În toată istoria ei
modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor
de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a
intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul
secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi
intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare
europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal
rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice
şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea
vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din
cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi
moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca
şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă
şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care s-au
plasat în fruntea marşului pentru „integrare”, indiferent de secolul în care au
activat, s-au văzut şi au fost văzuţi ca luptători pentru un anumit proiect
politic şi economic (democraţie reprezentativă, economie de piaţă), pe umerii
cărora stăteau apărarea şi ducerea lui la bun sfârşit.
 |
| Caricatură de Ion Barbu |
Protestele recente
împotriva neinspiratelor ordonanţe de urgenţă propuse de PSD se înscriu, din
punct de vedere simbolic, în această permanentă oscilaţie între orizonturile
europene şi văgăunile periferiei balcanice. Practic, manifestaţiile luptă
pentru justiţie independentă şi stat de drept şi împotriva graţierii celor
condamnaţi pentru fapte de corupţie. Nimic mai firesc până aici! Însă sub
acoperişul acestor doleanţe stă o fundaţie pe cât de şubredă pe atât de
periculoasă, o fundaţie din ce în ce mai vizibilă în ultimii ani, dar care şi-a
căpătat acum articularea socială evidentă: antagonismul dintre un segment al
societăţii relativ bine educat şi remunerat şi o mare masă de oameni nu
întotdeauna deficitari în educaţie dar cu siguranţă marginalizaţi politic şi
economic. Această opoziţie dintre „tinerii frumoşi” şi „asistaţii” leneşi şi
beţivi a devenit din ce în ce mai pregnantă în ultimii ani şi, cel mai
important, a fost creată de primii cu scopul de a se delimita şi remarca faţă
de ultimii. În acest scop, strategia aleasă a fost una simplistă, de demonizare
a PSD-ului, văzut ca sursă a tuturor relelor şi de aderare completă şi lipsită
de critică la moda anticorupţie declanşată de fostul preşedinte Băsescu. Logica
rudimentară (şi tocmai de aceea eficientă) a acestei opoziţii a fost dejaexplicată pe blogul nostru. Ceea ce am vrea să discutăm aici ar fi expresia
acesteia în termeni de clasă şi pericolul potenţial pe care îl lasă să se
întrevadă.
După cum s-a maispus deja, protestele acestea reprezintă, în primul rând, reacţia clasei
mijlocii din marile centre urbane la victoria clară a PSD-ului în alegerile
parlamentare. Ieşind în stradă împotriva graţierii celor condamnaţi pentru
fapte de corupţie, acest middle class urban se instalează definitiv în rolul de
lider şi protector al eforturilor de înaintare spre lumea civilizată, lumea
statului de drept, a competitivităţii neîngrădite şi a meritocraţiei. Preluarea
şi legitimarea acestui rol s-au făcut prin delimitarea clară atât faţă de PSD
(ca elită politică), cât şi de electoratul acestui partid (ca masă amorfă a
populaţiei). Însă această dublă delimitare a fost bazată pe o dublă
mistificare: partidul condus de Dragnea e vazut ca sursă a tuturor relelor, ca
forţă malefică ce riscă să ne deraieze de pe drumul european şi să ne întoarcă
înapoi în întunericul comunist, iar votanţii acestui partid sunt portretizaţi
ca fiind îndoctrinaţi, uşor de manipulat şi cumpărat, leneşi, pomanagii sau
beţivi.
Aversiunea faţă de PSD
este, pe cât de justificată, pe atât de iraţională în formele sale de
manifestare. E drept că, imediat după ’89, Ion Iliescu a fost cel care propunea
o „democraţie originală” care se vroia a fi, probabil, o soluţie intermediară
între economia planificată a socialismului şi libertatea neîngrădită a pieţei
practicată deja în Occident, însă imediat după 2000 partidul său s-a aliniat în
marşul necondiţionat spre „valorile” europene (a se citi piaţă liberă
dereglementată). Iraţională deoarece corupţia e un fenomen transpartinic, relativ
egal distribuit în tot spectrul politic. Iraţional e şi ţinutul cu dinţii de
lupta anticorupţie, acum când bănuielile noastre s-au adeverit, când statul de
drept şi anticorupţia s-au dovedit a fi doar nişte refrene dintr-un cântec
lăutăresc fredonat (şi instrumentat) de o tabără politică împotriva alteia, inerent
coruptă şi opusă reformelor.
Delimitându-se de PSD
şi de votanţii săi, clasa de mijloc urbană, susţinătoare necondiţionată a
anticorupţiei, se erijează de fapt într-un arbitru moral, o minoritate justă şi
progresistă înconjurată din toate părţile de corupţi, asistaţi sau vizionatori
de RTV sau A3. Soluţia la problemele actuale se reduce, în final, la morală:
pentru a funcţiona la parametrii normali, capitalismul are nevoie de subiecţi
morali. Dacă capitalismul e un sistem ce funcţionează pe baza unor
contradicţii, la fel de contradictorii sunt şi efectele sale: pe de o parte el
destructurează relaţiile, credinţele şi moravurile tradiţionale (inclusiv
morala de tip creştin), supunând întregul mecanism social la imperativul
acumulării şi circulaţiei capitalului, pe de altă parte creează, în acelaşi
timp, o serie de noi credinţe şi reflexe de natură etică, derivate şi nu foarte
diferite de cele ale lumii creştine şi precapitaliste. Capitalismul îşi
construieşte aşadar proprii subiecţi, dotaţi, printre altele, cu un anumit
tipar al conduitei morale. Acest tipar este de natură contractualistă şi are,
în principiu, scopul de a înlătura orice tip de barieră (inclusiv corupţia) din
calea circulaţiei mărfurilor şi a capitalului. Cu cât acest contract este
respectat mai sârguincios, cu atât mărfurile îşi ascund mai bine caracterul
social al producerii lor, dezvoltând în schimb un spaţiu social al circulaţiei,
unul aflat deasupra puterii de intervenţie a producătorilor şi investit cu
proprietăţile unui fenomen natural. Cu cât acest tip de dimensiune etică este
mai convingătoare, cu atât mai tare sunt mascate contradicţiile din raporturile
de producţie capitaliste.
Cei ieşiţi în stradă în
ultimele săptămâni se coagulează ca clasă tocmai pentru că sesizează (chiar
dacă inconştient, parţial şi la un nivel pre-conceptual) dinamica acestui
mecanism capitalist în întregul realităţii sociale şi, cel mai important, rolul
său în acest întreg, aşadar interesele sale de clasă. Însă, chiar aşa extinsă
cum este, această viziune asupra întregului social are, pentru clasa de mijloc
urbană, limitele (sau mai degrabă contradicţiile) sale foarte clare. Vigilenţa
morală este declanşată doar atunci când avem de-a face cu impedimente ce ar
putea sta în calea desfăşurării procesului economic, dar niciodată în ceea ce
priveşte rezultatele acestui proces: reprezentanţii acestei clase nu văd nimic
imoral în faptul că tot mai mulţi români care muncesc trăiesc totuşi în
sărăcie, în faptul că siguranţa locuirii devine un lucru tot mai greu de obţinut,
în faptul că milioane de români au trebuit să emigreze pentru a găsi de muncă,
sau în faptul că diverse grupuri marginale sunt trimise, literalmente, la
groapa de gunoi a societăţii. Dimpotrivă, instanţa morală intransigentă dă
naştere, de multe ori, la un rasism de clasă greu de disimulat, tradus
printr-un discurs ce poate fi rezumat la o serie de caracteristici aplicate
votanţilor PSD: sărăcie materială şi spirituală, infracţionalitate, înclinaţie
spre viciu, defecte fizice sau morale, mizerie, promiscuitate ş.a. Asistăm
aşadar la ceea ce Balibar denumeşte fuziunea între o categorie socio-economică
şi una antropologică şi morală[1], o
fuziune care nu face decât să întărească propria legitimitate a clasei dispuse
să o articuleze. Darwinismul social tot mai evident în online şi în offline în
ultima vreme nu e decât unul dintre efectele acestei fuziuni.
Iraţionalitatea
înverşunării anti-pesediste şi cea a aderării la o luptă anticorupţie mâncată
până la fibră de toate metehnele politicii ultimului deceniu nu este decât
măsura ideologizării desăvârşite a acestei clase. Tocmai segmentele sociale
care şi-au declarat cel mai vocal apolitismul şi au susţinut necesitatea
renunţării/depăşirii politicii şi a ideologiilor sunt astăzi şi cele mai
îmbibate de ideologie (înţeleasă ca set de idei asumate necritic prin care sunt
mediate toate interacţiunile sociale). Nu e probabil foarte departe de adevăr
dacă am spune că generaţia „tinerilor frumoşi” (cu toate diferenţele care apar
în interiorul său) este cea mai ideologizată generaţie de după ’89 şi, în
acelaşi timp, cea mai puţin politizată. Acest fenomen a fost exprimat de toate
formaţiunile politice apărute în ultimii ani (M10, USR şi, din lipsă de idei,
vechiul PNL) şi şi-a găsit expresia desăvârşită în guvernul tehnocrat condus de
Dacian Cioloş. O generaţie pentru care morala de tip contractualist pe care o
promovează trebuie să înlocuiască învechitele şi ineficientele lupte politice
partinice, statul ajungând astfel să fie doar administrat şi nu neapărat
condus. Asemeni circulaţiei mărfurilor în capitalism, ideologia unei
administrări apolitice a statului nu este decât o desprindere a puterii de
decizie din mâna cetăţenilor şi o transformare a exerciţiului puterii într-un
proces de sine stătător, un fenomen aflat deasupra indivizilor, al cărui curs
„firesc” şi „natural” poate fi obţinut doar prin munca atentă a unor
administratori imuni la tentaţiile corupţiei.
Putem să ne mai
întrebăm care ar fi motivele pentru care marea masă a populaţiei nu se raliază
atât de convingător luptei anticorupţie sau, mai grav, votează încă personaje
dovedit corupte. Răspunsuri s-au mai dat, însă cred că o explicaţie
pertinentă vine şi din situarea acestor indivizi („poporul psd”) în ierarhia relaţiilor
de producţie actuale. Mai simplu spus, problema corupţiei cântăreşte prea puţin
atunci când lucrezi la bandă pentru salariu minim şi ai, într-o zi, câteva
minute pauză de mers la toaletă (sau mai rău, stai cu scutece pe tine).
Asta spre deosebire de situaţia în care lucrezi, poate nu chiar pe salar minim,
în servicii, industrii creative, IT ş.a., şi eşti în permanenţă îndopat cu
discursuri motivaţionale despre cum să te depăşeşti pe tine însuţi sau cum să
reuşeşti în viaţă/carieră (asta în cazul în care nu te încurcă corupţia şi amărâţii
care sunt prea îndoctrinaţi să o vadă). Aşadar, înţelegerea pe care muncitorii
din această ultimă categorie o au faţă de produsele muncii lor şi faţă de
poziţia lor în cadrul relaţiilor de producţie sunt mediate şi distorsionate
într-o mult mai mare măsură decât în cazul primei categorii de muncitori.
Exploatarea e resimţită mult mai evident în cazul primilor, iar aceştia ştiu
(sau măcar intuiesc) că o eventuală dispariţie a corupţiei nu ar schimba cu
nimic situaţia lor. Aşadar, chiar dacă middle classul urban reuşeşte să-şi
sesizeze poziţia şi rolul în cadrul totalităţii sociale, percepţia acestuia
este limitată şi mediată ideologic, conştiinţa acestei clase ce se impune deja
tot mai insistent fiind astfel o falsă conştiinţă. Numai astfel poate fi
explicată înverşunarea unora dintre reprezentanţii clasei de mijloc (în general
educată peste medie şi salarizată peste nivelul minim) împotriva măririlor
salariale (de care ei înşişi beneficiază) sau împotriva renunţării la plafonul
contribuţiilor de sănătate pentru cei care câştingă oricum mult peste venitul
lor.
Pe fondul eşecului
partidelor post-decembriste de a asigura un model de dezvoltare viabil şi
incluziv, clasa de mijloc românească şi-a trasat contururile sub stindardul
ideologic al anticorupţiei. Anticorupţia (sau mai degrabă iluzia ei) s-a
dovedit a fi cel mai important coagulant social de după Revoluţie. Apariţia
unui segment social bine conturat, cu idei şi orizonturi specifice membrilor
săi nu este în sine un lucru rău; la fel, nici protestele şi manifestaţiile, ba
chiar dimpotrivă. Însă în societatea bazată pe clase, fiecare segment social se
defineşte prin delimitarea faţă de un altul, iar modul în care această
delimitare s-a produs în România ultimilor ani între clasa de mijloc urbană şi
asistaţi şi leneşi este cât se poate de problematică. În condiţiile în care
modelul de dezvoltare economică se rezumă la exploatarea mâinii de muncă
ieftine, discrepanţele tot mai accentuate ce caracterizează societatea
românească (diferenţa considerabilă dintre proporţia profitului care revine
muncii şi cea care revine capitalului, rata tot mai mare de sărăcie şi
excluziune socială, etc.) se vor adânci din ce în ce mai mult. În acest
context, modul înverşunat în care clasa noastră de mijloc se delimitează de
compatrioţii a căror viaţă nu e tocmai o poveste de succes ridică semne de
îngrijorare legitime. În lipsa unei o strategii şi a unei perspective reale în
depăşirea clivajelor economice dintre diferitele pături sociale,
iraţionalitatea pasiunilor middle class-ului românesc va creşte proporţional cu
precarizarea şi sărăcirea tot mai accentuate ale celor ce se lasă cumpăraţi de
o găleată şi o sticlă de ulei. Pentru guvernul actual însă, aceasta pare a fi
ultima dintre preocupările sale.
[1] Etienne Balibar, „Class Racism”,
în Balibar & Wallerstein, Race,
Nation, Class. Ambiguous Identities, Verso, 1991, p. 209.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu