de la
pacient la pacient, mulţi tăinuindu-şi suferinţa şi evitând pe
cât posibil să infecteze pe alţii. Ba chiar unii, deşi atinşi de
morbul ceauşitei, strecurau tratamente alternative celor cu care
intrau în contact, din dorinţa de a le întări sistemul imunitar
sau de a le ameliora starea psiho-istorică. Dar nu despre cei care
au rezistat infecţiei, sau despre cei care au suferit discret şi
onest dorim să vorbim aici, ci despre marii purtători de microbi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Despre apariţia corupţiei în Ţara Românească * - de Vasile Mihai Olaru
Studierea corupţiei în timpul Vechiului Regim (secolul al XVI-lea – primele decenii ale secolului al XIX-lea) în sud-estul Europ...
-
foto: Dorin Vătavu Până recent satul Cacova Ierii nu se diferenţia cu mult de alte sate ale judeţului Cluj. Cârciuma lui Stan ...
-
Şedinţă a Grupului pentru Dialog Social Ce au făcut intelectualii din „ grupul Noica” odată ieşiţi din comunism? În primul rând, în...
-
Conacul Nanu, locul copilăriei ambasadorului Frederic Nanu În urmă cu mai bine de 90 de ani, boierul Costică Nanu î...