Am
crescut într-o casă fără bibliotecă, singurele cărți adunate într-o vitrină fiind
o mînă de titluri imposibil de citit, primite
„la premiu” de fratele meu mai mare. La acestea se adăugau cărțile religioase ale mamei mele. După
o vreme, prin perioada gimnaziului, am convins-o pe mama să vorbească cu un
vecin tâmplar să ne facă un corp de bibliotecă. Ne-a făcut două răfturele
așezate sub oglinda din hol, unde am adunat toate cărțile găsite prin casă.
Aveam Ceaslovul, Psaltirea și Noul Testament în cîteva variante, asta și
datorită exemplarelor distribuite gratuit de „pocăiții” care umblau pe sate.
Aveam și un exemplar de biblie mai veche, cu o copertă îmbrăcată în hîrtie de
ziar. Era tipărită pe strada Adolf Hitler din Clujul anilor patruzeci. Mai
aveam un exemplar cu litere chirilice și o carte de zodii, tot în chrilice,
pe care am început să o deslușesc partial după ce profesorul de religie mi-a
lămurit tainele acestui alfabet. Mama îmi zicea că în casa veche au fost mai
multe cărți vechi, moștenite de la domnul Simion, tatăl adoptiv care fusese brigadir
silvic și diac la biserica din sat. Le adunase în pod într-o ladă și le-au
mîncat șoarecii cît timp ai mei au fost plecați la Cugir, la muncă la butin.
Doar cele două în chirilică și biblia din patruzeci au fost salvate, nu tocmai
în cea mai bună formă.
De unde
se puteau procura cărți în a doua parte a anilor nouăzeci? Deși aveam
„librărie” în sat, nu-mi amintesc să fi văzut altceva decît elemente de
papetărie pe rafurile acesteia. O vreme se mai aduceau ceva cărți la chioșcul
de ziare de lîngă școală și se mai găseau cărți vechi prin piața ce se ținea
duminica. În rest ioc. Biblioteca sătească a ars pe la mijlocul deceniului,
într-un incendiu care a devastat căminul cultural cu tot cu cinematograful
găzduit în clădire. Îmi amintesc că eram la tînu Lazăr cînd am aflat vestea. Se
povestea că se aruncau cărți pe geamuri, ca să le salveze de flăcări și că
lumea strînsă să vadă cele ce se întîmplau a cărat cît a putut din acele cărți.
Mi-a fost o ciudă imensă că nu am fost acolo, să-mi iau și eu cîteva cărți. Mai
era biblioteca școlii din sat, dar pînă la sfîrșitul clasei a 8-a am cam
epuizat cărțile de pe acolo. Nu că aș fi citit integral ce era depozitat acolo,
ci că am parcurs ce-mi atrăgea atenția sau mi se recomanda. Noroc nu nea
Mitică, profesor de educație tehnologică, care locuia la două case mai jos pe
vale. Mă lăsa să intru în biblioteca sa și să-mi aleg cărți. Așa m-am apucat de
Jack London, Dickens și mai tîrziu, în liceu, Dostoievski. Unele nu i le-am mai
returnat, dar bănuiesc că nu e tare supărat pe mine.
Prima
carte citită a fost ”Fiul Vînătorului de Urși”, cred că de Karl May, un exemplar
răpciugos procurat de fratele meu de la un prieten. Eram în clasa a 5-a. Apoi
am început să devorez cam ce aducea el pe acasă, fiind într-un fel ghidul meu.
Am băgat masiv din Karl May, ceva Jules Verne și-apoi m-a trecut pe Sven Hassel
și romane cu mafioți și justițiari. Cînd eram printr-a 6-a s-a iscat o mare
discuție pe marginea romanului „Pădurea Spînzuraților”. Fratele meu procurase
un exemplar de la Năsăud, unde făcea liceul. Îl citea pe ascuns pentru că era
considerat literatură periculoasă. Mamei îi era frică să nu se spînzure dacă
citea acea carte, pentru că circulau prin sat povești cu adolescenți care s-au
spînzurat după ce au terminat de citit blestemata carte. Auzind discuțiile astea am devenit
foarte interesat să o citesc. Așa că după ce a terminat-o fratele meu, deși era
dosită pe undeva, am pus laba pe ea și m-am apucat să citesc cu nesaț, fiind
foarte interesat să pricep de ce s-ar sinucide cineva după ce ar citi așa
carte. Am citit-o în special stînd pe buda din curte, unde nu mă deranja nimeni
din actul lecturii. Mi-a plăcut mult dar tot nu am reușit să înțeleg care era
baiul cu acea carte și ștreangul.
Am citit
și Vechiul Testament, împrumutat de la badea Petre, vecinul care venea în
fiecare an să ne taie porcul. El era curator la biserică și m-a convins, între
doi șorici și o bucată de ureche, să citesc sfînta carte și-apoi să mă duc să
cînt în strana bisericii. În strană l-am întîlnit pe badea Lucă, zis Cioci,
care m-a îndrăgit rapid și s-a apucat să mă învețe să cînt glasurile
bisericești. Mergeam săptămînal pe la dumnealui și îngînam ba Iordanul, ba alte
stihuri și cîntări, cu glasul meu pițigăiat. Cînd a aflat că mi-i dragă cartea
mi-a zis că are una veche, faină tare, în pod. M-am uitat cu el și-am găsit o
carte groasă, prăfuită și fără coperți. Era „Pardaillan și Fausta” de Michel Zevaco. M-a uns la suflet, nu alta. Și mi-a deschis apetitul pentru Dumas și
altele din această categorie.
Mai
citeam din Psaltire, Ceaslov, Paraclise și Acatiste cînd mă ruga mama să o
ajut, că ea ținea des fel de fel de posturi pentru casă, pentru noi și zicea că
cetaniile astea-s importante și că e bine să fie citite de mai mulți, ca să fie
primite. Mă dureau genunchii citind singur sau lîngă mama, dar mă intriga tare
gîndul că acest tip de lectură poate avea un efect atît de complex. Citeam cu încăpățînare
mai ales cînd era cîte un necaz în casă, cînd era beteag unul dintre noi sau se
întîmpla vreo supărare. Îmi amintesc cum ne punea să citim ceva rugăciuni
pentru tămăduire cînd era bolnav fratele meu și era internat la Năsăud. El n-a
avut niciodată atragere înspre cele religioase și mama știa că el duminica merge la billiard în
centru, nu la biserică, așa cum zice. Dar îl lăsa în treaba lui că zicea că nu-i
bine să duci omul cu de-a sila la biserică. Cînd a fost să se îmbolnăvească
mama din cauza lacului inhalat la fabrica de împletituri unde lucra, același
rînd de rugăciuni și cetanii aveau loc în casă, doar că de data asta din
proprie inițiativă sau sub îndrumarea fratelui meu, mama fiind în spital. Mi-au
rămas în minte aceste scene și mai ales legătura dintre lectură și tămăduire,
oricît mi s-a laicizat conștiința după atîția ani și atîta amar de școală.
Verile,
cînd urcam la tînu Lazăr, căram cu mine cîte o traistă de cărți. De fapt le
ducea el cu calul și cînd le terminam de citit îmi aducea altele din sat,
pentru că el cobora cu lapte la lăptărie, din două în două zile. El a fost cel
care mi-a făcut cea mai strașnică caracterizare: „La ăsta trebe să-i legi de
grumaz două trăisti. Una cu cărți și una cu bobe (medicamente).” Cam avea
dreptate, că mereu am fost tare betegos. Nu pricepea cum găt așa repede cărțile,
că doar erau destul de groase. Dar nu prea aveam altceva de făcut acolo. Deși
eram privilegiat față de ceilalți copii din zonă, nefiind pus decît ocazional
la muncă, nu aveam cu cine să mă joc decît în sărbători. Așa că citeam,
construiam colibe și scriam. Singura mea sarcină era paza găinilor, să nu le
care uliul sau vulpea. Așa că toată ziulica, ori în șatră, ori în livadă, eram
cu un radiou cu baterii după mine și cu cărțile. Seara nu citeam, pentru că se
făcea economie la lampă. După ce s-a electrificat și partea aia a văii, prin
96, tot nu prea obișnuiam să citesc noaptea, că zicea bătrînul că asta se face
ziua. El tot ziua citea. Dimineața, după ce mîncam sau în sărbători. Citea doar
ziare. Mai exact un ziar, Infractorul. Citea și se minuna de cîte nenorociri se
mai petreceau. Bombănea toată ziua după ce citea de violuri, furturi, crime
etc. și îmi explica ce măsuri dure ar trebui luate împotriva ălora de fac așa
rele. Unele știri ni le citea cu voce tare, mie și la mama Sîie și en făcea
părtași la discuția pătimașă. În camera dinainte, unde dormeam eu vara, avea
teancuri de ziare adunate. Le păstra și le consulta în caz că dădea peste o
știre care menționa un caz mai vechi sau vorbea de rezolvarea vreunuia. Foarte
rar ducea la buda din curte ziarele deja foarte vechi. Nu-l lăsa inima să facă
așa ceva, mai ales că atunci cînd a dispărut de pe piață Infractorul, deși tata
i-a făcut abonament la Adevărul, el prefera să recitească cele mai vechi. Apoi
s-a abonat la Infractoarea iar după o vreme s-a dus dracului toată șandramaua
cu presa aia, iar în 2004, la cîteva luni după ce am intrat la facultate, avea să se stingă.
 |
| ciucăi |
Revenind
la buda din curte. Acolo se foloseau ciucăii de mălai, cee ace nu era tocmai plăcut.
Hîrtie igienică exista în casă, mama Sîie avînd grijă să fie constant măcar 2-3
suluri pe care le ținea în căstan, lîngă ustensilele de ras ale lui tînu. Dar
alea se scoteau la interval doar cînd erau ceva oaspeți. În rest ciucăi și
ocazional ziare vechi. Noroc că după o vreme mai aducea sau trimetea tata alte
ziare pentru așa treabă. Dar nu mare mi-a fost șocul să ajung într-o vară acolo
și să găsesc în budă cîteva cărți puse pentru necesități igienice. Erau cărți
nefolositorare sau într-o stare proastă aduse de verișoarele mele de la
Bistrița (ele aveau bibliotecă). Dar pentru mine tot cărți erau, așa că mi s-a
rupt sufletul să văd așa ceva. Mai că-mi venea să mă trag pe cur pe iarba din
curte sau să jur veșnică loialitate asprilor ciucăi, numai să nu comit așa
blasfemie. Două dintre cărțile plasate acolo pentru ingrata utilizare au fost
salvate. Autoportret de Hans Hartung
(colecția Meridiane), cu doar cîteva pagini de final lipsă. Și Frații Jderi, fără coperți și cu
paginile cam cocîrlite, dar încă bună pentru planul meu de a-mi face o
bibliotecă. Cu restul, oricît de dureros mi s-a părut, nu mai era nimic de
făcut. Erau pierdute. Autoportretul
l-am și parcurs în acea vară, în așteptarea faimoasei eclipse de soare. Jderii
n-am reușit să-i termin niciodată.
Prin
clasa a 8-a, după ce mă împrietenisem cu Gigi de la Cluj, am descoperit bogata
bibliotecă a doamnei Roș. Ea fusese asistentă medicală, iar soțul ei, fusese poet. Muncitorul Poet, care alături de Poetul-Țăran din Runcu Salvei, erau de mare fală cenaclului de la Bistrița. Acolo, în biblioteca dumneaei, m-am dedat la Walter Scott și alte
delicatesuri. Tot din acea bibliotecă s-au transferat prin aranjamente făcute
cu Gigi sau prin sustragere pe căi ilicite, cîteva cărți care au început să
pună bazele viitoarei mele biblioteci. În liceu, ajungînd la Năsăud, am început
să mai cumpăr cîte o carte, cînd reușeam să nu cheltui alocația pe altceva.
Adică beri și țigări. Dar deja aveam acces la biblioteca liceului și la cea
orășenească, așa că nu mai era așa dificilă procurarea de cărți. În mutările
dintr-o chirie în alta aveam să constat că nu-mi mai ajunge doar un geamantan
pentru cărți, ceea ce mă făcea foarte bucuros și mîndru. Îmi plăcea să-mi aranjez
prin vitrinele diferitelor chirii cele 2-3 rînduri de cărți adunate în timp.
Lucrurile aveau să capete amploare, ba chiar să scape de sub control, după ce
am ajuns la studii mai înalte, încît mama avea să constate în vizitele sale că
am ajuns om cu multă carte. Multă și greu de cărat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu