Treceți la conținutul principal

Nădragii lui Obelix. Drapelul secuiesc şi regionalizarea - de Edit Szegedi

-->
Am citit undeva că nădragii lui Obelix ar fi steagul breton întors pe dos. Trecând peste faptul că steagul breton se numeşte gwenn-ha-du, adică alb şi negru, în timp ce Obelix poartă nădragi albi cu dungi albaştri, în perioada în care a fost creat personajul de către domnii Uderzo şi Gosciny, identitatea regională era considerată subversivă, însă nu în sensul simpaticilor gali care rezistă armatei romane.
Dacă ne uităm mai atent, nădragii lui Obelix ar putea fi mai degrabă steagul argentinian sau uruguyan, dacă mai punem şi un soare. Dar dacă ne uităm mai atent – şi mă întreb, unde a fost vigilenţa autorităţilor române? – vedem că aceşti pantaloni sunt de fapt o aluzie la steagul secuiesc. Lipsesc doar soarele şi luna. Nădragii lui Obelix sunt, prin urmare, o provocare la adresa suveranităţii statului român. Mai lipseşte să fie arboraţi pe clădirea Parlamentului din Budapesta.
Scandalul iscat de arborarea steagului secuiesc a scos la iveală faptul, că în materie de penibil şi ignoranţă elita politică românească nu cunoaşte limite şi că acelaşi lucru se poate spune şi despre elita politică a Ungariei. Orice asemănare este intenţionată. Şi, ca să fiu consecventă şi în ceea ce priveşte comparaţia jignitoare: teoreticienii maghiari ai asimilării de la sfârşitul secolului al XIX-lea ar avea un succes imens printre politicienii români. Ar fi un gest de înalt patriotism să traducem lucrările unui Grünwald, Beksics sau Kenéz – nu de alta, dar ideile lor sunt mai bine expuse şi argumentate decât reuşesc s-o facă politicienii români ai ultimilor 23 de ani. Că sunt jignitoare la adresa românilor? Păi ce contează, când scriu atât de bine împotriva federalismului, a separatismului pe criterii etnice, a necesităţii unui stat omogen din toate punctele de vedere.

Reacţia politicienilor din Ungaria este la fel de infantilă, bazată pe cunoaşterea extrem de selectivă a istoriei – ca şi colegii lor români dealtfel. Steagul secuiesc nu este un simbol etnic (şi ar fi rău dacă ar fi un simbol etnic?). Indiferent dacă în forma actuală datează de pe vremea lui Moise Secuiul, adică de la începutul sec. al XVII-lea, sau este puţin mai veche, el reprezintă simbolul unei stări premoderne, adică a unei comunităţi politico-juridice şi sociale. Odată cu modernitatea această stare, numită în Transilvania naţiune, a devenit o categorie mai degrabă etnografică – o parte a naţiunii moderne maghiare, însă cu o conştiinţă aparte, cu o identitate proprie, care-i deosebea de maghiarii din Transilvania Centrală şi de Nord şi în acealşi timp îi apropia, în primul rând lingvistic, apoi prin conştiinţa de apartenenţă la o comunitate mai mare. Poate comparaţia cu maramureşenii sau cu nemeşii din Ţara Heţegului ar limpezi situaţia.
Un lucru foarte puţin cunoscut este faptul, că nu statul român a desfiinţat autonomia secuiască, ci statul ungar cu ocazia reorganizării administrativ-politice a Transilvaniei din 1876, când au fost introduse comitatele. Dacă saşii au protestat împtotriva desfiinţării Pământului Crăiesc, secuii în schimb, cel puţin la nivelul elitelor, au acceptat cu bucurie desfiinţarea scaunelor secuieşti. Renunţarea la identitatea specifică, regională şi supravieţuirea ei doar la nivelul folclorului, erau văzute ca biletul de intrare în modernitate. Atitudinea n-a fost specifică nici secuilor, nici Ungariei.
Abandonarea identităţii regionale n-a adus niciun beneficiu pentru secui. Secuimea a fost una din regiunile-problemă a Ungariei. Citându-mi o prietenă, politicienii au vărsat lacrimi tricolore pentru secui, dar n-au trecut de o politică a simbolurilor. Orice asemănare cu atitudinea politicienilor români faţă de Ţara Moţilor este inevitabilă.
