sâmbătă, 25 februarie 2017

Traista cu cărți sau ce mai citea lumea pe sate înainte de internet



Am crescut într-o casă fără bibliotecă, singurele cărți adunate într-o vitrină fiind o mînă de titluri imposibil de citit,  primite „la premiu” de fratele meu mai mare. La acestea se adăugau cărțile religioase ale mamei mele. După o vreme, prin perioada gimnaziului, am convins-o pe mama să vorbească cu un vecin tâmplar să ne facă un corp de bibliotecă. Ne-a făcut două răfturele așezate sub oglinda din hol, unde am adunat toate cărțile găsite prin casă. Aveam Ceaslovul, Psaltirea și Noul Testament în cîteva variante, asta și datorită exemplarelor distribuite gratuit de „pocăiții” care umblau pe sate. Aveam și un exemplar de biblie mai veche, cu o copertă îmbrăcată în hîrtie de ziar. Era tipărită pe strada Adolf Hitler din Clujul anilor patruzeci. Mai aveam un exemplar cu litere chirilice și o carte de zodii, tot în chrilice, pe care am început să o deslușesc partial după ce profesorul de religie mi-a lămurit tainele acestui alfabet. Mama îmi zicea că în casa veche au fost mai multe cărți vechi, moștenite de la domnul Simion, tatăl adoptiv care fusese brigadir silvic și diac la biserica din sat. Le adunase în pod într-o ladă și le-au mîncat șoarecii cît timp ai mei au fost plecați la Cugir, la muncă la butin. Doar cele două în chirilică și biblia din patruzeci au fost salvate, nu tocmai în cea mai bună formă.
           De unde se puteau procura cărți în a doua parte a anilor nouăzeci? Deși aveam „librărie” în sat, nu-mi amintesc să fi văzut altceva decît elemente de papetărie pe rafurile acesteia. O vreme se mai aduceau ceva cărți la chioșcul de ziare de lîngă școală și se mai găseau cărți vechi prin piața ce se ținea duminica. În rest ioc. Biblioteca sătească a ars pe la mijlocul deceniului, într-un incendiu care a devastat căminul cultural cu tot cu cinematograful găzduit în clădire. Îmi amintesc că eram la tînu Lazăr cînd am aflat vestea. Se povestea că se aruncau cărți pe geamuri, ca să le salveze de flăcări și că lumea strînsă să vadă cele ce se întîmplau a cărat cît a putut din acele cărți. Mi-a fost o ciudă imensă că nu am fost acolo, să-mi iau și eu cîteva cărți. Mai era biblioteca școlii din sat, dar pînă la sfîrșitul clasei a 8-a am cam epuizat cărțile de pe acolo. Nu că aș fi citit integral ce era depozitat acolo, ci că am parcurs ce-mi atrăgea atenția sau mi se recomanda. Noroc nu nea Mitică, profesor de educație tehnologică, care locuia la două case mai jos pe vale. Mă lăsa să intru în biblioteca sa și să-mi aleg cărți. Așa m-am apucat de Jack London, Dickens și mai tîrziu, în liceu, Dostoievski. Unele nu i le-am mai returnat, dar bănuiesc că nu e tare supărat pe mine.
      Prima carte citită a fost ”Fiul Vînătorului de Urși”, cred că de Karl May, un exemplar răpciugos procurat de fratele meu de la un prieten. Eram în clasa a 5-a. Apoi am început să devorez cam ce aducea el pe acasă, fiind într-un fel ghidul meu. Am băgat masiv din Karl May, ceva Jules Verne și-apoi m-a trecut pe Sven Hassel și romane cu mafioți și justițiari. Cînd eram printr-a 6-a s-a iscat o mare discuție pe marginea romanului „Pădurea Spînzuraților”. Fratele meu procurase un exemplar de la Năsăud, unde făcea liceul. Îl citea pe ascuns pentru că era considerat literatură periculoasă. Mamei îi era frică să nu se spînzure dacă citea acea carte, pentru că circulau prin sat povești cu adolescenți care s-au spînzurat după ce au terminat de citit blestemata carte. Auzind discuțiile astea am devenit foarte interesat să o citesc. Așa că după ce a terminat-o fratele meu, deși era dosită pe undeva, am pus laba pe ea și m-am apucat să citesc cu nesaț, fiind foarte interesat să pricep de ce s-ar sinucide cineva după ce ar citi așa carte. Am citit-o în special stînd pe buda din curte, unde nu mă deranja nimeni din actul lecturii. Mi-a plăcut mult dar tot nu am reușit să înțeleg care era baiul cu acea carte și ștreangul.

        Am citit și Vechiul Testament, împrumutat de la badea Petre, vecinul care venea în fiecare an să ne taie porcul. El era curator la biserică și m-a convins, între doi șorici și o bucată de ureche, să citesc sfînta carte și-apoi să mă duc să cînt în strana bisericii. În strană l-am întîlnit pe badea Lucă, zis Cioci, care m-a îndrăgit rapid și s-a apucat să mă învețe să cînt glasurile bisericești. Mergeam săptămînal pe la dumnealui și îngînam ba Iordanul, ba alte stihuri și cîntări, cu glasul meu pițigăiat. Cînd a aflat că mi-i dragă cartea mi-a zis că are una veche, faină tare, în pod. M-am uitat cu el și-am găsit o carte groasă, prăfuită și fără coperți. Era „Pardaillan și Fausta” de Michel Zevaco. M-a uns la suflet, nu alta. Și mi-a deschis apetitul pentru Dumas și altele din această categorie.
        Mai citeam din Psaltire, Ceaslov, Paraclise și Acatiste cînd mă ruga mama să o ajut, că ea ținea des fel de fel de posturi pentru casă, pentru noi și zicea că cetaniile astea-s importante și că e bine să fie citite de mai mulți, ca să fie primite. Mă dureau genunchii citind singur sau lîngă mama, dar mă intriga tare gîndul că acest tip de lectură poate avea un efect atît de complex. Citeam cu încăpățînare mai ales cînd era cîte un necaz în casă, cînd era beteag unul dintre noi sau se întîmpla vreo supărare. Îmi amintesc cum ne punea să citim ceva rugăciuni pentru tămăduire cînd era bolnav fratele meu și era internat la Năsăud. El n-a avut niciodată atragere înspre cele religioase și mama  știa că el duminica merge la billiard în centru, nu la biserică, așa cum zice. Dar îl lăsa în treaba lui că zicea că nu-i bine să duci omul cu de-a sila la biserică. Cînd a fost să se îmbolnăvească mama din cauza lacului inhalat la fabrica de împletituri unde lucra, același rînd de rugăciuni și cetanii aveau loc în casă, doar că de data asta din proprie inițiativă sau sub îndrumarea fratelui meu, mama fiind în spital. Mi-au rămas în minte aceste scene și mai ales legătura dintre lectură și tămăduire, oricît mi s-a laicizat conștiința după atîția ani și atîta amar de școală.
            Verile, cînd urcam la tînu Lazăr, căram cu mine cîte o traistă de cărți. De fapt le ducea el cu calul și cînd le terminam de citit îmi aducea altele din sat, pentru că el cobora cu lapte la lăptărie, din două în două zile. El a fost cel care mi-a făcut cea mai strașnică caracterizare: „La ăsta trebe să-i legi de grumaz două trăisti. Una cu cărți și una cu bobe (medicamente).” Cam avea dreptate, că mereu am fost tare betegos. Nu pricepea cum găt așa repede cărțile, că doar erau destul de groase. Dar nu prea aveam altceva de făcut acolo. Deși eram privilegiat față de ceilalți copii din zonă, nefiind pus decît ocazional la muncă, nu aveam cu cine să mă joc decît în sărbători. Așa că citeam, construiam colibe și scriam. Singura mea sarcină era paza găinilor, să nu le care uliul sau vulpea. Așa că toată ziulica, ori în șatră, ori în livadă, eram cu un radiou cu baterii după mine și cu cărțile. Seara nu citeam, pentru că se făcea economie la lampă. După ce s-a electrificat și partea aia a văii, prin 96, tot nu prea obișnuiam să citesc noaptea, că zicea bătrînul că asta se face ziua. El tot ziua citea. Dimineața, după ce mîncam sau în sărbători. Citea doar ziare. Mai exact un ziar, Infractorul. Citea și se minuna de cîte nenorociri se mai petreceau. Bombănea toată ziua după ce citea de violuri, furturi, crime etc. și îmi explica ce măsuri dure ar trebui luate împotriva ălora de fac așa rele. Unele știri ni le citea cu voce tare, mie și la mama Sîie și en făcea părtași la discuția pătimașă. În camera dinainte, unde dormeam eu vara, avea teancuri de ziare adunate. Le păstra și le consulta în caz că dădea peste o știre care menționa un caz mai vechi sau vorbea de rezolvarea vreunuia. Foarte rar ducea la buda din curte ziarele deja foarte vechi. Nu-l lăsa inima să facă așa ceva, mai ales că atunci cînd a dispărut de pe piață Infractorul, deși tata i-a făcut abonament la Adevărul, el prefera să recitească cele mai vechi. Apoi s-a abonat la Infractoarea iar după o vreme s-a dus dracului toată șandramaua cu presa aia, iar în 2004, la cîteva luni după ce am intrat la facultate, avea să se stingă.
ciucăi
        Revenind la buda din curte. Acolo se foloseau ciucăii de mălai, cee ace nu era tocmai plăcut. Hîrtie igienică exista în casă, mama Sîie avînd grijă să fie constant măcar 2-3 suluri pe care le ținea în căstan, lîngă ustensilele de ras ale lui tînu. Dar alea se scoteau la interval doar cînd erau ceva oaspeți. În rest ciucăi și ocazional ziare vechi. Noroc că după o vreme mai aducea sau trimetea tata alte ziare pentru așa treabă. Dar nu mare mi-a fost șocul să ajung într-o vară acolo și să găsesc în budă cîteva cărți puse pentru necesități igienice. Erau cărți nefolositorare sau într-o stare proastă aduse de verișoarele mele de la Bistrița (ele aveau bibliotecă). Dar pentru mine tot cărți erau, așa că mi s-a rupt sufletul să văd așa ceva. Mai că-mi venea să mă trag pe cur pe iarba din curte sau să jur veșnică loialitate asprilor ciucăi, numai să nu comit așa blasfemie. Două dintre cărțile plasate acolo pentru ingrata utilizare au fost salvate. Autoportret de Hans Hartung (colecția Meridiane), cu doar cîteva pagini de final lipsă. Și Frații Jderi, fără coperți și cu paginile cam cocîrlite, dar încă bună pentru planul meu de a-mi face o bibliotecă. Cu restul, oricît de dureros mi s-a părut, nu mai era nimic de făcut. Erau pierdute. Autoportretul l-am și parcurs în acea vară, în așteptarea faimoasei eclipse de soare. Jderii n-am reușit să-i termin niciodată.
        Prin clasa a 8-a, după ce mă împrietenisem cu Gigi de la Cluj, am descoperit bogata bibliotecă a doamnei Roș. Ea fusese asistentă medicală, iar soțul ei, fusese poet. Muncitorul Poet, care alături de Poetul-Țăran din Runcu Salvei, erau de mare fală cenaclului de la Bistrița. Acolo, în biblioteca dumneaei, m-am dedat la Walter Scott și alte delicatesuri. Tot din acea bibliotecă s-au transferat prin aranjamente făcute cu Gigi sau prin sustragere pe căi ilicite, cîteva cărți care au început să pună bazele viitoarei mele biblioteci. În liceu, ajungînd la Năsăud, am început să mai cumpăr cîte o carte, cînd reușeam să nu cheltui alocația pe altceva. Adică beri și țigări. Dar deja aveam acces la biblioteca liceului și la cea orășenească, așa că nu mai era așa dificilă procurarea de cărți. În mutările dintr-o chirie în alta aveam să constat că nu-mi mai ajunge doar un geamantan pentru cărți, ceea ce mă făcea foarte bucuros și mîndru. Îmi plăcea să-mi aranjez prin vitrinele diferitelor chirii cele 2-3 rînduri de cărți adunate în timp. Lucrurile aveau să capete amploare, ba chiar să scape de sub control, după ce am ajuns la studii mai înalte, încît mama avea să constate în vizitele sale că am ajuns om cu multă carte. Multă și greu de cărat.

Comentarii

Translate this blog