marți, 5 februarie 2013

Rromii, sterilizarea şi sexul



Când am auzit de isprava tinerilor Naţionalişti Adolescenţi din Banat, care se ofereau să premieze femeile de etnie rromă ce se sterilizează, am luat-o ca pe o încercare puberă de a atrage atenţia. Am citit reacţia mânioasă de pe VoxPublica a domnului Constantin Creţan, ca să constat, cu tristeţe, că încearcă să răspundă unei generalizări provocatoare şi stupide cu altă generalizare. Chestiunea n-a făcut prea mare vâlvă, exceptând cercurile de profil, dintre care menţionăm site-ul Săpoca News care, mânaţi de sfinte şi fixe idei, s-au străduit de zor să legitimeze acţiunea fraţilor întru cuget şi săracă gândire, privind-o ca pe o măreaţă izbândă în lupta cu maturitatea.
A răsărit apoi un semi-om politic de prin Alba, care din puţinătatea de idei şi gânduri ce-i animă hezaşul, a scos-o pe cea mai năstruşnică. Rezolvarea „chestiunii ţigăneşti” prin sterilizare. Fireşte că astfel de soluţii sunt extrem de populare şi de gustate de către mulţi dintre conaţionalii noştri. Aşa că ştia tânărul unde dă şi unde speră să crape urnele prea pline.
Azi dimineaţă, cotrobăind pe internet, mi-a atras atenţia textul domnului Vasile Ionescu, o radiografie excelentă a chestiunii, pe alocuri ironică şi autoironică şi plină de amărăciune. Noroc cu noul format al site-ului Adevărul care nu mai permite deversarea explicită a unor deşeuri şi lături ideologice, căci, altfel, autorul întrunea toate condiţiile pentru a fi luat la şuturi. Bineînţeles că nu au lipsit câteva comentarii (banate mai apoi) care propuneau rezolvarea chestiunii dezbătute prin gloanţe şi alte metode dragi omului cu mintea puţină şi cu sufletul înnegrit. Textul domnului Ionescu mi-a amintit de o lectură parcursă în această vară: Amintirile lui Radu Rosetti, primul volum. În câteva pagini este descrisă condiţia robilor „ţigani” şi desfiinţarea robiei pe la mijlocul veacului al XIX-lea.
Domnul Ionescu amintise de legile din perioada sclaviei care interziceau căsătoria românilor cu rromii (reluate în domnia antonesciană), accesul în bisericile româneşti (deşi multe mănăstiri aveau sclavi), dreptul de a fi îngropaţi în cimitire şi despre acea „scârbă fizică şi psihică iraţională care-i face neasimilabili, de «neînghiţit»”. Când a ajuns la chestiunea „scârbei” – extrem de prezentă şi uşor de observat chiar şi la contemporani de „bun-simţ” – mi-au venit în minte poveştile lui Rosetti despre abuzurile sexuale ale unor boiernaşi şi cele cu unii călugări dotaţi cu harem – „aceste roabe alcătuiau adevărate haremuri pentru igumenii mănăstirilor pe cari generozitatea pioşilor donatori le înzestrase cu număroase suflete de ţigani”[1]. Ne vom opri în scurta noastră consemnare asupra chestiunii trupului celor robiţi, pentru că sufletele lor erau considerate lipsite de importanţă, dacă se întâmpla să se creadă că au şi aşa ceva.

Carevasăzică era un sentiment bizar de respingere, dispreţ, scârbă şi preaomenească (şi ruşinoasă, totodată) atracţie. Fireşte că acele ţigăncuşe, erau uneltele diavolului – adesea erau şi vrăjitoare – ispitind oameni onorabili şi târându-i în desfrâu şi pierzanie. Rosetti pomeneşte de un obicei boieresc păstrat până în vremea lui Mihai Sturdza, obicei ce presupunea ca „musafirilor sosiţi să li se trimată, când se culcau, o roabă tânără ca să-i frece pe picioare pentru ca să adoarmă mai răpede şi să aibă un somn mai liniştit. Şi acest obicei nu a încetat decât când fetele de boieri cari avusese parte de o educaţie europeană, prin pensioane din ţară sau din străinătate sau de la guvernante străine distinse, li s-au pus cu hotărâre împotrivă.”[2]
Şi vedem iarăşi cum blestemata şi îmbătrânita în rele Europă şi-a băgat coada şi a mai stricat un obicei frumos. Dar să-i dăm voie savurosului cronicar să ne mai înşire câte ceva despre acele aurite zile: „Cu desăvârşire odios era chipul în care se uza de fetele şi de femeile acelor nenorociţi. Plecând de la principiul că trupul robului este lucru al stăpânului, ţigancele, fete mari şi femei măritate în toată regula, în faţa altariului, erau privite de stăpâni ca adevărată carne pentru plăcere. Se uza de ele în această însuşire cu ştirea părinţilor şi a soţilor.”[3] Ciudat, pentru o societate creştină nealterată încă (profund) de demonii secularizării şi laicizării, în care Pravila încă mai avea un cuvânt greu de spus.
Pe de altă parte, trebuie spus că  mulţi dintre cei care privesc cu repulsie rromii sunt tulburaţi de dorinţe şi gânduri ruşinoase faţă de femeiuştile cu rochii înflorate şi tare le-ar plăcea să se mai bucure de drepturile de altă dată. Dar, musai pe neaflate, că e compromiţător.
  Un alt obicei răspândit şi bine împământenit ţinea de bătaia aplicată ţiganilor: „În multe curţi bătăile erau pentru ţigani lucru zilnic şi băteau nu numai boieri aspri şi violenţi, dar şi boieri buni şi blânzi. În aceeaşi zi în care boieriul făcuse vro danie Sfântului Spiridon sau altă pomană, el punea «să se tragă» o sută de nuiele sau de bice lui Simion bucatariul, fiindcă greşise vrun feli de bucate, sau lui Grigore surugiul, fiindcă poştalionii nu erau bine săcădaţi ori hamurile rău unse. Şi nu lipseau nici cuconiţe bune, blânde, miloase, cinstite cari supuneau la acelaş tratament pe cutare ţigancă fiindcă nu potrivise bine apa feredeului sau crohmălise (scrobise) prea tare sau prea puţin cutare albitură. Nu mai vorbesc de pedepsele date pentru păcate mai mari.”[4]Exemplele pot fi multiplicate, boiernaşul Rosetti oferind numeroase cazuri şi poveşti despre bătăi, abuzuri sexuale şi alte preaomeneşti isprăvi ale lumii noastre de altă dată. El însuşi, prin ceea ce spune şi prin modul în care strâmbă din nas şi condamnă astfel de abuzuri şi comportamente, pare a avea o conştiinţă pervertită de principiile occidentale dizolvante ale relativismului moral. Desfiinţarea robiei nu s-a făcut uşor, fiind rezistenţe şi nemulţumiri în rândul societăţii româneşti. Cât despre politici sau programe de „aducere în rând cu lumea” a acestor oropsiţi, sau de rezolvare a acestei populaţii sălbăticite şi cu „moravuri strâmbe”... până pe la Antonescu nu prea s-au văzut.
Cam cât însemna un rob, un om, în acele vremuri? (nu că azi ar însemna mai mult, pentru mulţi semeni de-ai noştri posesori de soluţii miraculoase şi cunoscători deplini ai cauzelor şi realităţilor din jur): „Mai crud poate decât bătăile şi coarnele era facultatea ce o avea stăpânul să vândă pe barbat deosebit de soţie, pe mamă deosebit de copil. Aceste despărţiri mai erau, de almintrelea, adesea rezultatul împărţirii ţiganilor între mai mulţi moştenitori sau acel al vânzării ţiganilor cu prilejul execuţiunilor silite.”[5]Cam cât rufăria şi, poate, cobele din gospodărie.




[1] Radu Rosetti, Amintiri.Ce am auzit de la alţii, Humanitas, Bucureşti, 2011, p. 188.
[2] Ibidem, p. 187.
[3] Ibidem, pp. 186-187.
[4] Ibidem, pp. 185-186.
[5] Ibidem, p. 189.

Comentarii

Translate this blog