Elita politică a Ungariei nu cunoştea istoria complicată a secuilor, ci doar miturile naţionale legate de secui. Nu ştiau că în 1848 existau iobagi secui, nu ştiau mare lucru despre sistemul proprietăţii funciare. Într-adevăr secuii au fost şi sunt greu de desluşit, mai ales dacă folosim categorii rigide şi anacronice. Ca să dau un singur exemplu: unul din clişeele care fac îngreunează viaţa oricărui istoric este cel al confesiunii secuilor. De fapt, secuii începând din sec. al XVI-lea au fost extrem de diferenţiaţi confesionali. Este drept, mulţi au rămas catolici, dar alţii au devenit protestanţi, calvini, unitarieni sau luterani. Şi au existat secuii sabatarieni care în urma emancipării evreilor (1867) au trecut la iudaism, erau deci evrei neevrei şi şi-au păstrat credinţa chiar şi cu preţul deportării la Auschwitz. Sabatarienii l-au impresionat profund pe Moses Gaster: erau dovada vie a faptului că evreitatea este legată de spiritualitate şi nu de sânge.
De ce scriu despre sabatarieni? Pentru că îi văd ca pe exponenţii prin excelenţă ai identităţii secuieşti: secole de-a rândul sabatarienii din Eliseni şi Bezidu Nou erau şi creştini şi evrei, neînţeleşi de amândoi, neintegraţi pe deplin, suspectaţi de autorităţi şi persecutaţi – pentru că nu se integrau în nicio categorie şi – vai – puteau fi agenţi secreţi (ai turcilor). În micile lor comunităţi au produs, tradus şi transmis literatura evreiască post-biblică, şi-au trăit credinţa în secret şi când nu mai suportau presiunea autorităţilor, emigrau.
Toate acestă diferenţierea religioasă s-a întâmplat într-o epocă în care mulţi secui au ales să renunţe la libertatea lor, pentru că nu şi-o mai puteau permite – libertatea naţiunii secuieşti era legată de calitatea de oştean. Într-o epocă în care modul lor tradiţional de viaţă fusese pus în primejdie, secuii au răspuns în moduri diferite, dar întotdeauna radicale: unii au rămas catolici, alţii au trecut la cea mai radicală formă a Reformei, întorcându-se la rădăcinile veterotestamentare ale creştinismului. Alţii s-au răzvrătit: secolul al XVI-lea a cunoscut mai multe răscoale secuieşti (1562, 1595-1596). Dacă l-au sprijinit pe Mihai Viteazul, atunci au făcut-o pentru că familia Báthory le-a atacat privilegiile.
Secuii au fost cu toţi liberi – în mod teoretic, pentru că în anumite comune procentajul iobagilor putea să atingă şi 40%. Dintre cei liberi doar foarte puţini au fost cei prosperi. Mica nobilime secuiască – şi cam tot secuiul era mic nobil – era formată din gospodari cu „şapte pruni în ogradă“ (hétszilvafás nemes). Deşi săraci, secuii au avut un sistem şcolar bine pus la punct. La Târgu Mureş a fost fondat primul colegiu protestant al Transilvaniei din afara Pământului Crăiesc. Unitarienii secui au avut în sec. al XIX-lea cel mai înalt grad de alfabetizare din Transilvania după cel al saşilor luterani şi al evreilor. În Romănia interbelică judeţele Trei Scaune (azi: Covasna) şi Odorhei (azi partea de vest a judeţului Harghita) erau printre judeţele cu cel mai înalt grad de alfabetizare din România (după Timiş-Torontal, Braşov şi Sibiu).
Oricine care cunoaşte cât-de-cât Transilvania va spune că secuii sunt doar o parte complicată a întregului complicat şi complex numit Transilvania. Iar pentru a înţelege chiar şi această parte a Transilvaniei trebuie abandonat orice urmă de naţionalism. Secuii au devenit în sec. al XIX-lea victimele conflictului (economic) dintre România şi Ungaria (războiul vamal 1886-1891). Deşi a fost afectat şi Braşovul, industria braşoveană a reuşit până la urmă să iasă invingătoare din confruntare, în schimb industria secuiască orientată exclusiv spre piaţa românească, a fost distrusă iremediabil. Secuii fuseseră deja obişnuiţi cu migraţia permanentă sau sezonieră, însă de-acum migraţia din timpul secerişului devenise pentru sate întregi singura modalitate de existenţă. Sate întregi migrau vara în Vechiul Regat. Industria românească, atâta cât era, funcţiona mai ales cu muncitori secui. Unii secui s-au aventurat până în portul Galaţi. Servitoarele din Secuime făceau parte din gospodăria oricărei familii respectabile din Bucureşti.
Probabil că România interbelică ar fi putut avea un aliat în secui, dacă ar fi dus o politică socială coerentă şi dacă politicienii români ar fi avut un dram de sensibilitate pentru problemele specifice ale regiunilor istorice. Dar în loc să se concentreze pe problemele sociale şi economice care măcinau Secuimea, statul român a dus o politică de compensaţie naţională, declarând regiunea „zonă culturală“, secuii urmau să fie întorşi spre „adevărata“ lor identitate, fiind consideraţi români maghiarizaţi. Rezultatele palpabile ale acestei politici sunt secuii cu nume oltenesc şi distanţarea secuilor faţă de statul român.
Neîncredere, suspiciune şi necunoaştere reciprocă – aşa s-ar putea caracteriza relaţia dintre secui şi statul român. Câţi ştiu că stema României Mari (cea care, modificată, este şi astăzi în uz) a fost creată de un secui? Câţi ştiu că interzicând arborarea steagului secuiesc, ar trebui să interzică şi expunerea stemei României, pentru că aceasta conţine şi simbolurile secuieşti?
Isteria împotriva steagului secuiesc dovedeşte cât de puţin îşi cunosc politicienii români propria ţară şi că nici nu se străduiesc s-o cunoască. Dacă se interzice steagul secuiesc, atunci ar trebui interzise şi stemele oraşelor, mai ales al celor ardelene, căci şi ele sunt „străine“. Mai puţin a Clujului, aceea e 100% autohtonă şi ilegală – heraldicienii români nu recunosc stema. (Vechea stemă a Clujului, folosită şi de către administraţia românească în perioada interbelică, nu avea nimic etnic, fiind asemănătoare cu stema Cracoviei, a Pragăi şi a Hamburgului, însă îl deranja pe Funar). Interzicerea arborării steagului secuiesc este o dovadă în plus că România este de fapt Republica Bucureşti. În orizontul cât un bob de mazăre al politicienilor noştri, România se opreşte undeva în hinterlandul Bucureştiului. Restul e hinterlandul hinterlandului, provincia, adică tărâmul învins, cucerit şi administrat din afară.
Astfel arată şi proiectul regionalizării României, un proiect care aminteşte de studenţii care învaţă doar cât să treacă examenul. Un -5 le ajunge, mai mult nici nu vor. Harta regiunilor „de dezvoltare“ emană aceeaşi scârbă faţă de proiect. Din nou „se face ceva, pentru că e obligatoriu“. Adică, noi n-am vrea, dar altfel nu se poate. Iar incompetenţa este acoperită cu ceva vorbărie tehnocratică. Cu imensă bucurie este trâmbiţată sărăcia ţinutului secuiesc (până mai ieri polul sărăciei se afla la Vaslui…). Cu morgă este susţinută exclusivitatea criteriului economic, respins criteriul etnic, şi cu aceeaşi morgă se explică, de ce centrul Regiunii de dezvoltare Centru este Alba Iulia.
Dintre toate problemele pe care regionalizarea în forma aceasta le ridică aş vrea să mă refer la una singură: numele regiunilor. Iar pentru aceasta mă întorc la nădragii lui Obelix, căci între timp gwenn-ha-du a ajuns şi în spaţiul cosmic (primul astronaut francez a fost din Bretania), iar Franţa s-a umplut de Yann-i şi Gaëlle-e. Nu doar steagul breton, dar şi crucea tolozană (occitană), senyera catalană, capul de maur corsican, rot-und-wiss alsacian au ajuns simboluri ale regiunilor, iar simbolul Armatei Regale şi Catolice (semnul distinctiv al răscoalei din 1793) este stema departamentului Vandeea. Aceste simboluri sunt aclamate de unii, contestate de alţii. Este drept, regiunile administrative nu se suprapun cu regiunile istorice: regiunea Picardia este mai mică decât regiunea istorică Picardia, regiunii Bretania îi lipseşte centrul istoric, Nantes, iar Languedoc a rămas fără capitala sa, Toulouse.
Însă aceste regiuni au nume, au simboluri (chiar şi creaţiile pur administrative ca Pays de la Loire), rădăcini, identitate. Locuitorii pot avea o relaţie afectivă cu regiunea, se pot identifica cu ele. Anumite regiuni au identităţi mai puternice, altele mai slabe. Aceasta se poate constata şi în cazul Germaniei cu a ei tradiţie federală (întreruptă de nazişti şi apoi parţial de comunişti): anumite landuri au o identitate mai puternică, altele mai slabă. Însă toate regiunile au nume, au simboluri, sunt recognoscibile. Cu un cuvânt: au demnitate.
Exact demnitatea le lipseşte „regiunilor de dezvoltare“ trântite cu scârbă pe harta României. Regiunile nu sunt făcute pentru ca oamenii să se simtă acasă şi confortabil, ci, mai degrabă ca nişte adăposturi improvizate în cazuri de calamitate. Harta regiunilor de dezvoltare îmi sugerează clădirile de beton din anii ’70, de culoare gri-verzui şi fisuri după zece ploi. Îmi aminteşte de autogările de stat cu mirosul lor discret de urină. Apoi „unităţile de alimentaţie publică“ din anii ’80, „centrele civice“ începute tot atunci şi terminate chinuit la începutul mileniului III. Adică, văd politica ceauşistă de omogenizare dusă la împlinire de creaturile sale.
Aceste simboluri sunt aclamate de unii, contestate de alţii. Pentru unii este prea puţin, pentru alţii prea mult.




Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii